Plagiatul nu este un moft, este un alt nume pentru atacul la libertatea și bunăstarea noastră

• Multe lucrări de doctorat nu valorează nici cât hârtia pe care sunt prezentate.
• Din experiența mea de profesor, majoritatea studenților care au lucrări cu fragmente plagiate nu o fac pentru că doresc să trișeze
• Unul dintre motivele principale pentru care avem o epidemie de plagiate este frica. Mai exact, teama de a fi considerat mai slab decât ceilalți. Este o teamă și o traumă perpetuată în sistemul românesc de învățământ, dar și în societate, ce se naște din marea probabilitate de a fi umilit public. 

Plagiat + Politicieni = Love. Aceasta pare să fie formula de succes mediatic consacrată public în ultimii ani, în special după răsunătorul caz al unui alt premier decât al celui acuzat în aceste zile de plagiat. 

În formă, povestea e extrem de ușor de recunoscut în aparenta ei simplitate morală: de regulă, colega noastră de la Universitatea din București, jurnalista Emilia Șercan, se luptă cu un întreg sistem corupt pentru a identifica preferabil politicieni în poziții înalte, aducându-i la judecata opiniei publice pentru potențiale fapte de furt intelectual și înșelăciune cunoscute sub numele de plagiat. 

Teoretic, acesta ar trebui să fie un exercițiu de igienă politică. 

Însă de cele mai multe ori, procesul de curățenie constă în simpla acoperire cu o cârpă a unui gunoi pentru care în timp dezvoltăm la nivel colectiv toleranță.

Recomandări

Calmul dinaintea furtunii prezidențiale. Nimeni de la PSD nu a prevăzut înfrângerea lui Marcel Ciolacu

Când plagiază „ai noștri” suntem mai înțelegători

Toleranța la furtul intelectual apare mai ales dacă potențiala duhoare vine de la unul din „ai noștri”, din aceeași bulă de preferință politică,  sau „care o fi furat, dar a și făcut”. 

Desigur, contextul de oboseală legată de pandemie, calitatea scăzută a ofertei politice și gradul încă limitat de cultură civică pot explica lehamitea cu care publicul a reacționat în mare parte la semnalarea în presă a noului caz de potențial plagiat.

În comisiile de verificare ar trebui să fie membri independenți

Este însă în interesul public ca politicienii să fie supuși verificării publice și ca presa să investigheze activitatea acestora, inclusiv suspiciunile de plagiat, în mod nediscriminatoriu.

Și tot în interes public este ca acuzațiile aduse în piața publică să fie verificate de către instituțiile abilitate. Unde se face acest lucru într-o democrație? În comisii de specialitate alcătuite din membri independenți politic, care îndeplinesc criteriile de competență și care nu se află în conflict de interese pe speța respectivă. 

Recomandări

Cine este Călin Georgescu, surpriza alegerilor prezidențiale 2024, turul 1. A ieșit pe locul trei în exit-poll

Doar așa ei pot delibera fără presiuni, în baza tuturor informațiilor, a declarațiilor tuturor celor vizați și a unor criterii clare de evaluare, apolitice, stabilite anterior evaluării și legate de subiectul aflat în discuție.

Însă focalizarea exclusiv pe politicienii autori de plagiate a dezbaterii publice legate de educație și relația acesteia cu politicul este doar o poveste care ne liniștește pe moment conștiința. În fapt, ea ne costă pe toți pe termen lung. Pare că nu avem o soluție pentru a ieși din cercul vicios al instalării nepăsării în fața bagatelizării unor abuzuri repetate. 

Iar acest lucru creează condițiile care în cele din urmă ne amenință tuturor în mod direct libertarea și bunăstarea.  

Care sunt pașii unui doctorat real

Teza ar trebui să fie o sistematizare a rezultatelor unei cercetări originale, după, teoretic, numeroase verificări ale progresului și capacității de analiză științifică.

O teză nu se poate susține fără o serie de verificări de conținut pe tot parcursul programului doctoral (examene, comisie de îndrumare, comisie de susținere) și fără aprobarea coordonatorului.

Recomandări

Live Text Rezultate BEC alegeri prezidenţiale 2024, turul 1. Elena Lasconi l-a depășit pe Marcel Ciolacu și a intrat în turul doi al alegerilor

Întreaga procedură este apoi verificată formal de Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU) din cadrul Ministerului Educației, instituția ce finalmente acordă titlul.

Așadar, acordarea unui titlu doctoral în baza susținerii unei teze parțial sau total plagiate nu este rezultatul exclusiv al presupușilor autori. 

Responsabilitatea coordonatorului

Nici o teză nu se poate susține formal fără toate aceste verificări și fără aprobarea coordonatorului.

Indiferent de domeniu, este aproape imposibil ca un coordonator care urmărește activitatea doctorandului, cunoaște literatura de specialitate pe subiect, are pregătire metodologică de cercetare științifică și oferă feedback în mod real pe tot parcursul redactării lucrării să nu depisteze din timp probleme ce țin de un potențial plagiat. 

Actualmente este posibil și ca lucrările să fie scanate automat cu un soft antiplagiat înaintea susținerii, fapt ce a fost implementat de unele școli doctorale. 

În realitate, în România, în ciuda existenței formale a unor proceduri robuste de verificare, procesul de pregătire doctorală continuă să fie frecvent viciat. 

Vicierea începe cu admiterea în program care nu ține cont neapărat de calitatea științifică a propunerilor, pregătirea anterioară a candidaților ori înclinația acestora reală către cercetare ori domeniu.

Pe parcursul programului, chiar și cei cu aplecare spre cercetare au adesea parte de pregătire insuficientă de specialitate și metodologică în cadrul cursurilor și, mai ales, de lipsa reală a coordonării. 

„Familia”

Apoi, în momentul susținerii, aceasta este de multe ori mai degrabă o formalitate care consfințește formal apartenența la o anumită rețea de relații locale, uneori literalmente de familie.

Mai târziu, „familia” își cere plata. 

Cum? De la izbucniri de orgolii care pot afecta cariera și probabilitatea de a semnala nereguli (ex. „ți-am fost profesor, cum îndrăznești să ai altă opinie?”) la schimburi de favoruri și consolidarea rețelei în afara comunității academice, către și de la cei ajunși în cercurile politice. 

În plus, există presiunea unui sistem de validare și avansare bazat mai degrabă pe tradiții uneori vetuste (ex. vechimea / senioritatea; cantitatea scriiturii, indiferent de calitatea științifică a acesteia).

Gradul de toxicitate în comunicarea instituțională ajunge astfel la nivelul la care dialogul și pluralitatea de idei sunt adesea percepute ca amenințare la persoană, și nu ca evaluare a unor fapte verificabile.

De asemenea, cerințele administrative, uneori absurde sau/și cronofage, primează în fața resurselor umane și de timp alocate cercetării și predării. 

Doctoratul a ajuns să fie privit drept „o bifă”, o formalitate birocratică

Mai mult, în unele domenii, în special cele vocaționale, instituția doctoratului ca formă de pregătire avansată a fost adoptată destul de recent, fără însă a o adapta întotdeauna la necesitățile specifice ale acestora.

Acest fapt face ca doctoratul să fie perceput de o mare parte a comunității din domeniile respective mai degrabă ca simplă formalitate birocratică. Iar de aici până la a nu respecta criteriile științifice și de calitate pentru a permite avansul sau ocuparea unori poziții nu mai e nici măcar un pas.

Nu în ultimul rând, acest context a permis ca, în paralel, să înflorească afacerile cu lucrări scrise la comandă, contra cost, unele companii, de o legalitate de altfel îndoielnică, lăudându-se cu zeci ce mii de cereri deja satisfăcute.

Așadar, în acest moment nici nu mai putem, de fapt, ști cu ușurință dacă un autor acuzat de plagiat și care a crescut într-o astfel de cultură instituțională și-a făcut pocinogul singur sau ajutat, pe bani sau nu, conștientizat sau nu.

Multe lucrări nu valorează nici cât hârtia pe care sunt prezentate

În realitate, o mare parte din lucrările de doctorat susținute în România, chiar dacă nu sunt plagiate, sunt de o calitate atât de scăzută științific, încât nu valorează nici cât hârtia pe care sunt imprimate. 

Acestea sunt compilații ce nu au nici o întrebare relevantă în contextul unei cercetări originale, nici o metodologie clară, nici o analiză bazată pe raționament logic și date verificabile. În consecință, nu au nici un rezultat util din punct de vedere științific.

Acesta este rezultatul nu doar a conținutului slab al pregătirii doctorale și al neadaptării cerințelor pregătirii doctorale la necesitățile specifice ale domeniului, ci și al lipsei sistematice de feedback pe tot parcursul școlii, începând din mediul preuniversitar. 

Doctoratele plagiate sunt doar vârful aisbergului…

Doctoratele false sunt un simptom mai vizibil al unui sistem care, de mici, îi învață pe elevi, apoi pe studenți să fie obedienți și orientați spre o recompensă formală.

Deja clasicele „scrieți și voi un referat”, „căutați pe net informațiile” nu sunt în nici un caz metode eficiente de învățare. Ele reprezintă rețeta clasică de pregătire sistematică întru cultura plagiatului și a reproducerii mecanice și, deci, de îndepărtare sigură de învățarea reală.

Uneori, chiar cei mai bine intenționați profesori pot cădea în această capcană. Ei încearcă să îi stimuleze cu metode mai aproape de tehnologia actuală pe copiii plictisiți de manuale îmbâcsite, dar au prea puțin timp să explice cerințele și să ofere feedback. 

De asemenea, o parte din profesori, atât din mediul preuniversitar, cât și din cel universitar nu sunt ei înșiși capabili să identifice din vreme riscul de plagiat în procesul de învățare pentru că nu au fost pregătiți în acest sens.

O cauză despre care nu se discută: cum să dea feedback un profesor copleșit de sarcini?

În plus, apar efectele împovărării administrative a personalului didactic. În special în mediul preuniversitar. Numărul foarte mic de profesori față de necesarul real pentru pregătirea de calitate a elevilor și studenților fac existența feedback-ului substanțial aproape imposibilă în majoritatea cazurilor. 

Nu în ultimul rând, există încă o percepție publică eronată cu privire la scopul studiilor doctorale. O parte a populației, dar și a conducătorilor de doctorat nu înțelege foarte bine ce înseamnă o pregătire de calitate la acest nivel, la standarde internaționale. 

Societatea nu valorizează ce efort real implică obținerea unui doctorat „pe bune”.

Presiune, teamă, traumă

Din experiența mea de profesor, mulți studenți care au lucrări cu fragmente plagiate nu o fac pentru că doresc să trișeze. Există alte motive.

1. Neștiința. Frecvent sub presiunea timpului, ei nu știu cum să se documenteze și cum să scrie argumentat. 

Chiar dacă textul plagiat e culpa presupușilor autori, faptul că cineva a ajuns aici indică o responsabilitate mult mai complexă.

Pe tot parcursul studiilor studenții nu prea au alt feedback decât o notă / calificativ care nu spune de fapt mai nimic. Mai mult, adesea nota e percepută ca injustă, în special în raport cu ceea ce studenții percep ca fiind nivelul de pregătire al altor colegi.

2. Teama că ești insuficient de bun. Al doilea motiv major pentru care care studenții plagiază este pentru că le este teamă.

Teamă de a se exprima, cu vocabularul și cunoștințele pe care le au la acel moment, pentru că, dacă ar face-o, ar putea fi considerați proști ori mai prejos decât alții.

O teamă perpetuată structural în sistemul românesc de învățământ, dar și socialmente, ce se naște din marea probabilitate de a fi umilit public, mai ales la școală.

O teamă care blochează de decenii învățământul românesc în mitul olimpicilor vs prostime.

O teamă care face procesul educațional de multe ori o experiență traumatizantă și care nu oferă minimumul de instrumente necesar pentru gândire critică autonomă. 

Efectul final al acestei frici este că majoritatea cetățenilor României nu are, de fapt, parte de educație reală și, în lipsa cunoștințelor și abilităților pe care școala are trebui să le ofere, oamenii sunt privați de posibilitatea unui trai mai bun. 

Faptul că avem mult mai puțini studenți, raportat la populație, față de media europeană, dar și gradul extrem de ridicat de analfabetism funcțional sunt și din cauza acestei frici.

Tactica struțului

Unele dintre elitele economice și politice ale momentului sunt conștiente de aceste probleme structurale.

Însă de multe ori aleg o soluție individualistă, de avarie, precum trimiterea propriilor copii la școli private și/sau în străinătate. În bula din care fac parte unii din ei, meritul și puterea financiară ajung să se confunde sau se tranzacționează.

Școlile private nu sunt o soluție sistemică. Ele nu asigură în mod necesar o pregătire superioară. Dimpotrivă, pun o presiune socială și financiară majoră pe mulți părinți și oferă falsa impresie a rezolvării problemei la nivel de societate pentru cei care se află temporar în poziție privilegiată de decizie.

Prea puțini dintre cei care pleacă în străinătate la studii se mai și întorc, accentuând deficitul major de capital uman cu care România se confruntă în prezent. Dar care ar putea fi soluția? Analiza continuă în Libertatea de mâine.

Citește și partea a doua a articolului: „Chiar și strategiile de luptă împotriva plagiatului sunt plagiate de universități”

Urmărește-ne pe Google News