Gafele din anchetă şi teoria erorii judiciare din dosarul româncei condamnate la închisoare pe viaţă, pentru două crime

Furturi de bani și de aur, urmate de decese suspecte, în casa unor refugiaţi români din Geneva

Maria (Marioara) Câmpeanu, fiica unui magnat al petrolului, şi Victor Popescu, fiul lui Stelian Popescu, un magnat al presei și fost ministru al Justiţiei, s-au căsătorit în aprilie 1942. Câteva luni mai târziu, ei au plecat în Elveţia, unde au închiriat un apartament de lux, în centrul Genevei. În toamna anului 1944, Stelian Popescu şi soţia lui, Lelia, care suferea de cancer, au venit să locuiască împreună cu ei.

La scurt timp, au început să dispară din apartament 400 de monede din aur şi vreo 61.700 de franci. Victor Popescu a reclamat ultimul furt la poliţie. Lelia Popescu o bănuia pe nora ei că furase banii. Pe 26 iunie 1945, femeia a murit, iar la autopsia efectuată mai târziu s-a descoperit că ea fusese ucisă cu Veronal. Apoi, Stelian Popescu a început să se simtă rău şi, după ce a fost internat în spital, s-a constatat că şi el fusese intoxicat cu acelaşi medicament folosit ca somnifer.

Pe 23 iulie 1945, în apartamentul familiei Popescu, într-o cameră încuiată a cărei cheie dispăruse, a fost găsită, în agonie, menajera Lina Mory. Tinerei, care fusese şi ea otrăvită cu Veronal, i se înscenase sinuciderea. Pe 25 iulie, Maria Popescu a fost arestată.

Amantul româncei, François Turrettini, a declarat în anchetă că îi dăduse cinci sau șase tuburi de Veronal, cu câte 10 pastile fiecare, după ce ea i-a spus că e convinsă că are cancer şi că vrea să se sinucidă. Maria Popescu a susţinut că a aruncat acele tuburi, de teamă, atunci când a aflat că se bănuiește că socrul ei fusese otrăvit.

Un alt martor important al acuzării a fost vărul româncei, Dinu Ranetti, care a mărturisit că a confecționat chei false, la cererea ei.

Procesul ce trebuia să facă lumină în acest caz a continuat la lumânare, în timpul unei pene de curent

Maria Popescu a fost acuzată că le-a ucis pe Lelia Popescu și pe Lina Mory și că a încercat să-l asasineze pe socrul ei, Stelian Popescu. N-a fost inculpată și pentru furturi, căci Curtea de Casație a decis că nu e infracţiune, în cazul celor comise între rude, iar păgubiţii care nu erau din familie depuseseră plângerile prea târziu. Însă furturile au rămas menţionate în actul de acuzare, ca motivaţie a crimelor pentru care Maria Popescu fusese trimisă în judecată.

Procesul a început la Curtea cu Juraţi din Geneva pe 16 decembrie 1946 şi a durat cinci zile, timp în care au fost audiaţi o sută de martori, printre care şi mai mulți experți. Interesul publicului era atât de mare, încât oamenii stăteau la coadă ore în şir, în curtea Palatului de Justiţie, în aşteptarea unor locuri libere în sala de judecată, care era deja arhiplină.

Dezbaterile au fost prezidate de judecătorul William Cougnard, iar acuzarea era reprezentată de Charles Cornu, procuror general al Genevei timp de aproape trei decenii.

Cazul „Maria Popescu”. Gafele din anchetă şi teoria erorii judiciare din dosarul româncei condamnate la închisoare pe viaţă, pentru două crime şi o tentativă de omor — Procurorul Charles Cornu (stânga) şi judecătorul William Cougnard (sursa foto – cartea „Între două miercuri”)

Ziariştii elveţieni prezenţi în sala de judecată scriau despre Maria Popescu că este „o fiinţă fragilă”, „mică, palidă, îmbrăcată într-un taior negru, cu spatele uşor încovoiat. Va sta nemişcată, strângându-şi nervos fusta cu mâinile. Impasibilă, semeaţă, nu va avea niciun moment de slăbiciune. Păstrând o tăcere dispreţuitoare sau răspunzând cu autoritate, pe un ton aspru şi rece, îşi va începe apărarea cu infinită abilitate…”

Într-una din zile, în timp ce procesul era în toi, o pană de curent a cufundat în beznă întreaga sală de judecată. Jandarmii s-au grăbit să aducă lumânări, apoi au instalat două proiectoare, iar ședința a continuat, în lumini şi umbre.

Tânăra încuiată în camera ei „putea fi salvată, dacă ar fi primit ajutor medical mai devreme”

De ce a ucis-o Maria Popescu pe Lina Mory? Acuzarea a mers pe varianta eliminării unui martor incomod. Însă la fel de plauzibilă era şi ipoteza că menajera putea deveni, post-mortem, suspectul de serviciu şi pentru furturi, dar şi pentru otrăvirea soţilor Popescu, „sinuciderea” dovedind că ea era copleşită de remușcări și de teama pedepsei.

Dar la proces, toți cei care au cunoscut-o pe tânără au declarat că ea n-avea niciun fel de probleme de sănătate, că era onestă, harnică şi credincioasă, urma să se căsătorească și n-avea niciun motiv să se sinucidă.

Avocatul Mariei Popescu a insistat însă că Lina Mory ar putea să fie implicată în furtul banilor din apartamentul familiei Popescu, căci logodnicul ei cumpărase recent o proprietate, cu 40.000 de franci. Dar s-a probat că această tranzacţie fusese efectuată cu două săptămâni înainte de furtul celor 50.000 de franci din caseta lui Stelian Popescu.

Audiat ca martor, dr. René Mach, cel care i-a acordat primele îngrijiri medicale tinerei, a declarat că imediat după ce a intrat în camera ei, şi-a dat seama că acolo fusese înscenat un suicid. „Putea fi salvată, dacă ar fi primit ajutor medical mai devreme, dar această gravă responsabilitate revine întregii familii, nu numai acuzatei”, a adăugat dr. Mach.

Ranetti, vărul Mariei Popescu, a declarat la proces că, cu o zi înainte ca Stelian Popescu să fie dus la spital, a văzut-o pe verișoara sa cum se ducea să-i dea socrului său un pahar de apă în care dizolvase o pastilă. Când s-a întors, ea era foarte agitată și respira cu dificultate. „Era un diuretic prescris de medic”, a explicat Maria Popescu, „iar dacă respiram greu, era pentru că băusem cafea”. „Aşa este, avea adesea palpitații când bea cafea”, a recunoscut Ranetti.

O altă martoră, care fusese şi ea de faţă, a spus că Maria Popescu s-a întors „gâfâind, de parcă ar fi urcat două etaje”. Dar când avocatul apărării a întrebat cum de i-a venit în minte comparaţia, martora a recunoscut: „un agent de poliție mi-a sugerat-o”.

Amantul plecat în SUA a lipsit de la proces, iar tatăl acuzatei a trimis o telegramă

Mulţimea care stătea la coadă pentru a afla ce se întâmplă în sala de judecată a aşteptat cu mare nerăbdare momentul în care amantul Mariei Popescu avea să fie audiat ca martor. Numai că acesta n-a mai venit.

François Turrettini plecase la Paris în septembrie 1945, iar după un an, el s-a mutat în SUA. Fratele lui, avocat de profesie, a trimis o scrisoare publică ziarelor, în care explica faptul că François, care se afla din octombrie 1946 în Statele Unite, fusese citat ca martor „pe 7 decembrie pentru data de 16 decembrie, iar citaţia a fost trimisă în altă parte decât la domiciliul său. Mi-a parvenit abia pe 11 decembrie și nu am transmis-o, deoarece n-ar fi ajuns la timp. El nu știe că procesul se desfășoară în prezent.”

Însă François Turrettini „trebuia să vină, pentru a aduce în fața justiției din țara sa mărturia pe care numai el e în măsură să o dea. În epoca avioanelor și a radioului, gestul nu era imposibil. Onoarea obligă la fel de mult ca și noblețea”, sublinia un jurnalist de la „Gazette de Lausanne”.

În sala de judecată, președintele Curţii cu Juraţi a citit o scrisoare trimisă de Turrettini din Statele Unite, în care el preciza că-şi menţine declarațiile din timpul anchetei preliminare și că rămâne convins de nevinovăția Mariei Popescu. „Dacă e convins de asta, ar fi trebuit să vină în fața Curții, pentru a o apăra pe acuzată”, a comentat judecătorul. El a întrebat-o apoi pe Maria Popescu ce părere are despre atitudinea lui Turrettini. „Cred că este un laș!”, a răspuns ea.

Acuzarea a considerat însă că, prin absenţa lui, François Turrettini i-a făcut un serviciu Mariei Popescu, fiindcă, dacă ar fi fost audiat la proces, „ar fi adus și mai multe dovezi ale vinovăţiei ei”.

Din cauza schimbărilor politice din România, cei din familia acuzatei n-au putut veni la proces, pentru a lămuri problema monedelor de aur ascunse în borcanele cu untură, din care Maria Popescu susţinea că şi-a cumpărat bijuteriile. Tatăl ei, Tomiţă Câmpeanu, a trimis o telegramă instanţei, în care preciza că fiica lui e nevinovată, iar Stelian Popescu este „criminal de război, condamnat la moarte”.

Pedeapsa cu detenţia pe viaţă pentru o criminală „deosebit de perversă şi de periculoasă”

În pledoaria sa finală, avocatul Mariei Popescu, Jean Poncet, a subliniat că ancheta a fost „superficială, unilaterală” şi că ar fi trebuit cercetate şi alte persoane: Victor Popescu, bucătăreasa Aeby sau celelalte persoane care frecventau casa.

Convins de vinovăţia ei, Charles Cornu, procuror general al Genevei timp de aproape trei decenii, a privit-o în ochi pe inculpată şi a întrebat-o: „Ca martor al circumstanțelor în care au avut loc omorurile, nu e responsabilitatea dumneavoastră să ne furnizați informațiile necesare? Numiți un vinovat. Unde vă așteptați să-l căutăm? Nu putem face asta decât la dumneavoastră acasă. Iar dumneavoastră sunteți cea care a furat, dumneavoastră sunteți cea care a ucis.”

Apoi, adresându-se juraţilor, procurorul a cerut închisoarea pe viață pentru Maria Popescu, pentru că „o infracţiune gravă merită o pedeapsă gravă”.

Iar în ziua de 20 decembrie 1946, după o oră de deliberări, juraţii au găsit-o vinovată pe Maria Popescu, pentru toate capetele de acuzare. Codul Penal elveţian de la acea vreme prevedea că, „dacă autorul crimei a ucis în împrejurări sau cu o premeditare ce denotă că este deosebit de pervers şi periculos, va fi pedepsit cu închisoarea pe viaţă”.

După decizia juraţilor, judecătorul a anunţat că Maria Popescu va primi această pedeapsă, iar astfel, ea a devenit, potrivit presei din Elveția, prima femeie din această ţară condamnată la detenţia pe viață.

Două luni mai târziu, Maria Popescu a depus o plângere împotriva judecătorului, acuzându-l că, în complicitate cu grefierul, ar fi falsificat procesul-verbal al şedinţei. O altă plângere a fost făcută împotriva soţului ei, care divorţase de ea în timpul procesului. L-a acuzat de furt, pentru că, în timp ce ea era închisă, îi înstrăinase o parte dintre bunuri, printre care şi o haină de blană de nurcă și mai multe piese de argintărie. Ambele plângeri ale Mariei Popescu au fost respinse.

La prima revizuire apare ipoteza că Victor Popescu a cumpărat otravă şi că Lina Mory era însărcinată

Prin avocatul ei, Maria Popescu a făcut recurs împotriva deciziei de condamnare, dar în martie 1947, acesta i-a fost respins de Curtea de Casaţie din Geneva. Românca a început să-şi execute pedeapsa, trecând prin mai multe închisori din Elveţia, unde a muncit mai întâi ca ajutor de bucătar, apoi la grădinărit, în atelierul de croitorie sau la călcătorie.

În paralel, ea n-a renunţat la lupta din instanţă şi a depus două cereri de revizuire. Ele puteau fi admise doar dacă se invocau probe noi care, dacă ar fi fost cunoscute de jurați, ar fi putut modifica verdictul acestora sau dacă se dovedea că ele constituie un indiciu suficient al nevinovăției condamnatei.

Prima cerere de revizuire a fost judecată în februarie 1950, la Curtea de Casație din Geneva. Avocatul Mariei Popescu a invocat declaraţia unui medic, care susţinea că, cu doar câteva zile înainte să moară, Lina Mory ar fi venit la el, pentru a face un avort, iar el a refuzat-o. În plus, apăruse şi o altă mărturie, a unei persoane ce afirma că a cumpărat otravă pentru un necunoscut. „Ar putea fi chiar Victor Popescu”, preciza martorul, după ce i-a fost arătată o fotografie a acestuia.

Dar acel martor declarase iniţial că s-a întâlnit cu bărbatul necunoscut prin februarie 1946, adică în timp ce Maria Popescu era deja la închisoare. Ulterior, martorul s-a răzgândit şi a spus că s-a întâmplat în anul 1945, ceea ce face ca declaraţia lui să nu fie una serioasă, a punctat procurorul Charles Cornu, solicitând respingerea cererii de revizuire. El a demontat şi declaraţia medicului, subliniind că era tardivă, deloc spontană şi că e de neînțeles de ce ar fi refuzat să facă avortul, din moment ce el cu asta se ocupa.

Iar Curtea de Casaţie a decis că declaraţia medicului, care fusese condamnat în trecut pentru practicarea avortului, nu poate fi reţinută, fiindcă se stabilise deja că Lina Mory a decedat în urma unei doze puternice de Veronal, că ea nu era însărcinată la acel moment și că n-avea niciun motiv să se sinucidă, așa cum pretindea Maria Popescu.

Legat de martorul care susţinea că Victor Popescu i-ar fi cerut să-i procure otravă, „trebuie remarcat că, chiar dacă acest fapt s-ar fi petrecut în perioada indicată de apărare, a avut loc cu trei luni înainte de dramă, fiind imposibil ca Victor Popescu să fi putut să prevadă, la acel moment, ce urma să se întâmple mai târziu”, subliniau judecătorii de la Curtea de Casaţie. Ei au decis, în martie 1950, că nu se justifică nici dispunerea unei noi anchete, nici admiterea cererii de revizuire.

În iulie 1951, Maria Popescu a încercat să se sinucidă, înghiţind pastilele pe care o altă deţinută i le adusese de la spital. A fost găsită la timp şi dusă la infirmeria penitenciarului, după cum mărturiseşte chiar ea, în cartea sa.

A doua revizuire și Quadronoxul, somniferul din casa crimelor care e pe cale să răstoarne tot cazul

În aprilie 1953, românca a depus o nouă cerere de revizuire. „Condamnarea Mariei Popescu”, spunea noul ei avocat, Georges Brunschwig, „a pornit de la ideea fundamentală că ea era singura care deținea, în familie, Veronal. Or, această idee își are originea într-o eroare, involuntară desigur, dar gravă, a profesorului Naville, care a afirmat, la vremea respectivă, că Quadronox (care fusese prescris domnului Stelian Popescu) conținea doar o cantitate mică de Veronal. Însă, încă din 1936, Quadronox conținea 80% Veronal. Este evident că acest element important a fost ignorat de experți și interpretat greșit de juriu.”

Pe 26 iunie, Curtea de Casaţie a admis cererea subsidiară a Mariei Popescu, privind efectuarea unor noi expertize toxicologice. A fost numit un nou judecător de instrucţie, iar ancheta a început pe 17 decembrie. Audiat, primul judecător, William Cougnard, a mărturisit: „n-am dat prea multă importanţă acestei chestiuni, a Quadronoxului…”

În noua anchetă, François Turrettini a fost audiat şi el, în sfârşit, ca martor. Avea 35 de ani, era medic şi locuia în Londra. Dar declaraţia din 21 aprilie 1954 n-a adus nimic nou, el precizând doar că „amintirile erau mai precise în 1945 decât acum” şi că acele evenimente „sunt dintre cele pe care am încercat să le uit”.

Noile expertize toxicologice au stabilit că Lelia Popescu ingerase doze repetate de Veronal între 18 și 26 iunie 1945, moartea ei fiind cauzată de această intoxicație; Stelian Popescu a ingerat doze excesive de Veronal între 1 şi 20 iulie 1945, iar „în cazul Linei Mory, care a înghiţit 18 tablete, exista posibilitatea ca intoxicaţia constatată să se fi datorat atât Quadronoxului, cât şi Veronalului”, iar pentru a se face diferenţa, „toxicologul ar fi trebuit să cerceteze existenţa paraaminofenolului în urina recoltată”.

În iulie 1955, judecătorul de instrucţie a trimis dosarul la Curtea de Casaţie, iar pledoaria apărării a fost construită doar pe posibilitatea otrăvirii victimelor cu Quadronox. Omiseseră experţii să vorbească despre acest medicament în timpul primului proces, aşa cum susţinea avocatul Mariei Popescu?

De ce Quadronoxul a fost doar o petardă, aruncată în speranţa eliberării condamnatei

În iulie 1945, în apartamentul de pe strada Beaumont, scena celor două crime şi a tentativei de asasinat, s-a descoperit, la percheziţie, o adevărată farmacie. Maria Popescu ţinea medicamentele într-o valiză mică, din piele maro, care a devenit probă la dosar.

Printre medicamentele găsite în casa familiei Popescu erau şi trei tuburi de Quadronox, din care fuseseră consumate 29 de comprimate. Prof. Georges Bickel, medic la Spitalul Cantonal din Geneva, a declarat că el îi prescrisese acest medicament lui Stelian Popescu, dar îi dăduse reţetă pentru un singur tub. Dinu Ranetti, vărul Mariei Popescu, a recunoscut în anchetă că şi el cumpărase Quadronox, fără rețetă.

În timpul primului proces, la termenul din ziua de pe 17 decembrie 1946, profesorul Naville a declarat că în camera lui Ranetti se aflau mai multe tuburi de Quadronox, „medicament ce conține 80% Veronal”. Mărturia lui a fost consemnată şi în articolul publicat a doua zi de „Journal de Geneve”.

În aceeaşi şedinţă de judecată au fost audiaţi ca experţi mai mulţi medici, somităţi în domeniu, iar prof. Édouard Frommel, farmacolog şi profesor la Facultatea de Medicină din Geneva, a oferit „explicații detaliate cu privire la utilizarea anumitor somnifere, precum Veronal, Quadronox, etc. Este cert că Quadronoxul conține 80% Veronal”.

Iar la ultimul termen al procesului, în pledoaria sa, şi procurorul Cornu a amintit că „s-a vorbit, este adevărat, despre Quadronox, care conține o concentrație mare de Veronal, dar dezbaterile au stabilit că acest medicament îi fusese prescris lui Stelian Popescu și că şi Ranetti îl folosea. Este puțin probabil ca acest Quadronox să fi jucat un rol în dramă.”

Nu în ultimul rând, la acelaşi termen de judecată, chiar avocatul apărării, Jean Poncet, îi întreba pe juraţii ce urmau să dea verdictul dacă „s-a acordat atenție cantității uimitoare de Quadronox găsită la Ranetti, acest Quadronox care, așa cum au afirmat experții, conține 80% Veronal?”

Prin urmare, pe 9 aprilie 1956, Curtea de Casaţie din Geneva a respins şi cea de-a doua cerere de revizuire a Mariei Popescu, ca nefondată, motivând că „nu s-a prezentat niciun fapt nou care să permită vreo îndoială cu privire la legitimitatea condamnării”, căci „conținutul ridicat de Veronal al Quadronox era cunoscut juriului, la fel ca boala Leliei Popescu sau dependența soțului ei de somnifere”.

După ce a fost citită decizia instanţei, Maria Popescu s-a ridicat de pe scaun și a strigat: „Domnilor, nu sunt vinovată! Nu mai există dreptate la Geneva!”

Graţierea, admisă în recurs, pentru buna purtare din închisoare și din cauza bolii condamnatei

Avocatul ei a făcut recurs la Tribunalul Federal, dar pe 13 iulie 1956, şi acesta a fost respins. Maria Popescu epuizase orice cale de atac şi, conform legilor din Elveţia, ea putea fi liberată condiţionat în 1960, adică după executarea a 15 ani din pedeapsă, dacă îndeplinea condițiile de bună purtare prevăzute de lege.

În cartea sa, Maria Popescu spune că avocatul ei a insistat să facă o cerere de graţiere, iar ea a acceptat asta, doar pentru a putea să-şi ajute tatăl, rămas în România devenită comunistă.

În cererea introdusă pe 21 iulie 1956, românca a precizat, printre altele, că suferă de ganglioni TBC şi că în 1951 a trecut printr-o operaţie. Şi de data aceasta, procurorul general a dat un aviz negativ, invocând gravitatea faptelor comise. Iar în ianuarie 1957, Comisia de graţiere din Geneva a respins cererea Mariei Popescu, cu şase voturi contra cinci.

Decizia nu era însă una definitivă: ultima şansă a Mariei Popescu era la Marele Consiliu din Geneva, iar acolo a avut de partea ei raportorul, care a subliniat că nu este vorba de cerere de revizuire, ci trebuie „numai să răspundă dacă recurenta merită să fie graţiată”, amintind că starea ei de sănătate nu era una bună. Iar propunerea lui de graţiere a fost adoptată cu o majoritate de două treimi din voturi.

Chiar înainte de luarea acestei decizii, șeful Departamentului de Justiție și Poliție din Zürich, care fusese director al penitenciarului din Regensdorf, unde o cunoscuse pe Maria Popescu, a anunţat că acceptă ca ea să locuiască pe teritoriul cantonului său. Se rezolva astfel încă o problemă, căci graţiata n-avea cetăţenie elveţiană, iar în România condusă de Petru Groza nu putea fi trimisă.

După 11 ani şi jumătate de închisoare, Maria Popescu a fost eliberată, în ziua de 30 ianuarie 1957.

Ce alimentează teoria unei erori judiciare: punctele vulnerabile ale anchetei şi sexismul

Respingerea celor două cereri de revizuire nu a reuşit să-i convingă pe cei care susţineau că Maria Popescu e victima unei grave erori judiciare. Încă din timpul primului proces au existat jurnalişti şi specialişti în drept care au considerat că probele acuzării nu sunt îndeajuns de puternice pentru a dovedi, dincolo de orice îndoială, că românca a comis cele două crime şi tentativa de asasinat.

Îndoielile au fost alimentate şi de erorile din anchetă. S-a spus că Maria Popescu regizase sinuciderea Linei Mory, dar de pe lama de ras găsită lângă trupul tinerei menajere, cu care fusese efectuată tăietura la încheietura mâinii ei, nu au fost prelevate amprente.

O altă vulnerabilitate a dosarului a fost lipsa de la proces a amantului acuzatei, cel care-i furnizase tuburile cu Veronal. De ce fusese el citat atât de târziu şi de ce i s-a permis să nu se prezinte?

Alţi jurnalişti au spus că nu s-a ținut cont de faptul că Veronalul era foarte amar și puțin solubil în apă, fiind „foarte dificil să otrăvești pe cineva, fără ca să-şi dea seama”. Dar Veronalul, care într-adevăr avea un gust puţin amărui şi era puţin solubil în apă rece, se dizolva uşor în apă fierbinte sau în alcool cald, potrivit unui studiu realizat în acei ani de Institutul de Farmacologie din Cluj.

Cazul „Maria Popescu” a rămas în atenţia specialiştilor până în zilele noastre. El e menţionat într-o lucrare despre erorile judiciare, publicată de Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Geneva, la capitolul „exemple practice”. În opinia autoarei lucrării, faptul că la a doua cerere de revizuire s-a admis reluarea anchetei demonstrează că „procesul din 1945 se desfășurase într-un mod prea expeditiv. (Maria Popescu) a reușit să obțină noi analize toxicologice care au demonstrat incoerența dosarului.”

Unii consideră că Maria Popescu a fost pedepsită de societate, prin justiţie, doar pentru abaterea ei de la norme: nu era o bună gospodină, devreme acasă, ci dimpotrivă, îi plăcea să petreacă, era cheltuitoare şi avea o relaţie extraconjugală. Era „anormală”, deci putea fi capabilă de multe alte rele, inclusiv de crime.

Prof. Dominique Grisard de la Universitatea din Basel, specializată în studii culturale de gen, scria în 2002, în revista ştiinţifică a universităţii, că „în mass-media s-a conturat o imagine contradictorie a acuzatei. A devenit evidentă fascinația exercitată de «caracterul contradictoriu al acestei femei, pe care nici măcar procurorul nu a putut-o încadra în categoria otrăvitoarelor obișnuite», după cum se preciza în «National-Zeitung». Inculpata nu semăna cu vreo «femeie fatală», scria «Basler Nachrichten». Atitudinea ei serioasă, într-un costum negru, deux-pièces, emana mai ales calm și stăpânire de sine. Dar tocmai acest calm, descris în paginile cotidienelor, rezistenţa de fier și atitudinea calmă și stăpânită intrau în contradicție cu înclinația necontrolată spre lux ce i se imputa, cu risipa ei și cu relația extraconjugală cu un tânăr medic.”

Dar „ceea ce o acuză irefutabil pe doamna Popescu este ansamblul faptelor”, sublinia procurorul Charles Cornu. Ca în orice alt dosar penal, dacă iei fiecare probă în parte şi o analizezi separat, ea poate să fie neconvingătoare şi uşor de demontat. Dar probele nu au valoare decât coroborate, adică împreună. Nici măcar recunoaşterea faptei n-ar putea convinge singură, fără să fie susţinută de alte dovezi.

Iar în cazul Mariei Popescu, puzzle-ul acuzării a fost întregit de tuburile cu Veronal pe care ea spune că le-a aruncat, de furturile repetate din casă, de cheltuielile mari pe care le făcea, fără să poată justifica, convingător, provenienţa banilor, de „testamentul” pe care spune că i l-a dictat prima victimă, de declaraţiile martorilor care au văzut-o în timp ce-i administra „medicamente” socrului ei, victima unei tentative de asasinat.

Însă cea mai importantă piesă din tot acest puzzle e Maria Popescu însăşi. „Dacă aş fi făcut eu ancheta, aş fi făcut-o, cu siguranţă, mai bine”, a spus ea, la un moment dat, în sala de judecată.

Maria Popescu, despre procurorul cu care s-a luptat: „Avându-l pe el ca apărător, aş fi fost achitată”

„Îmi voi clama inocenţa până la ultima mea suflare!”, anunţa Maria Popescu în decembrie 1946, în ultimul său cuvânt din sala de judecată, înainte de a primi detenţia pe viaţă. Dar, scria ea în cartea sa, 15 ani mai târziu, „ce înseamnă exact cuvântul «inocent» când nu e vorba despre copii, care, numai ei, sunt încă transparenţi?”

În cartea „Între două miercuri”, publicată în 1961, Maria Popescu descrie pe scurt copilăria şi adolescenţa ei şi, foarte pe larg, anii de detenție şi așteptările pe care le avea de la justiţia din Elveţia. Despre ce s-a întâmplat în apartamentul de pe strada Beaumont, vorbeşte puţin, cel mai adesea citând articole din presa elveţiană. Nu spune nimic nou, faţă de ceea se scrisese deja în ziare. Ba, la un moment dat, nemulţumită de modul în care jurnaliştii relataseră din sala de judecată, ea se vaită: „Vă implor! Am fost condamnată la închisoare pe viaţă, nu la literatură proastă!”

Despre procurorul Charles Cornu, cel care a obţinut condamnarea sa, Maria Popescu scria că era „de temut: un om inteligent şi un excelent orator. Am avut imediat certitudinea că omul acesta îşi va pune în joc toate calităţile, mai ales darul elocinţei, pentru a obţine condamnarea mea. După cum aveam certitudinea că, dacă ar fi inversate rolurile, avându-l pe el ca apărător, aş fi achitată.”

Apoi, tot în carte, Maria Popescu povestea că, în timp ce aştepta răspunsul la cea de-a doua cerere de revizuire, în închisoarea Saint-Antoine, aflată lângă Palatul de Justiţie, îl urmărea pe fereastră pe procurorul Cornu, care se afla în biroul său, stând „pe scaunul lui roşu, cu degetele vârâte în nas”.

La rându-i, procurorul a descris-o pe Maria Ionescu, în actul de acuzare, ca fiind „inteligenţa personificată, dar cu umbre în tablou: tot timpul distantă, impenetrabilă, dominatoare, subestimând pe ceilalţi, cu o tendinţă instinctivă de a-i micşora pe cei din jur, ceea ce o va face să comită destule greşeli, pentru ca să i se poată stabili vinovăţia.”

Ce s-a întâmplat, după procesul de la Geneva, cu principalele personaje din acest caz

Otrăvit cu Veronal, Stelian Popescu a fost la un pas să plătească cu viaţa decizia lui, de a veni în Elveţia în 1944. Dar, pe de altă parte, plecarea din România a fost șansa lui de a scăpa de condamnarea primită în 1945, în dosarul ziariştilor „vinovaţi de dezastrul ţării”. Acuzat de colaboraţionism în Primul Război Mondial, antinaţionalism, crime de război, dar şi de dezastrul ţării, Stelian Popescu a fost condamnat, în lipsă, la detenţie pe viaţă, confiscarea averii şi degradare civilă. Pronunţarea sentinţei l-a găsit în Elveţia.

În anul 1948, Stelian Popescu a plecat în Spania şi s-a stabilit la Madrid. A murit în dimineaţa zilei de 8 martie 1954, din cauza unei comoții cerebrale. Avea 81 de ani.

La finalul cărţii sale, Maria Popescu scrie că „într-o zi, am aflat cu totul întâmplător o informaţie despre o mărturisire făcută de socrul meu, înainte de a muri: «Dacă aş putea vorbi, fata aceea (adică eu) n-ar trebui să mai stea degeaba la închisoare, dar nu pot să vorbesc…»”.

În ianuarie 1957, Maria Popescu a ieşit din închisoare cu cinci valize şi cutii de carton. „Nimic preţios”, povestea ea, „două erau pline cu cărţi, a treia numai cu notiţe şi scrisori, alta cu bucăţi de ţesături, tipare de croitorie, caiete. (…) Am păstrat de la început toate scrisorile pe care le-am primit; şi, fără exagerare, sunt câteva sute.”

După ce s-a liberat, s-a mutat la o familie din Zürich, iar apoi a încercat să-şi refacă viaţa „la aproape 40 de ani, într-o ţară străină, cu statutul de apatrid, fără pregătire, cu 50 de franci în buzunar şi cu o «ghiulea la picior»”, scrie fiul adoptiv al Mariei, în prefaţa cărţii „Între două miercuri”.

S-a angajat mai întâi ca recepţioneră, în diferite hoteluri, apoi ca secretară şi mai târziu, a lucrat în domeniul informaticii.

A reuşit să-şi aducă tatăl în Elveţia, cumpărându-l de la guvernul român cu 15.000 de dolari (circa 150.000 de franci elveţieni, pe atunci), bani pe care i-a împrumutat. După numai două luni, Tomiţă Câmpeanu a murit pe stradă, în braţele ei.

În septembrie 1959, „Gazette de Lausanne” scria că Maria Popescu, care locuia pe atunci într-un hotel din Berna, a încercat să se sinucidă, înghițind o doză mare de… Veronal. Era ziua în care ea împlinea 40 de ani. Le lăsase scrisori prietenilor apropiați și avocatului ei, Georges Brunschvig, rugându-i să obțină reabilitarea memoriei sale. A fost însă găsită la timp de o cameristă şi transportată la spital, unde a fost salvată.

După doi ani, în 1961, ea a încercat să se reabiliteze singură, publicându-şi cartea de memorii la o editură din Neuchâtel. Mai târziu, a reuşit să-şi cumpere un apartament, cu credit la bancă, iar în 1962, a adoptat un copil.

În iunie 1990, Maria Popescu s-a întors în România. N-a rămas aici, dar şi-a cumpărat o locuinţă în Bucureşti, ca să poată reveni în vizită. A murit pe 3 noiembrie 2004, în cantonul Valais, din Elveţia. Avea 85 de ani.

După procesul soţiei sale, de care a divorţat, Victor Popescu s-a recăsătorit şi s-a stabilit în Franţa, unde a condus asociaţia „La maison roumaine” (Casa Românească) din Paris. A murit în 2011, la vârsta de 92 de ani.

Dinu Ranetti s-a întors în România în 1947, cu sprijinul lui Şerban Cioculescu, „care nu ştiu ce a mijlocit, ca să se poată întoarce”, povestea fiul lui Cioculescu, în cartea lui Stelian Tănase. Barbu Cioculescu mai spune că Ranetti „era vindecat de boala de plămâni. Era foarte simpatic şi nu făcea politică. Motivul venirii lui precipitate în ţară… Se discută despre procesul Mariei Popescu de la Geneva (…) afacerea i-a precipitat întoarcerea în ţară, mai mult decât situaţia materială.”

În 1959, Dinu Ranetti a fost arestat şi condamnat la 15 ani de închisoare, pentru „uneltire contra ordinii sociale”. El a trecut prin închisorile din Jilava, Aiud şi Ostrov, fiind graţiat, prin decretul din 1964. A murit în 1987, la vârsta de 67 de ani.

„Cu fruntea sus, am luat pe umeri povara ce mi-a fost dată. Fiecare şi-a avut-o pe a sa, de atunci”, scria Maria Popescu, în cartea sa.