Europa, singurul continent al valorilor. Câteva observații despre dilemele „suveranistului” român 

Da, există dileme identitare. De pildă rușii se întreabă de 300 de ani dacă sunt euro-asiatici, asiatici sau europeni. Dar numai apartenența la, sau aspirația spre identitatea europeană suscită dezbateri ideologice, culturale, politice. Numai civilizația europeană s-a globalizat, începând cu implantarea ei în cele două Americi. Niciun asiatic nu se îndoiește că e asiatic. Niciun african nu caută să afle dacă e african. 

Ca să fii european însă, trebuie să faci mai mult decât să te fi născut undeva între Atlantic și Munții Urali. Trebuie să crezi în forța legii, în demnitatea persoanei umane, în libertățile fundamentale și în solidaritatea organizată de jos până sus, pentru binele comun. Dat fiind că, de la presocratici până la filozofii liberali și personaliști sau existențialiști din secolul 20, civilizația europeană este totuna cu drumul de la servitute la libertate, putem spune că dezbaterea curentă (semirusească) din România – ei bine, suntem europeni sau nu? – implică neînțelegerea voită a obligațiilor nobile și a privilegiilor care decurg din asumarea identității europene. 

În cazul românilor, partidele „suveraniste” – zise eurosceptice – nu au probleme cu Ursula von der Leyen (asta e doar pretextul personalizat al propagandei lor). Au probleme cu libertățile responsabile care definesc destinul comun al națiunilor europene, mai ales după Al Doilea Război Mondial, când excesele totalitare și reversul toxic al imperialismului european au transformat continentul într-un teritoriu colonizat de SUA și URSS. Sunt partide care calcă asiatic. Partide care – o și recunosc – ar vrea să fim patronați fie de SUA (în versiunea autoritară MAGA), fie de China sau Rusia, dar nu de UE – adică de cea mai sofisticată construcție politică dedicată păcii, prosperității capitaliste ponderate prin protecție socială și libertății în comunitatea celor egali. 

Mi se va spune că politicienii de pe scena suveranistă locală nu par să aibă IQ-ul și cultura minimală de care ai nevoie pentru a pricepe de unde provine, cum s-a dezvoltat, cum funcționează și ce ne oferă Uniunea Europeană. Ei sunt figuri rudimentar populiste și semidocte care au copiat formule din lumea autocrațiilor non-europene, dându-le, după modelul lui Putin, o notă conservator religioasă (de tip obscurantist sau fundamentalist). Se poate, sau chiar așa este, în fond. Dar ei fac răul pe care-l vedem, paralizând orice reformă a unui stat obez și ineficient, apărând cu prețul haosului o clientelă de impostori obedienți și corupți etc. Până și în Federația Rusă, marele model al revizionismului postsovietic antioccidental, doctrinarul șef al putinismului (Alexandr Dughin) e un intelectual lozincard, de mâna a treia, făcut șah mat, cum am văzut, de îndată ce s-a apucat să dialogheze (în scris) cu un filozof politic… brazilian (Olavo de Carvalho). De l-ar fi băgat în seamă coriferii gândirii conservatoare occidentale (un Roger Scurton, bunăoară), tovarășul Dughin ar fi ieșit din ring înainte de prima repriză. 

Dacă nu eram lăsați de Dumnezeu la marginea fizică a Europei, așa cum o știe toată lumea, am fi avut mai puține dileme de personalitate istorică și colectivă. Aici însă au bătut și bat vânturile dinspre stepa rusă, așa că nici în ultimele două sute de ani n-au reușit elitele românești dornice de civilizație să ne curme „dezbaterea lăuntrică”. 

Bizanțul s-a turcit, ajungând la noi în forme prea puțin romane, Levantul și tătarii Nogai din Crimeea, ca și „ghiveciul” balcanic ne-au influențat insidios, așa că suntem mai orientali decât credem (în fond, până și arcele lui Mincu, derivate din arta brâncovenească, sunt deduse din barocul otoman). Vișegrad își spun „central-europeni”, iluzionându-se că moștenirea polono-maghiară topită în paradigma vieneză i-a destinat unei poziții eminente și indiscutabile. Dacă-l pui sub lupă, „euroscepticismul” românesc e doar ură de sine travestită în resentiment stupid față de tot ce e sofisticat, rafinat și aristocratic creștin într-un continent al valorilor din care doar prostia noastră tenace riscă să ne excludă. 

Limbajul, ca întodeauna, ne trădează. Cum am putut consacra adjectivul definitoriu pentru o coaliție așa-zicând „proeuropeană”? Nu suntem de aproape 20 de ani membri plini în Uniunea Europeană? Ba da, însă oricât ne-ar fi transformat asta peisajul instituțional, standardele și partenerii curenți de dialog politico-diplomatic, se vede treaba că tot la ușa Europei credem că ne aflăm. Confuzia dintre periferia fizică și postura de veșnic veleitar explică și aversiunea unei părți din „elita politică” față de o lume de care profităm, deși nu-i semănăm decât parțial. 

PSD – partidul de sorginte comunistă care, la 5 mai 2026, a demolat de mână cu formațiunile „suveraniste” guvernul „proeuropean” din care făcea parte – cerea, chiar a doua zi, să revenim la o coaliție proeuropeană! Pe de o parte, Dughin. Pe de altă parte, I.L. Caragiale. Din dilema această nu putem ieși, așa că vom continua să fim, cine știe până când, nici una, nici alta. 

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE