Femei, bărbați, stânga, dreapta, talibani & democrați. Note despre condiția feminină în lumea tuturor contrastelor
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Chiar dacă nu avem statistici globale fiabile, putem admite că femeile votează mai mult decât bărbații partide de stânga. Prima explicație ține de faptul că aceste partide țin sus pe agendă egalitatea de gen și politicile sociale de protejare a femeilor. De la sufragetele anilor 1900 până la cărțile Simonei de Beauvoir și de la mișcarea de emancipare din anii 1960 până la reflecțiile etice ale Marthei Nussbaum, femeile s-au ocupat primele cu îmbunătățirea propriei condiții.
Feminismul are forță nu doar grație evoluțiilor de mentalitate din zona masculină a societăților noastre, ci și pentru că promotoarele diverselor sale curente reprezintă 50% din populația globală! N-am aici nici intenția, nici locul pentru a schița genealogia conceptuală a „feminismelor”. Prefer să revin la ideea că stânga rămâne preponderent feminină, pe când dreapta tinde să-și păstreze monopolul masculin (inclusiv cu argumentul lecturii literale a referatului din cartea Genezei, unde apare motivul „coastei adamice”). Mă refer deopotrivă la suportul discursiv (ideologii, mituri, figuri emblematice) și la conduita electorală.
Dacă situația din România este grosso modo europeană, deci cea mai bună dintre cele înregistrate mondial, asta nu înseamnă că nu avem (în Europa de Est postcomunistă și tradiționalistă) destule probleme lăsate în suspensie și nu mă gândesc doar la violența domestică sau la rata urcătoare a „feminicidelor”. Există o relație cauzală între practica religioasă și condiția feminină? Dacă ne uităm la situația din Afganistan, bunăoară, nu avem cum să nu vedem această cauzalitate într-o uluitoare și scandaloasă acțiune. Vă dau câteva repere de după august 2021, când talibanii au reluat puterea la Kabul.
Septembrie 2021: femeile nu mai au voie să urmeze școli secundare și să participe la manifestații, iar din noiembrie li se interzice să joace în seriale de televiziune. În 2022, femeile afgane nu mai au voie să lucreze la birouri (li se „recomandă” să devină casnice), iar în luna iunie li se interzice să poarte tocuri („încălțări care fac zgomot în public”), pentru ca sezonul de toamnă-iarnă să vină cu interdicția de a frecventa parcurile și sălile de sport, de a se machia și de a se adresa unui bărbat care nu face parte din familie. Bonus: portul burqa devine obligatoriu, iar femeile nu mai au voie să activeze în ONG-uri.
Din 2023, programele educaționale și mass-media nu mai au voie să arate imagini cu femei. Bonus: se închid toate saloanele de estetică. Întrucât nu poți opri progresul, 2024 a venit cu reintroducerea lapidării publice și intezicerea telefoanelor mobile, dar și cu interzicerea cântecelor și poeziilor recitate în spațiul public. În decembrie, un bonus cu adevărat special: casele cu fațada spre stradă nu mai pot avea ferestre, pentru ca trecătorul jihadist să nu fie tulburat de eventuala apariție, după perdele, a vreunei cadâne...
Celibatul voluntar și lupta antiamericană (2001-2021) au crescut o generație de bărbați vigilenți, violenți și virgini... Cărora doar războiul sfânt le solicită în chip legitim energia. Programul taliban de anihilare publică, socio-profesională, juridică și chiar „ontologică” a femeilor e de fapt politica oficială a terorismului sinucigaș. E ciudat să vezi că multe feministe occidentale radicalizate idealizează condiția femeilor în islamul contemporan (din Africa subsahariană până în petromonarhiile Golfului și din Asia Centrală în Afganistan). Sau nu e chiar așa de ciudat, de vreme ce extremismele se potențează în cerc vicios, sub semnul așa-zisului islamo-fascism.
Revenind în România, vedem că „suveranismul” secu-legionaroid nu prea promovează femeile: ele apar cel mult ca goarne mediatice sau ca soții umile. Ortodoxia și familia tradițională sunt utilizate de mediile acestea radicalizate ca pretext pentru a reactiva din subconștientul colectiv îndelungata moștenire otomană și monastic-bizantină a femeii ca anexă fără voce a bărbatului atotstăpânitor.
BOR aduce argumente „mariologice” despre demnitatea femeii, dar nu are o pastorală fățișă a egalității de gen, așa că instrumentalizările pomenite adineaori se petrec nestingherit. Așa apare în identitatea colectivă clivajul dintre tradiția dreptei credințe și așteptările femeilor tinere, mai educate, care își găsesc locul mai degrabă în structuri ideologic-militante de stânga decât în cercuri creștine echilibrate și „liberale”. E o situație tristă, întrucât tensiunea respectivă riscă să întrerupă prematur și artificial transmiterea familială a credinței creștine (o sursă tipic „maternă” de vitalizare a faptului religios).
Personal, cred că trebuie să renunțăm la reprezentarea ideală („iconică”) a femeii ortodoxe ca monahie cu normă domestică: palidă, încercănată, fără machiaj, cu broboadă neagră și gura bine închisă, în spatele unui pater familias prolific și dur. Aceasta nu e o icoană, ci o caricatură.
Nu e cazul să ne felicităm doar pentru că apartenența la clubul democrațiilor din UE și NATO ne scutește de absurditățile acumulate în politica de gen al guvernului taliban (al cărui „comandant al credincioșilor”, Haibatullah Akhundzada, a fost pus de Curtea Penală Internațională sub mandat de arestare pentru crime împotriva umanității). E în schimb esențial să discutăm dincolo de lozinci situația femeilor în societatea românească și să marginalizăm discursurile discriminatorii, fie ele manipulate „religios” sau promovate prin clipuri de manele viriloide, care ipostaziază mascului alpha ca sultan cu harem și bagă în capul adolescentelor rurale agățate de Tik-Tok „modelul” prostituatei de lux, cu buze galvanizate.
Foto ilustrativ: Shutterstock
