INTERVIU. Andrei Cozlac, Artist Vizual Dublu Premiat La UNITER: „Eu Fac Același Lucru Pe Care-l Făceam La Grădiniță, Doar Că Oamenii Mă Iau Serios Acum”

Andrei Cozlac a vrut pe rând să fie matematician, astronaut, fizician, poet, pictor, inventator. Curiozitatea e unul dintre lucruri care i-au rămas și care îl ajută în munca lui de zi cu zi. N-a ajuns nici astronaut, nici poet, ci artist video. Dar asta nu înseamnă că nu își găsește inspirația până și în tapițeria pe care a făcut-o pentru un scaun.

Pentru Andrei Cozlac cel mai important lucru în muncă e să experimenteze. Ca artist video, a semnat video designul spectacolelor regizorilor Silviu Purcărete, Radu Afrim sau Alexandru Dabija.

Dublu premiat de UNITER, Andrei are și rol de formator al noii generații. E lector universitar doctor la Universitatea Națională de Arte George Enescu din Iași, la Facultatea de Arte Vizuale, Secția Fotografie și Video.

În cadrul Romanian Creative Week, Andrei a curatoriat secția New Media District, un univers de expoziții multimedia și instalații de artă digitală.

Într-un interviu pentru Libertatea, artistul a vorbit despre procesul de curatorie al artiștilor în cadrul festivalului, despre cum arată noua generație prin prisma studenților cărora le predă, dar și despre munca lui de artist video.

Libertatea: Tu ești curator la secția de New Media din cadrul festivalului și voiam să știu dacă există un fir roșu care leagă toate expozițiile, o narațiune comună.
Andrei Cozlac: Există o temă generică pe care noi am abordat-o și e o variație a temei de la Romanian Creative Week care se cheamă „Energy”. Noi am variat tema asta într-o altă temă care se cheamă „Energy Patterns”.

Recomandări

Izvoarele din Herculane cu apă gratuită din belșug. Unii iau cu camioneta câte 400-500 de litri: „Vine dintr-un izvor-galerie săpat acum 2.000 de ani”

Așa că am urmărit o serie de artiști care, prin lucrările lor, investighează o formă sau alta a energiei. Dar ce înseamnă energia? Aici e o plajă destul de vastă, e o umbrelă destul de ofertantă.

Evident că fiecare interpretează conceptul în funcție de ce înțelege el prin energie. Unele lucrări pot să facă referire strict la energia fizică – curentul electric, impulsul, dar totodată și o energie umană, intrinsecă – energia unei idei, de exemplu, care ocupă un spațiu virtual, totuși, și are o dinamică.

INTERVIU. Andrei Cozlac, artist vizual dublu premiat la UNITER: „Eu fac același lucru pe care-l făceam la grădiniță, doar că oamenii mă iau serios acum”

– Cum s-a revăzut ideea asta în expozițiile artiștilor?
– Fiecare evident că și-a dezvoltat un soi de interpretare a ceea ce înseamnă energia sau dinamica.

De exemplu, am o artistă, masterandă în anul II la Foto-Video, Ioana Rusu, care are o lucrare, un cub cu niște tuburi prin care vedem o lumină care pâlpâie și dacă ne apropiem, auzim tot felul de conversații. De fapt, vorbește despre energia unei comunități, dinamica unui bloc. Știi comunicarea cu bătăile în țeavă? A luat toată chestia asta și a făcut acest construct în care noi chiar auzim cum comunica acea comunitate mică.

Recomandări

Cum erau urmăriți turiștii de Securitatea comunistă în stațiunile de pe Litoral. Nemulțumirile românilor veniți în concediu: „Au făcut din noi niște animale”

Sau Radu Marțin, un alt artist video care creează un soi de interpretare a interiorului unui atom. A construit un dom geodezic, în care a pus, în nodurile domului din interior, câte un fascicul de laser. E o lucrare mai degrabă de lumini, cu sunet, dar care emulează, de fapt, nu neapărat structura atomului, ci mai degrabă, perspectiva sau percepția unui atom.

Fiecare sondează într-un mod extrem de personal, alții mai obiectiv, alții mai spiritual, poate că unii mai conceptual, alții mai în zona de entertainment.

Avem o lucrare de-a lui Georgea Dura, pe care abia aștept să o văd, care se cheamă „Decompresometru”. Este o cameră de decompresie în care tu te duci și țipi, urli, dai totul afară din tine, și chestia asta este cuantificată în forma unui pattern vizual în interiorul boxului respectiv.

– Pentru că menționai direcțiile în care s-au dus artiștii, e în lucrările astea un mix între entertainment și responsabilitate socială?
– Fiind un eveniment care se întâmplă în spațiul public, adică nu în interiorul unei galerii, automat am un public care nu vine dedicat să vadă expoziția, știind că acolo îl așteaptă tipul ăla de lucrări și tipul ăla de discurs.

Recomandări

14 hectare de teren din apropierea Parcului IOR sunt definitiv în zonă construibilă. Cum au motivat judecătorii decizia

Și atunci, un lucru la care a trebuit să fiu foarte atent, este să creez un echilibru în tot constructul ăsta în așa fel încât să nu fie nici foarte elitist, foarte conceptual totul, încât publicul să se separe, dar nici să nu fie un soi de Dracula Park, în care totul e entertainment și apăsăm pe butoane și se aprinde luminițe.

Și atunci, da, sunt lucrări care pot să aibă și funcția asta un pic mai entertaining și nu-i nimic rău în asta. Sunt și lucrări care atacă diverse concepte, care au și structură narativă.

Avem o lucrare a unui student, unuia dintre bursieri, Marius Cioroianu, care vorbește un pic despre amprenta urbanului asupra naturii. Este o instalație care creează o fantă cu un peisaj paradisiac, natural. Dar în momentul în care spectatorul trece, prin silueta lui, parcă se revelează ce e în spatele acestui decor, prin imagini, și anume, un sit industrial. Practic, amprenta umană, automat, rămâne în acest sit urbano-industrial, betoane.

Și ar mai fi de exemplu și lucrarea lui Simion Culinca, în care avem aproape scena unei crime. E vorba de un manechin, fără o mână. Există mâna, dar e făcută din cabluri de sunet, HDMI, și este ciuruit, cum zicea Sergiu Nicolaescu. Acest personaj este efectiv împușcat cu display-uri, telefoane, ecrane de telefoane. Are unul prin cap, unul în piept, un ecran de laptop, un ecran de calculator. E vorba despre omul care este bombardat, sufocat de tot consumul ăsta vizual, de pe toate aceste oglinzi negre, „black mirrors”.

Și e interesant că toate sunt, la un moment dat, sincronizate între ele, traduc aceeași imagine. Cred că se cheamă „Hacked”, vorbește despre omul „hack-uit”.

Sunt câteva lucrări care tratează și teme sociale sau ecologice, teme personale.

Cumva, New Media District, văzut din exterior înseamnă expoziții de artă new media în spațiu public. Ea, de fapt, are mult mai multe straturi, pentru că are și o valență educativă prin bursele astea pe care le dăm pentru studenți.

Are o zonă de explorare și experiment. Avem atât „established artists” și „emerging artists”, dar și zone de experiment pentru studenți.

Culmea este că 80% din artiști de la New Media nu sunt artiști nativi new media. Adică nu stau cu cablurile și cu softurile toată ziua în pat și lucrează, cum ar face un artist care operează doar cu tehnologie, ci mai degrabă sunt artiști care vin din varii domenii: muzică, teatru, regie, actorie, pictură chiar, sculptură, programare, coregrafie, oameni care încearcă să-și traducă sau să-și argumenteze discursul artistic prin mijloacele tehnologice.

Și mie, cumva, îmi place chestia asta, că diversifică mai mult limbajul artistic specific lucrurilor cu tehnologia new media.

– Pe lângă ce spuneai mai devreme, între zona asta de echilibru între elitism și lucrări mai la îndemâna publicului, la ce alte lucruri te-ai uitat în procesul de curatorie?
– Era foarte simplu să fac toată chestia asta la interior. Să fac la exterior, că vreau să mă leg un pic de partea cu publicul, îmi ia 30 de ani din viață de fiecare dată când o organizez.

Pentru că trebuie să ai grijă la toate aspectele. Resursele nu mai sunt așa la îndemână în spațiile deschise. Depinzi și de vreme, și de securitate, și de multe lucruri. Dar, într-un fel, am vrut să fie așa pentru că mă interesează ca publicul care se plimbă în perimetrul respectiv să se împiedice, nu să se întâlnească, să se împiedice de lucrări. Și nota asta de neprevăzut să îl surprindă.

Și asta cred că funcționează foarte bine pe Copou și de-aia nici n-am plecat de acolo după ce ne-am consolidat în New Media District district. Se creează acest „quest” la un moment dat.

Începi de la bază și e ca o călătorie până când urci în partea asta de Copou. E ca un quest în care descoperi lucruri noi, și forme noi, și artiști noi. Pentru că artiștii de-obicei stau pe lângă lucrări și mai explică publicului, mai intră în dialog și e fain că e un puls real. Și cred că e fain că se întoarce în comunitate chestia asta.

– Din ce aud, festivalul reprezintă o oportunitate reală pentru tineri, pentru artiști debutanți.
– Este o oportunitate reală în măsura în care New Media District nu este un eveniment care se întâmplă în alea trei zile, vin niște lucrări, sunt expuse, după aceea se strâng și la revedere. Nu, nu se întâmplă lucrul ăsta.

Mi-am dorit foarte mult, și Irina Schrotter a înțeles perspectiva pe care i-am propus-o, de a crea un eveniment care să arate și să sune ca o expoziție, dar care să devină un generator de conținut. Și când mă refer la generator de conținut, cred că 80% sau 90% din lucrări sunt produse.

Noi finanțăm proiectele artiștilor, ei își produc lucrările respective și rămân cu ele, și dup-aia se duc mai departe și le monetizează în ce feluri își doresc ei. Cu alte cuvinte, au oportunitatea de a-și crea proiectele pentru care în mod normal poate că n-ar fi avut aceleași bugete, resurse, sau expunere chiar.

Și nu-i doar o declarație că noi ajutăm artiști din Iași să dezvolte și îi batem pe umăr și cam aia e tot. Nu. Realmentele creăm o platformă în care să fie expuși și în care să-și poată dezvolta proiectele.

– Cum ai căutat/găsit artiștii?
– Ca și curator, îi caut tot anul. Nu fac call-up pentru chestia asta, pentru că încerc să identific niște zone. La call-up o să mă trezesc cu artiști care deja știu ce vor să facă. Și eu mai degrabă caut oameni care vor să împingă un pic granițele. Și de obicei, nu-i întâlnesc la call-up-uri, îi întâlnesc în discuții, văzând o expoziție, contactându-i. Chiar uitându-mă la ce au aplicat la alte concursuri. Cum e cazul cu Ioana Rusu, care a aplicat inițial la altă secțiune..

I-am văzut proiectul, am sunat-o pe colega mea și i-am zis că îl fur eu, pentru că vreau să-l am la New Media.

Și sunt mulți artiști și care vin către mine și propun proiecte. Evident că nu iau toate proiectele care vin către mine, dar le iau pe alea care sunt sigur că au drive-ul care trebuie și sunt și artiștii responsabili să-și asume riscul ăsta, pentru că există un risc. În momentul în care construim ceva de la zero, există riscul să nu funcționeze. Și, cumva, cred că e important să creăm și un spațiu în care să nu funcționeze lucrurile. Și de ce zic chestia asta, altfel, s-ar putea să repetăm niște lucruri care funcționează.

Un alt aspect care m-a interesat, e să scot la suprafață cât mai mulți artiști ieșeni și totodată nu doar care existau, care și se reorientează cumva spre direcția asta. Pentru că noi, timp de mulți ani, am pierdut resursa umană, care a migrat către zonele țării care erau un pic mai prietenoase.

Eu cred că New Media District nu-și dorește să fie doar prietenos, ci și cultivant, atât pentru public, cât și pentru artiști.

– Ce-ți aduce ție bucurie în munca ta de zi cu zi cu studenții, tu și predai la facultate.
– Eu acum sunt un copil mare, cred că mă pot bucura foarte ușor la jucării, mie-mi place viața. Așa că mă bucur de toate aspectele, chiar și de alea mai puțin plăcute, care-s grele, dar sunt parte din călătorie.

Așa că încerc să mă bucur de toate experiențele pe care le am și în raport cu colegii de lucru și cu studenții cât pot de mult până la urmă. Și mă bucur foarte tare când văd că alții se joacă la fel și încep să mă uit la un moment dat dintr-o perspectivă în care eu am de învățat ceva.

Pentru că, da, dacă mă interesează o anumită calitate a vieții, mă interesează o anumită calitate umană. Și nu putem să ignorăm faptul că noi ne identificăm până la un anumit nivel și cu ceea ce este în jurul nostru. Și atunci, da, mă interesează ceea ce este în jurul nostru. Mă interesează să existe această comunitate care să mă inspire, pe care pot să o inspir.

Să existe acest feedback loop, sau bounce între ce se află în jurul meu și ce dau eu celor din jurul meu, cumva.

– Care e cel mai important lucru pentru tine în munca ta, vizavi de ce spuneai mai devreme cu nevoia de inspirație, dar și cea de a da ceva înapoi comunității.
– Joaca. Spuneam într-un alt interviu, mă întrebase cum fac eu când creez lucruri, și i-am zis foarte franc și foarte onest, și naiv în același timp, eu fac același lucru pe care-l făceam la grădiniță, doar că oamenii mă iau în serios acum.

Noi ca adulți trăim cu impresia că trebuie să fim serioși. Da, trebuie să fim serioși, dar ce înseamnă, de fapt, seriozitatea? Înseamnă o asumare, o responsabilitate, dar asta nu înseamnă că trebuie să nu ne mai jucăm în sensul în care să fim curioși, să chestionăm foarte mult ceea ce facem, să căutăm, să ne documentăm.

Acum devin nostalgic, bătrân. Din cauza zonei ăsteia excesivă de entertainment, tot social media e consum de imagine, de entertainment foarte rapid. „Instant gratification”. Și simt că se pierde un pic drive-ul de a căuta cum funcționează un lucru, orice lucru.

Drive-ul de a fi interesat de orice, care, până la urmă, se traduce în cunoștințe generale. Nu știi de unde poate să vină ceva înțelepciune. Eu mi-l sustrag din absolut orice lucru. Din fizică, biologie, poezie, muzică, film, matematică, arhitectură, tâmplărie.

Adică, poți să extragi câte o experiență utilă, cel puțin pentru ce fac eu. Am făcut o tapițerie pentru un scaun. Am transformat chestia în ceva, într-un proiect de-al meu la un moment dat.

– Vizavi de joacă, curiozitate și responsabilitate – e ceva ce ai observat la noile generații, cu care tu și lucrezi la prima mână, ca profesor?
– Mi se pare un pic că lucrurile sunt foarte protejate, într-un sens aproape toxic. Totul e foarte moale, în sensul în care e o dezamăgire foarte rapidă. Dacă prima încercare înseamnă un dezastru, o catastrofă, „eu mă las de chestia asta”. Or, ca să ajungi la nota 10, trebuie să treci prin toate. Te mai oprești pe la 7, mai revii pe la 6, mai urci la 8.

Există un proces de perfecționare, până la urmă, de dezvoltare, de aprofundare, de nici nu știu cum să-i mai zic. Și atunci, asta cred că e o chestie pe care o observ din ce în ce mai stringent la noile generații – pierderea motivației de a încerca și a doua oară, și a treia oară, și a patra oară, și a cincea. De câte ori este nevoie până când reușesc să mă apropii din ce în ce mai tare de ceea ce îmi imaginam eu că vreau.

Și acolo simt că se pierde foarte multă energie, că trebuie să o pompez, la un moment dat.

– Dar simți că țin de ea, odată ce au luat-o?
– Unii cumva o și folosesc, și asta mă bucură, pentru că nu e o energie risipită. Și cumva se întoarce și la mine sub o altă formă. Uitându-mă la ei cum se dezvoltă sau ce lucruri generează, la un moment dat mă depășesc pe mine chiar. Și așa mai am încă un om de la care să învăț.

Dar e chestia asta, totul trebuie să fie safe, și când zic safe nu mă refer la faptul că trebuie să-i bată cineva. Nu trebuie să-i certe, să-i umilească. Nu. Nu-s de acord cu chestiile astea. Dar e vorba un pic de, cum spuneai și tu, anduranță. Și autonomie. Autonomia cred că-i minusul cel mai mare. Nu pot să generalizez, să zic că toată generația asta nouă e așa, că „eu, pe vremea mea”, cum se făcea. Nu, nu pot să generalizez.

– Din ultimele tale proiecte, pentru că mă gândesc că toți artiștii lasă ceva din ei în munca pe care o faci…
– Absolut. Vrei să-ți zic și ce? Pinul de la card. Într-un spectacol de teatru am lăsat pinul meu de la card. Nu se mai joacă spectacolul ăla, era de mult. Era un panou din ăsta de aeroport, zborul Otopeni-Iași. Și am inventat numărul zborului, era pinul meu de la card. În alt spectacol, am pus fața mea într-un tablou sau las realmente „easter egg”-uri în fiecare lucru pe care-l fac.

– Pornind de la ideea că lași ceva din tine în fiecare expoziție, instalație, care a fost ultima chestie care ți-a plăcut mult?
– M-am atașat foarte tare de spectacole pe care le-am făcut și pe care le-am avut și acum în festival. De exemplu, „Micul Prinț” sau „Tattoo”, care e făcut acum 10 ani. Dar m-am bucurat să-l revăd după 10 ani, să-mi aduc aminte de energia în care a fost construit atunci.

Sunt proiecte, instalații de care mă bucur foarte tare, sunt proiecte în care mă chinui foarte tare.

Dar e foarte clar că întotdeauna ajung ca rezultat să inventez ceva de-al meu în proiectul ăla ca să mă salvez pe mine, ca să pot să salvez proiectul.

Dacă mă aflu într-o zonă neagră în care nu-mi place, nu vreau, nu mai pot, schimb un pic perspectiva și încerc să inventez un joc sau o chestiune în lucrarea respectivă, în jurul în care o să mă învârt. Și de acolo cumva devine plăcut întreg procesul.

– Și-ți iese de fiecare dată mișcarea asta?
– E o schimbare de perspectivă. Dar în mare parte, da. În alea în care nu reușesc, nu mă mai întorc.

Adică dacă eu mă pierd undeva, înseamnă că n-am ce să caut acolo. Nu că e ceva rău, ci nu e locul meu acolo.

Dar nu pot să-ți zic, pentru că, apropo de ultimul proiect la care am lucrat, uite, ultimul proiect la care am lucrat, la București. Acum urmează să aibă premiera pe 2 iunie la Teatrul Național București, unde m-am jucat foarte fain și aveam o satisfacție.

La un spectacol făcut de Claudiu Goga, „Doctorul”. Sunt lucruri pe care le descopăr și în alea mă distrez cel mai tare. Fac o chestie la care niciodată nu mă așteptam să o fac.

Deci, cumva, ăla e procesul care-mi place. Când fac ceea ce am discutat că facem, sau ce mi-am propus să fac într-un proiect, dar deviez într-o direcție care e așa de neașteptată și pentru mine și e o surpriză în sensul în care nici eu nu o cunosc și o descopăr împreună cu spectatorul. Bine, o descopăr înaintea spectatorului, dar în același proces ca și el. Și-mi place chestia asta.

Urmărește-ne pe Google News