Consiliul Concurenței peste cinci ani
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Există un paradox specific autorităților de concurență: când își fac treaba bine, sunt discrete, aproape invizibile. Consumatorul nu observă cartelul care nu s-a mai format; întreprinderea nouă nu observă bariera care nu i-a fost ridicată în cale; bugetul de stat nu resimte licitațiile publice care s-au desfășurat onest pentru că ofertanții știau că orice înțelegere ascunsă va fi descoperită și sancționată aspru. Vizibilitatea unei autorități de concurență este, de regulă, simptomul unui eșec — al unei investigații întârziate, al unui caz pierdut în instanță, al unei intervenții făcute fără măsură. Consiliul Concurenței își măsoară încă autoritatea în mod covârșitor prin numărul și mărimea amenzilor, ceea ce este cel puțin insuficient.
Cuprins:
Întrebarea pe care o pun în aceste rânduri nu este, prin urmare, ce schimbări tehnice ar trebui aduse legislației concurenței. O scriu ca avocat care candidează la funcția de președinte al Consiliului Concurenței începând cu iunie 2026 și ca specialist care a privit această instituție din toate unghiurile posibile — din interior, ca vicepreședinte între 2009 și 2013, din afară, ca avocat al întreprinderilor investigate, și din distanța analitică a cercetătorului. Întrebarea pe care o pun este însă alta, mai simplă și mai dificilă: cum ar arăta România peste cinci ani dacă ar avea o autoritate de concurență — și, eventual, de reglementare a piețelor — la nivelul celor mai bune din Uniunea Europeană?
Ce înseamnă, concret, o autoritate de concurență performantă
Pentru consumatorul român, înseamnă în primul rând prețuri formate concurențial mai ales pe piețele care contează mai mult — din sectorul alimentar, energie, telecomunicații, servicii financiare, sănătate, retail. Literatura economică internațională estimează că un cartel ridică prețurile pe care le plătește consumatorul cu cel puțin 15% în medie, iar în cazurile cele mai grave cu mult mai mult. Fiecare astfel de practică care nu este descoperită și sancționată reprezintă un transfer permanent de venit dinspre milioane de gospodării către un număr restrâns de întreprinderi. La fel de mult rău pot face dominanții care își exercită neîngrădit puterea de piață. O autoritate de concurență care funcționează la standardele celor mai bune din Uniunea Europeană nu este, așadar, o instituție abstractă, care se bazează doar pe cifrele seci ale amenzilor pe care le-ar aplica: este, în mod foarte concret, un factor de inhibare a practicilor rele.
Pentru economie, înseamnă piețe contestabile — adică piețe în care întreprinderile noi pot intra ușor, întreprinderile mici pot crește, iar întreprinderile mari nu își pot consolida și exploata excesiv pozițiile dominante, în dauna întreprinderilor mai mici și a consumatorilor. Această contestabilitate este, în ultimă instanță, mecanismul fundamental care leagă deschiderea pieței de creșterea productivității. Țările Uniunii Europene care performează cel mai bine la indicatorii de competitivitate și inovație sunt și cele care dispun de autorități de concurență ferme și predictibile. Nu este o coincidență.
Pentru bugetul statului, înseamnă achiziții publice protejate efectiv împotriva trucărilor de licitații, în care concurența între ofertanți să nu fie simulată, ci reală. România cheltuie anual procente semnificative din PIB prin achiziții publice; dacă autoritatea de concurență descurajează efectiv aranjamentele între ofertanți, economiile bugetare nu sunt teoretice — sunt cuantificabile. Înseamnă, de asemenea, ajutoare de stat acordate cu rigoare, care să nu distorsioneze piețele și să nu creeze dependențe pe care le va suporta ulterior, tot el, contribuabilul.
Pentru arhitectura statului român, în fine, înseamnă existența unei autorități publice pe care administrația publică în ansamblul său, antreprenorii și instanțele de judecată o respectă deopotrivă — pentru că deciziile sale sunt bine motivate, oportune, predictibile și rezistă la verificarea judiciară. O autoritate de concurență care își păstrează aceste calități pe termen lung devine parte a infrastructurii instituționale esențiale a țării, alături de instituții precum Banca Națională sau Curtea de Conturi.
Două direcții principale de acțiune
Distanța dintre Consiliul Concurenței de astăzi și această imagine nu se acoperă declarativ. Ea presupune două direcții simultane de acțiune, pe care le-am detaliat în planul de management depus odată cu candidatura, dar pe care le voi formula aici la nivelul viziunii, nu al măsurilor punctuale.
Prima direcție este (re)construcția capacității instituționale a Consiliului Concurenței. Nu se poate cere unei autorități publice să funcționeze la standarde europene, dar cu salarii necompetitive în raport cu alte autorități de reglementare din România — ANRE, ASF, ANCOM — cu o infrastructură materială, mai ales sediul, care nu corespunde importanței activității și senzitivității informațiilor pe care le gestionează, cu o prezență la nivel european din ce în ce mai rezervată în ultimii ani. Asigurarea condițiilor materiale corespunzătoare pentru instituția pe care am numit-o, într-o scrisoare internă, către personalul Consiliului Concurenței, înainte de încetarea mandatului anterior de vicepreședinte al acestei autorități, ca fiind ”DNA al economiei de piață”, este o foarte bună și necesară investiție pentru Statul român.
A doua direcție este modernizarea cadrului normativ în care operează autoritatea de concurență din România. România are nevoie de o autoritate de concurență al cărei mod de lucru să fie compatibil, fără rezerve, cu standardele europene actuale privind drepturile fundamentale. Nu este vorba de a slăbi prerogativele de investigare, ci de a le încadra în garanții care să facă deciziile emise la finalul investigațiilor mai solide în fața instanței și mai legitime în percepția publicului. O autoritate publică care își vede deciziile bine înțelese de mediul de afaceri și menținute în instanță este o autoritate care își îndeplinește efectiv mandatul; o autoritate care doar impune sancțiuni transmite mediului economic exact mesajul opus celui dorit, de conformare cu regulile de concurență. Aici, mai mult decât oriunde, eficiența și echitatea procedurală nu sunt în opoziție — sunt fețele aceleiași monede.
O întrebare mai amplă: convergența cu reglementarea sectorială
Aici intervine însă o întrebare pe care ar trebui să o ocolim într-o reflecție onestă despre Consiliul Concurenței peste cinci ani. Mai multe state membre ale Uniunii Europene au mers, în ultimul deceniu, către consolidarea autorităților de concurență cu cele de reglementare a piețelor. Spania a creat în 2013 Comisión Nacional de los Mercados y la Competencia, integrând autoritatea de concurență cu reglementatorii din energie, telecomunicații, transporturi, audiovizual și poștă. Olanda a creat în același an Autoriteit Consument & Markt, fuzionând autoritatea de concurență cu cea de telecomunicații și cu autoritatea pentru consumatori. Regatul Unit a urmat o cale apropiată cu Competition and Markets Authority. Logica acestor reforme este aceeași: piețele moderne sunt din ce în ce mai interconectate, problemele de concurență, de reglementare ex ante și de protecție a consumatorului apar tot mai des împreună iar fragmentarea instituțională produce ineficiențe, suprapuneri de competențe și costuri bugetare evitabile.
Nu îmi propun să recomand astăzi, în acest editorial, ce model ar trebui să adopte România. Evaluarea unei asemenea reforme presupune un dialog instituțional pe care îl pot iniția, dar pe care nu îl pot tranșa singur. Cred însă că această întrebare merită pusă, pentru prima dată în mod explicit, în spațiul public românesc: poate o autoritate publică națională integrată să producă, simultan, economii bugetare prin reducerea suprapunerilor administrative, coerență de politică publică pe piețele reglementate și un nivel mai înalt de protecție pentru consumatori? Eu unul cred că da.
Ce ne putem propune să avem în 2031
Peste cinci ani, dacă mandatul de președinte al Consiliului Concurenței îmi va fi încredințat, voi face tot ce îmi stă în puteri pentru a ajunge la nivelul unui Consiliu al Concurenței recunoscut la nivel european pentru calitatea profesională și impactul în economia României, parte integrantă a pieței interne a Uniunii Europemne, al activității sale, prezent activ în Rețeaua Europeană de Concurență și în forurile internaționale, mai ales OECD, deschis în comunicarea cu mediul de afaceri și cu publicul larg. Aceste lucruri pot avea loc doar într-un un cadru de procedură modernizat, în care prerogativele de investigare să rămână ferme, dar exercitate în limitele garanțiilor unui stat de drept efectiv. Propun, de asemenea, să clarificăm până atunci dacă România dorește să urmeze calea consolidării autorității de aplicare a regulilor de concurență cu reglementarea sectorială.
Dincolo de toate acestea, propun să avem o instituție pe care întreprinderile o respectă fără să se teamă de arbitrar, pe care consumatorii o percep ca pe un apărător real al pieței și al portofelului lor, și care, în arhitectura statului român, ocupă locul firesc al unei autorități pe care un stat membru al Uniunii Europene și-l datorează lui însuși.
Aceasta nu este o ambiție prea mare. Este, în fond, ceea ce Consiliul Concurenței a fost gândit să devină atunci când a fost creat — și ceea ce, până astăzi, a izbutit doar parțial.
![Raiul pe pământ! Mirela Vaida trăiește într-o casă de vis, cu 5 camere, perete de sticlă spre pădure și piscină de 30.000 €. Cum arată locuința vedetei [GALERIE FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/zgXk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlLzlocWV1SVFQTU5YSGFPdVJ5dEhmRnhFdU5tZWk1cmNRUWR1YzZzYlcuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
