O femeie din România sfidează dizabilitatea și a scris o carte care poate inspira o generație: „Am înțeles că nu mă voi vindeca niciodată din punct de vedere fizic, dar pot să lucrez cu psihicul meu”

Cuprins:

Diagnosticată cu tetrapareză spastică

Autoarea își invită cititorii să-și privească viața cu recunoștință, dar și să învețe, cu adevărat, ce înseamnă libertatea.

Carmen Vasilescu s-a născut în Craiova pe 12 aprilie 1989. Diagnosticată cu tetrapareză spastică, o afecțiune neurologică care afectează controlul motor al mușchilor, ea nu s-a lăsat definită de dizabilitatea pe care o are, ci a ales să-și creeze o viață plină de însemnătate, în care să-și urmeze absolut toate visurile, de la salturi în tandem cu parașuta, la scufundări, zboruri cu parapanta și schi.

„Sunt Carmen Vasilescu, am 36 de ani, îmi place să trăiesc fiecare clipă la intensitate maximă, să experimentez cât mai multe lucruri noi, mai ales dacă implică adrenalină, să călătoresc și să descopăr cât mai mulți oameni. Sunt PR pentru mai multe proiecte, îndeosebi muzicale, scriu pe un site despre noutăți culturale și sunt autoarea cărții Și dacă-i adevărat că nu există nu se poate? Între trup și suflet: jurnal. Sunt o fire foarte ambițioasă, zic eu, în sensul bun, pentru că nu mă las până nu rezolv ce îmi propun”, spune Carmen într-un interviu acordat Libertatea.

O femeie din România sfidează dizabilitatea și a scris o carte care poate inspira o generație: „Am înțeles că nu mă voi vindeca niciodată din punct de vedere fizic, dar pot să lucrez cu psihicul meu” — Coperta cărții scrise de Carmen Vasilescu

În 2025, în cadrul Bookfest, și-a lansat cartea apărută la Editura Humanitas, în paginile căreia își povestește viața, gândurile intime, dar mai ales voința și ambiția de a-și duce existența în toate modurile care să o împlinească. Proiectul a prins contur în al doilea an de pandemie, la inițiativa unui prieten, după cum povestește chiar autoarea:

„În 2021, în al doilea an de pandemie, când simțeam că ajunsesem să mă tem de socializare, de întâlnirile face to face cu cei dragi, m-am revăzut cu un prieten, care e prezent în viața mea de aproape 20 de ani. Povestindu-i despre experiența mea, saltul în tandem cu parașuta, am glumit zicând că dacă ar fi să scriu o carte despre viața mea, ar fi un roman cu 2-3 volume. «De ce nu? Scrie!», au fost cuvintele care m-au făcut să trec la fapte chiar în seara aceea, fără ca nimeni să știe”.

Carmen nu are o viață ușoară, dar alege să aibă o perspectivă pozitivă asupra ei. Nu-și dorește să fie un exemplu pentru cei din jur, mai mult doar să-i inspire din a-și privi viața cu recunoștință și de a o trăi la intensitate maximă. În interviul de mai jos, autoarea a povestit atât despre greutățile prin care trece, cât și despre cum putem să integrăm mai bine persoanele cu dizabilități în societatea românească.

„Un astfel de jurnal trebuie citit cu sufletul”

Libertatea: În prezent lucrezi în PR – poți să-mi povestești cum ai ajuns să-ți faci o carieră în acest domeniu?
Carmen Vasilescu: În urma participării la un eveniment de premiere muzicală, am simțit o atracție către această lume și încet, încet, am început să intru în contact cu diverse persoane din acest domeniu. Un băiat care își dorea să aibă propriul blog, pe care să scrie despre mondenități, observându-mă pe rețelele de socializare cu din ce în ce mai multe poze cu vedete, mi-a dat șansa să mă alătur proiectului său.

Cu timpul, am început să promovăm diverși artiști, alt lucru care, pentru mine, a fost o provocare și mai mare, pentru că am ajuns să promovez cântăreți pe care cândva îi admiram foarte mult pentru muzica pe care o interpretau. Practic, eu sunt legătura dintre artiști și presă, pregătesc, împreună cu ei, un comunicat pe care îl trimit pentru publicare.

– Ai spus că ai scris cartea cu „nasul și cu gura” și că ți-a luat aproximativ doi ani și jumătate. Întreaga inițiativă este foarte curajoasă, dar dă dovadă și de o ambiție enormă. Care au fost cele mai mari provocări pentru tine în tot acest proces și ce ai simțit odată ce produsul a fost gata?
– Așa este, cu toate că mi-a fost foarte greu să iau decizia de a publica manuscrisul pe care am început să-l scriu într-un moment de euforie, poate, ascultând doar ce-mi spunea inima, mi-am zis că dacă e să pot face și eu un bine în viață, acesta să fie primul pas. M-am temut că nu voi fi înțeleasă. Consider că un astfel de jurnal trebuie citit cu sufletul, pentru a putea vedea dincolo de cuvinte. Acum, când primesc feedback din partea cititorilor, realizez că am făcut foarte bine că m-am lăsat condusă de impulsul de a împărtăși cititorilor povestea mea.

„Am ales să mă bucur de viață cât pot eu de mult”

– Cu ce gânduri ai scris această carte, ce ți-ar plăcea să înțeleagă cititorii din ea?
– Viața este ca o călătorie cu trenul, iar biletul este doar dus. Tu ce alegi: să stai pe locul tău și să dormi cât mai mult timp sau să te uiți pe fereastră, să observi fiecare râu, fiecare floare, fiecare copac, fiecare rază de soare sau fiecare picătură de ploaie? Alegi să călătorești încontinuu cu trenul, sau mai cobori în câte o stație, ca să simți, să atingi ce vezi de la distanță, prin geam? Eu am ales să mă bucur de viață cât pot eu de mult și mi-aș dori ca toți să facă asta.

– Ești o fire optimistă, o persoană care și-a depășit condiția în repetate rânduri, chiar dacă nu i-a fost ușor. Cum ai cultivat în tine această forță interioară, de unde vine puterea asta de a crede că „orice este posibil”?
– De fiecare dată când simt că mă învăluie gândurile negative sau că mă apasă câte o problemă, pentru că nu pot nici eu să fiu mereu cu zâmbetul pe buze, prefer să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru ce am și pentru ce pot face, iar El îmi amintește mereu că mi-e alături. Puterea e în fiecare dintre noi, dar uneori uităm de ea sau nu avem ocazia s-o descoperim. Eu am avut această șansă o dată în viață și de atunci mi-am promis că n-am să uit niciodată de existența acestei lumini.

– Trăiești cu o formă severă de dizabilitate, dar reușești să ai o viață plină. Însă pentru cei care poate nu înțeleg, cum este să trăiești cu o dizabilitate în România?
– O să fiu puțin mai deschisă și o să-ți spun că e greu să accepți, ca persoană cu dizabilități, că depinzi mereu de cineva. Am să-ți dau cel mai banal exemplu, da? Ești afară, adie vântul ușor, dar suficient încât să-ți intre un fir de păr în ochi, iar tu nu poți duce mâna să-l înlături. Ce faci? Eu am cerut ajutor și mi s-a oferit. Iar în legătură cu traiul în România, pot spune că lucrurile sunt foarte diferite față de în afară. Din toate punctele de vedere, dar cred că schimbarea începe odată cu noi! Dacă vrem, de exemplu, să primim zâmbete în loc de priviri tăioase, ciudate, cred că am putea face noi primul „pas”, să oferim noi un zâmbet.

„Nimeni nu ne învață cum să ne comportăm cu persoanele cu dizabilități”

– Dacă te uiți la societatea noastră actuală, ce ți-ar plăcea să se schimbe astfel încât persoanele cu dizabilități să ducă o viață mai ușoară?
– Nimeni nu ne învață cum să ne comportăm cu persoanele cu dizabilități, iar eu cred că ar merita să fie o oră pe săptămână de educație în acest domeniu. Cred că ar trebui să știm ce înseamnă o dizabilitate și cum să facem față acestor provocări primite încă din naștere sau chiar în urma unui accident. Mulți evită să ne întrebe cum ne simțim, de exemplu, de teamă să nu ne rănească, poate, să nu ne pună într-o situație mai dificilă decât cea în care suntem deja, dar să știi că de multe ori, ne face bine să fim întrebați. Dar nu de complezență, pentru că simțim, iar asta ne face să dăm răspunsul clasic: „sunt bine!”.

– Dar în ceea ce-i privește pe oameni, pe cei din jur, cum crezi că îi putem învăța să fie mai înțelegători, mai inclusivi?
– Prin comunicare, ascultare, înțelegere, dar mai ales implicare. Să facem un exercițiu de imaginație, zic! După 36 de ani în care depinzi nonstop de ajutorul părinților, simți nevoia să evadezi din când în când și să simți libertatea pe care nu o poți avea de față cu ei. Ce faci? La cine apelezi? Nu cunoști pe nimeni în viața reală care să fie dispus să te scoată din rutină pentru câteva ore. Iar singur nu poți, pentru că oricât de mult te-ar ajuta tehnologia din ziua de azi, având chiar și cel mai performant scaun rulant, te lovești de bordurile înalte, care ar trebui să fie la același nivel cu strada. E ușor să compătimești, dar tu, cel care citești acest interviu, ai fi dispus să ieși cu o persoană cu dizabilități la o plimbare, chiar dacă e pentru prima dată când o cunoști?

– Ai spus cândva că „normalitatea nu înseamnă să fii ca ceilalți, ci să fii tu însuți”. Cum arată pentru tine această normalitate și cum reușești să o trăiești zi de zi?
– Normalitatea pentru mine înseamnă să nu mă las ghidată de prietenul meu pe viață, ci eu să-l conduc așa cum îmi doresc. Cu toate că depind mereu de ajutorul cuiva, încerc să fac din fiecare zi o altă viață, să schimb ceva, orice. Azi, de exemplu, răspund la această întrebare, mâine ascult o piesă nouă, poimâine gust un fel de mâncare descoperit pe internet, iar în ziua următoare probabil o să mă gândesc ce experiențe noi o să am în vacanța din vara anului viitor, în Costa del Sol. Și tot așa, încerc să ignor ceea ce nu pot face și mă axez pe lucrurile posibile.

„Nu pot schimba realitatea, dar o pot accepta și pot conviețui cu ea”

– Te gândești vreodată cu teamă la viitor, când poate familia nu va mai putea să te susțină?
– Eroii mei sunt părinții. Ei sunt cei care încearcă din răsputeri să mă ajute să trăiesc cât se poate de sănătos. Cred că oricine se teme de viitor, de ceva incert, am și eu astfel de momente, bineînțeles, dar încerc să nu mă las copleșită de aceste gânduri. Pentru că oricât de mult m-aș îngrijora, nu pot schimba prezentul de atunci, așa că aleg să trăiesc prezentul de acum.

– Familia ta este sprijinul tău constant. Cum reușiți să faceți echipă, zi de zi, într-o realitate care nu e întotdeauna ușoară?
– Bineînțeles, nu este mereu lapte și miere. Uneori mai ies la iveală frustrarea și dorința de a face mai mult, pentru că eu simt că pot, dar ei, părinții mei, din păcate, nu mai au aceeași putere pe care o aveau la tinerețe. Și atunci mă simt nevoită să mai apăs puțin pe ambreiaj și frână, ca să nu se oprească motorul de tot.

– Într-un interviu, ai spus la un moment dat: „A fost o luptă tăcută cu sine, o negociere permanentă între acceptare și ambiție”. Ce ai învățat din această luptă interioară și cum reușești astăzi să păstrezi echilibrul între cele două?
– Cred că cea mai importantă lecție pe care am învățat-o a fost că nu pot schimba realitatea, dar o pot accepta și pot conviețui cu ea. Am înțeles că nu mă voi vindeca niciodată din punct de vedere fizic, dar pot să lucrez cu psihicul meu și să am grijă să nu clachez. Cum fac asta? De exemplu, când simt nevoia să țip, o fac, nu mă închid în mine.

– În România trăiesc multe persoane cu dizabilități, iar tu spui „dizabilitatea nu este altceva decât un prieten” – ceea ce reprezintă o mare asumare de sine și mai ales o împăcare de sine. Însă poate mulți încă nu au ajuns aici, ce le-ai spune celor care poate nu au această speranță sau încă nu văd lucrurile așa, ce pot face?
– Pare simplu, dar mie mi-a luat foarte mult timp să ajung aici, să gândesc așa, să mă simt cât de bine se poate cu mine însămi, dar cred că primul pas pe care-l pot face în această direcție e să nu se mai compare cu alte persoane, să nu mai caute perfecțiunea pe care ei cred că nu o au. Nu există om perfect! Chiar și cel mai „sănătos” tot are un „defect”. Le-aș recomanda să se focuseze pe posibilități, nu pe neputință.

„Nici n-ai idee câte lucruri nerostite pot spune ochii”

– Dar părinților sau celor care au grijă de o persoană cu dizabilități ce le-ai transmite, din propria ta experiență, cum să privească lucrurile?
– Sunt convinsă că nu este ușor pentru ei, că e o continuă luptă cu ei înșiși, că se lasă pe ei pe locul doi pentru a le fi persoanelor cu dizabilități cât mai bine, mai ales în cazul părinților. Aș aduce ceva în atenția lor, dacă îmi permiți. Faptul că au în permanență grijă de ei ca de un copil mic, îi spală, le dau să mănânce și multe alte lucruri firești nu înseamnă că ei vor rămâne mereu așa. Devin adolescenți, oameni maturi, care sunt capabili să simtă, să dorească și să dăruiască sentimente de care poate astfel și ei cred că nu sunt în stare. Am întâlnit părinți care vorbeau în locul persoanelor cu dizabilități, dar nu pentru că acestea nu puteau să vorbească, ci pentru că de multe ori au tendința că nu sunt înțelese. Nici n-ai idee câte lucruri nerostite pot spune ochii.

– Citind cartea, am perceput-o și ca pe o declarație de dragoste. Ai scris despre o iubire profundă, dar imposibilă. Ce crezi că te-a învățat această poveste de iubire și cum te raportezi azi la ea?
– Iubirea nu este imposibilă. Chiar dacă nu este împărtășită, ceea ce simți nu-ți poate lua nimeni. În tot acest timp am înțeles că tot ce poți face mai frumos și mai bun în lumea asta este să iubești, să iubești cu tot sufletul, fără să aștepți nimic la schimb, necondiționat, la orice oră din zi și din noapte. Iar asta e cea mai mare putere pe care o poți avea.

– Cum este pentru tine să trăiești iubirea și intimitatea într-o societate care adesea nu știe cum să se raporteze la persoanele cu dizabilități? Cum vezi lumea datingului din această perspectivă?
– Ca persoană cu dizabilități, în special ca femeie, e greu să intri în contact cu persoane pe care nu le cunoști, mai ales că majoritatea bărbaților din ziua de azi nu caută o relație, ci simple aventuri sau experiențe inedite. Se crede că fiind o persoană cu dizabilități poți fi mai ușor manipulată sau folosită. Dar nu este deloc așa, iar în urma unor mici discuții de flirt pe rețelele de socializare realizează că noi poate punem și mai mult suflet decât alte persoane și bat în retragere. Eu, din fericire, am întâlnit pe cineva deosebit, care m-a înțeles și astfel m-a făcut să-l iubesc pentru totdeauna.

„Suntem diferiți, nu putem rezona cu toții”

– Cum privești acum ideea de iubire? Este diferită față de cum o vedeai înainte?
– Desigur, totul este într-o continuă mișcare și schimbare, nu? Așa și iubirea, acum este la o intensitate și mai mare, mai puternică, dar mai ales, mai asumată. Este cel mai frumos dar primit de la viață!

– Spui că nu vrei să fii un exemplu, deși întreaga ta viață, cu toate experiențele trăite, de la parașutism la schiat, la faptul că ai jucat într-o piesă de teatru și că le vorbești tinerilor despre motivație sau ții evenimente pentru persoanele cu dizabilități, este un exemplu pentru toți – oare cum facem să credem în noi și să credem că nu există nu se poate?
– Da, spun asta pentru că nu fac nimic altceva decât să mă bucur cât pot de mult de viață. Ca să ajungi să crezi în tine cred că poți începe prin a-ți observa calitățile și a te folosi de ele ca să ieși din carapace. Nu-ți fie teamă să greșești, să cazi, să fii judecată și neînțeleasă! Suntem diferiți, nu putem rezona cu toții!

– Ce urmează pentru tine și ce planuri ai până la final de an?
– Acum, prioritatea mea este să ajungă jurnalul meu, „Și dacă-i adevărat că nu există nu se poate? Între trup și suflet” la cât mai mulți cititori și să aflu răspunsurile lor la întrebarea din titlu. Desigur, aștept cu nerăbdare sărbătorile de iarnă și preparatele tradiționale făcute de mama.