4.000 de tineri pleacă la studii în afară anual, încurajați de profesorii lor. „Nu este o atitudine antinațională”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Doi specialiști în educație și un fost bursier în străinătate și-au spus opinia, pe Școala 9, cu privire la încurajarea tinerilor să plece din țară de către profesorii lor. 3% dintre românii care emigrează o fac pentru studii.
Cuprins:
- Anca Petrescu: „Încurajarea tinerilor de a păși în afara granițelor nu este o atitudine antinațională”
- Simion Ilie: „Educația unui copil are mereu un Return On Investment pozitiv”
- „Simion, nu-ți pot promite că nu vei face foamea!”
- Mirabela Amarandei: „Statul să devină funcțional și să creeze țara în care vrei să rămâi sau la care să te întorci”
Învățământul superior românesc pare să fie în declin. În 2020, facultățile noastre au înregistrat cel mai mic număr de înscrieri din ultimii 20 de ani. Cei care oferă consiliere pentru studii în străinătate spun că pierdem anual în jur de 4.000 de studenți în favoarea universităților străine. Un trend care se înscrie în logica migrației masive de la noi: 5,6 milioane de români întregesc diaspora, potrivit datelor Ministerului pentru Românii de Pretutindeni.
Mulți profesori îi încurajează să aleagă universități din afară. Voci din lumea politică și chiar din Academia Română susțineau că tinerii care pleacă la studii în străinătate ar trebui să fie constrânși să revină în țară sau chiar puși să-și plătească studiile făcute în România.
În contextul în care țara noastră pierde galopant populație, Școala 9 a lansat o temă de discuție: „este etic ca un profesor să-și sfătuiască elevii să plece din țară?” Au răspuns Anca Petrescu - doctor în științele educației, Mirabela Amarandei - coordonatorul Centrului de Politici Publice și purtătorul de cuvânt al Universității din București și Simion Ilie - fost bursier al Guvernului României în Franța, astăzi director general adjunct în Ministerul Finanțelor.
Anca Petrescu: „Încurajarea tinerilor de a păși în afara granițelor nu este o atitudine antinațională”
Ca profesor de limba franceză, voi susține întotdeauna necesitatea experiențelor trăite autonom de elevi și studenți în afara țării de proveniență. Imersiunea socioculturală, lingvistică, academică este o formă de cunoaștere și înțelegere a sinelui și a celorlalți. Din această perspectivă, orice călătorie într-o țară străină va reprezenta o deschidere de ferestre către diversitatea lumii.
Mai ales în contextul actual, când trăim în plină eră a globalizării, dar suntem, de fapt, din ce în ce mai înrădăcinați în bulele noastre - de mentalitate, limbaj, simțire, convingeri -, cred că încurajarea tinerilor de a păși în afara granițelor geografice sau invizibile, conturate în mințile noastre sub influența unor factori variați, nu este o atitudine antinațională sau lipsită de etică, ci una profund umanistă, în spiritul „cetățeniei universale”.
Din păcate, în ultimii ani, printre multele efecte negative ale pandemiei se numără și dificultatea de a călători, cu impact direct nu doar asupra turismului, ci și asupra motivației tinerilor de a căuta acest gen de experiențe academice. În plus, sunt de luat în considerare și investițiile financiare pe care cei interesați de astfel de studii trebuie să le facă, taxele de școlarizare și costurile de trai nefiind întotdeauna acoperite prin acordarea unor burse.
Astfel că, în cele din urmă, alegerea de a studia în străinătate rămâne un act de curaj personal și de asumare a responsabilității individuale. În viziunea mea, profesorii au și menirea de a susține astfel de proiecte de viață.
Simion Ilie: „Educația unui copil are mereu un Return On Investment pozitiv”
Pentru a răspunde la întrebarea dacă este etic ca profesorii să sfătuiască elevii să studieze în străinătate, consider că mai întâi ar trebui să pornim de la rolul profesorului în școală. Dacă rolul profesorului ar fi acela de „gardian” al statu-quoului, de „contabil” al cheltuielilor de educație ale statului, de birocrat, atunci opțiunea de a sfătui un elev să „dezerteze” sistemul național de educație pentru a se integra într-un sistem diferit ar putea părea imorală.
Dacă însă am vedea rolul profesorului ca un „antrenor” care să ajute elevul să-și atingă potențialul maxim, ca un „aprinzător de lumină” pentru sufletul copilului aflat poate într-un moment de derivă și de întrebări, atunci opțiunea morală ar fi, în opinia mea, să-i dea elevului cât mai multe informații obiective și să-l ajute să ia o decizie ce-i va facilita drumul spre desăvârșirea intelectuală și spirituală.
În parcursul meu am întâlnit atât „birocrați”, cât și „dascăli-lumină”.
Prin anul 2000, ca urmare a unui afiș postat la avizierul Universității, mi-am depus candidatura pentru a beneficia de o bursă Erasmus – singura pentru Franța și pentru profilul meu din cadrul universității în care studiam – iar în urma procesului de selecție destul de serios în care a fost luată în calcul media generală de la toate examenele din anul anterior și media la cele două examene de limbă franceză (scris și oral), am obținut locul I în competiție. Profesorul responsabil de implementarea programului de schimburi, care ar fi trebuit să mă sprijine cu informații și poate chiar cu recomandări și sfaturi pentru acest parcurs, a dovedit contrariul, aducându-mi în față tot felul de motive pentru care nu ar fi meritat să plec la studii în Franța, invocând chiar și veniturile modeste ale familiei mele, ce nu ar fi putut suplimenta eventuale perioade „de foame” din acel an de studiu.
Și din această perspectivă, a studentului dornic, pe de o parte, să se perfecționeze la o universitate foarte bună din Occident, dar apăsat, pe de altă parte, de vorbele unui profesor cu experiență care picta în sumbru perioada de studii în străinătate, am simțit nevoia unei alte opinii. Una avizată, nu cea a familiei, care mă sprijinea necondiționat, dar nu trecuse printr-o astfel de experiență.
„Simion, nu-ți pot promite că nu vei face foamea!”
Pe acest fond a avut loc discuția cu doamna profesor S. Dima, care în acel moment de întrebări și temeri în care mă aflam a fost nu doar profesionistul, ci mai ales omul care sfătuia un tânăr aflat în fața a două drumuri.
Îmi aduc aminte clar și acum replica domniei sale atunci când îi expuneam temerile mele: „Simion, nu-ți pot promite că nu vei face foamea! Este posibil să ți se întâmple asta! Dar nu poți rata o astfel de oportunitate, oricât de multe necunoscute sunt în momentul de față!” Sunt convins acum că acea discuție s-a numărat printre cele care mi-au schimbat destinul, pentru că decizia mea categorică a fost aceea de a nu renunța la bursa obținută cu greu și de a mă duce să studiez pentru un an în Franța.
Într-adevăr, bursa a întârziat la început vreo 6 luni, au fost și momente dificile, extrem de formatoare pentru mine ca om, peste care am trecut ajutat și de entuziasmul specific vârstei, însă rezultatele finale ale acelui an de studiu, care m-au plasat printre primii studenți dintre cei două sute din an, în marea lor majoritate francezi, m-au făcut să simt că alegerea a meritat pe deplin.
Mirabela Amarandei: „Statul să devină funcțional și să creeze țara în care vrei să rămâi sau la care să te întorci”
Cum ne-am putea imagina, oare, cunoașterea limitată la hotarele unui stat? Cum ne-am putea închipui educația de astăzi ruptă de realitățile spațiului european sau de dinamica socială, tehnologică ori economică globală? Pentru o societate modernă care se clădește pe aspirația la prosperitate, la un stat corect și echitabil, legătura dintre cele de mai sus este o condiție, nu o opțiune.
De ce vorbesc de globalizare, de spațiul european al educației - și nu numai - și de caracterul nemărginit al cunoașterii? Pentru că așez dilema propusă spre analiză și dezbatere în jurul acestei filosofii de dezvoltare a spiritului uman: izolare, limitare vs expunere, participare, dezvoltare.
Avem și școli bune în România. Sau profesori buni, care ne fascinează de fiecare dată cu felul lor de a face educație și cu relația pe care o construiesc cu elevii lor. Dar există și școli, licee, universități din Franța, Olanda, Estonia, Statele Unite etc. care oferă educație de înaltă calitate și care pot fi o excelentă opțiune pentru tinerii noștri. De ce profesorii români nu le-ar expune elevilor lor și opțiunea studiului în altă țară?
Cred că problemele reale care trebuie discutate aici sunt cu totul altele. Adevăratele probleme sunt legate de atractivitatea școlii românești pentru elevii ei, de relevanța și adaptarea educației noastre la realitate, la nevoile tinerelor generații și, îndrăznesc să spun, de conectarea la viitor.
Expunerea la o cultură diferită, la un model de educație avansat nu poate decât să îmbogățească și să dezvolte spiritul. Iar atunci când o societate are oameni educați, cetățeni activi și profesioniști desăvârșiți, ea devine mai bună, mai echitabilă și mai prosperă. Miza aici este.
Articolul complet, pe Școala 9.
