Mergi direct la conținut »
„Unde ești, mă?” Nu mai sunt...
Opinii Libertatea > Opinii

„Unde ești, mă?” Nu mai sunt…

Azi am 100 de ani, mâinile și picioarele de gumă și în suflet cioburi.

Opinie de
Oana Costea
Toate articolele autorului

Mă simt străină în lumea mea, în viața mea, în țara mea. Mă urmăresc frica Alexandrei, disperarea ei și speranța cu care și-a așteptat salvarea. Până în ultima clipă, în care toată lumea ei frumoasă a pierit, lovită, sufocată, strangulată de mâinile grele ale unui monstru. Ale monstrului din noi.

Mă urmărește și mă sfâșie fiecare cuvânt al unui dispecer, mă lovesc peste față cele ale polițistului. Reacțiile și atitudinea celor aflați la capatul firului unui telefon de urgență. Cuvintele lor. ”Unde ești, mă?”, au întrebat-o. Era singură, legată cu sârmă, închisă într-o cameră și păzită de câini.

Nu am ascultat convorbirile. Le știu. Le aud zi de zi.

Dincolo de joburi și de uniforme, sunt tot oameni. Iar în acest caz ne sperie nu doar lipsa de reacție, nu bâlbele, nu pasarea responsabilității, ci ne doare neomenescul din el. Din noi. În fiecare clipă în care am tăcut, am mers mai departe, am întors privirea de la un om nedreptățit, umilit, batjocorit, de la un om aflat la nevoie ori în suferință, am adâncit prăpastia dintre noi și umanitate. Am condamnat un copil la moarte și am privit cum e ucis.

Eu nu. Ba da, și tu.

Ridicăm apatic din umeri și ne lamentăm. ”Nu ne mai facem bine….”. Până la a ne face bine, ar trebui să nu ne mai facem. Să nu ne mai prefacem. Să înțelegem că sistemele sunt formate din oameni și că nimic, nimic nu va putea fi schimbat dacă noi înșine nu ne schimbăm. Dacă nu învățăm să respectăm, înainte de lege, înainte de orice, viața.       

”Unde ești, mă?”

Nu mai sunt. Acum nu mai sunt. Ați rămas voi.

Am rămas noi.

Close
Închide
  Close