INTERVIU. Ce spune despre România cazul femeii de serviciu care a câștigat la CEDO, împrumutându-se la bancă pentru avocat, după ce a fost hărțuită sexual de șeful ei
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Curajul unei femei din Timișoara a adus prima hotărâre din istoria Curții Europene a Drepturilor Omului într-un caz de hărțuire sexuală la locul de muncă. Libertatea a vorbit despre cazul ei cu Elena Brodeală, specialistă în drept cu studii la Yale, care a abordat în doctoratul ei egalitatea de gen în dreptul românesc.
Cuprins:
Elena Brodeală cercetează ca postdoctorandă problema dreptății reproductive în jurisprudența CEDO la Universitatea din Zürich, Elveția. Are și un doctorat privind egalitatea de gen în dreptul românesc de la Institutul Universitar European din Florența, Italia, precum și un masterat de la Facultatea de Drept Yale, SUA. Iar de trei ani predă egalitate de gen, drepturile omului și drept internațional la Institutul de Studii Politice din Paris.
Libertatea a discutat cu specialista despre decizia CEDO de pe 30 august, în cazul C. împotriva României.
Judecătorii Curții au constatat că felul în care a fost investigat un caz de hărțuire sexuală de către procurorii și judecătorii din România a avut vicii atât de semnificative, încât echivalează cu o încălcare a obligațiilor statelor în temeiul Articolului 8 din Convenția Europeană. Acesta prevede dreptul la respectarea vieții private și de familie.
Libertatea: De ce e importantă hotărârea CEDO în cazul de hărțuire sexuală din Timișoara?
Elena Brodeală: Hotărârea arată mai multe aspecte care sunt problematice în România, în primul rând cu privire la hărțuirea sexuală. Ne arată că nu există mecanisme eficiente în România de a proteja femeile – sau alte persoane – atunci când sunt hărțuite sexual.
Hărțuirea sexuală nu este decât o parte a problemei – e legată de chestiunea discriminării femeii în societate, de segregarea pieței muncii, în care femeile nu sunt în poziții de conducere, ci sunt în poziții mai puțin valorizate, câștigă mai puțini bani și asta le face mai vulnerabile.
Ar fi fost foarte important ca avocata lui C. să invoce și discriminarea pe criteriul genului/sexului în cauza de care vorbim, dar din păcate nu a făcut-o. Curtea a întrebat părțile dacă C. a fost și victima unei discriminări (contrare art. 14 din Convenție. n.r.). Guvernul a susținut că, și dacă ar fi fost vorba de o discriminare, C. s-ar fi putut plânge la CNCD, deci la nivel național. Avocata lui C., în schimb, nu a adus niciun argument pe acest subiect. Dacă nu a primit răspuns de la reclamantă, Curtea nu s-a putut pronunța asupra discriminării.
Dacă Curtea ar fi găsit și o încălcare a dreptului lui C. de a nu fi discriminată în exercitarea vieții private, s-ar fi atras atenția că hărțuirea sexuală e legată de alte inegalități din societate. Curtea examinează raportul de putere între femei și bărbați care a stat la baza comportamentului șefului de gară, însă sub Articolul 8 din Convenție, pentru că nu a putut face altfel. Chiar și așa, este o victorie că s-a găsit o încălcare a dreptului la viață privată.
Neidentificarea situaților de discriminare e o problemă mai mare în România. Multe situații de discriminare – inclusiv hărțuirea sexuală – sunt considerate a fi ceva „normal” și ca atare nu sunt sancționate. În plus, nu ai foarte mulți juriști și avocați specializați pe domeniu ca să se ocupe de astfel de plângeri. Iar acest ultim aspect este legat de educația juridică pe care o primesc. Nu există o educație solidă pe domeniul acesta (dreptul nediscriminării și egalității de gen, n.r.), și educația pe drepturile omului este și ea destul de slabă în România.
- Cum mai exact se explică acest fenomen?
- Educația juridică din România se axează pe ce spune legea, cum se aplică, dar discriminarea ar trebui abordată și sociologic. Din punctul meu de vedere, magistrații au nevoie de training și educație multidisciplinară pe subiectul acesta.
Avem și o problemă la nivelul legii, nu e vorba doar de aplicare. Codul Penal nu incriminează hărțuirea sexuală decât dacă are un efect de intimidare sau umilire a victimei. Însă, Convenția de la Istanbul, care are prioritate asupra dreptului național, include în definiția hărțuirii sexuale nu doar efectele ei, dar și intenția făptuitorului. Este clar că domnul șef de gară a avut intenția de o a intimida pe C. când a vrut să îi arate „cine-i șeful” și i-a spus că e „doar o femeie de serviciu” și nu o să o creadă nimeni că e hărțuită.
Există în alte țări legislații care prevăd că efectul hărțuirii sexuale poate să fie legat și de mediul ostil de la locul de muncă, ceea ce clar a existat în cazul doamnei despre care vorbim. Procurorul cazului putea interpreta legea în sensul acesta. Chiar dacă era dificil să dovedești efectul hărțuirii la nivel psihologic, se putea lua în calcul că femeia aceasta și-a mutat locul de muncă, de exemplu. Se puteau explora motivele pentru care C. și-a dat demisia de la Gara de Nord din Timișoara. Deci existau diverse modalități de interpretare a legii. Așadar, din punctul meu de vedere, cazul ne spune că e nevoie și de o regândire a textelor legislative.
- Aveți un exemplu de țară în care se ia în considerare efectul de mediu ostil la locul de muncă?
- În Marea Britanie, de exemplu, hărțuirea presupune un comportament care are intenția sau efectul fie să încalce demnitatea victimei, fie să creeze un mediu ostil la locul de muncă.
Însă cred că cea mai cuprinzătoare definiție pe care o avem când vine vorba de violență și hărțuire la locul de muncă – și care ar trebui inclusă în dreptul românesc – e cea din Convenția Organizației Internaționale a Muncii nr. 190. Articolul 1(a) al acestei convenții include în definiția violenței și hărțuirii la locul de muncă orice comportamente sau practici inacceptabile, inclusiv sub formă de amenințări, care au ca scop, rezultă sau pot rezulta într-un un prejudiciu fizic, psihologic, sexual sau economic. Aici este vorba de o definiție foarte largă, care se referă inclusiv la potențialul efect pe care hărțuirea îl poate avea asupra victimei. Convenția de care vorbim a fost adoptată în 2019 și a intrat în vigoare în 2021. România nu a semnat-o încă, însă eforturi în acest sens există.
Prima hotărâre pe hărțuire sexuală la locul de muncă a CEDO
- Hotărârile CEDO pe hărțuire sexuală cum au fost abordate până acum, din ce perspectivă? A discriminării, a vieții private?
- Aceasta e prima hotărâre pe hărțuire sexuală la locul de muncă a CEDO, ceea ce în sine ne spune foarte mult. Suntem în 2022 și nu avem alte cauze pe acest subiect decise de CEDO. O cauză asemănătoare, citată și în hotărârea de care vorbim, a fost decisă în 2021, dar ea privește bullying-ul și nu hărțuirea sexuală.
- Spuneați că e prima hotărâre de hărțuire sexuală la locul de muncă din istoria CEDO. Ce spune asta despre Curte?
- Nu știm dacă au mai existat alte plângeri care au ajuns la Curte, însă au fost declarate inadmisibile. Curtea nu face publice astfel de informații, iar dosarele care sunt declarate inadmisibile din motive foarte evidente sunt distruse în șase lui de la luarea deciziei de inadmisibilitate. Așadar este aproape imposibil de făcut cercetare pe subiect.
Și pe problema violenței domestice Curtea Europeană foarte târziu a dat hotărâri. De exemplu, prima hotărâre care este considerată extrem de importantă pe acest subiect a fost adoptată doar în 2009. Nu știm de ce. Dar la nivelul statelor membre știm că există obstacole în calea accesului femeilor la justiție. Există un studiu cu privire la acest aspect pe Turcia și pe Rusia, când făcea parte din Consiliul Europei. Cu privire la Rusia, de exemplu, studiul ne arată că până la sfârșitul anului 2017, din mii de hotărâri împotriva acestei țări, doar câteva priveau situații de discriminare pe criteriul sexului și doar într-una dintre ele s-a găsit o încălcare a Convenției Europene. Studiul a identificat mai multe bariere la nivel național, printre care și faptul că grupurile de drepturile omului care trimit plângeri la CEDO, nu consideră problema discriminării femeilor suficient de serioasă pentru a fi abordată.
„Statul ar putea să se asigure că la CFR va exista o procedură foarte clară și eficientă pentru soluționarea cazurilor de hărțuire sexuală”
- Ce impact au hotărârile CEDO în legislația națională? În ce măsură hotărârea aceasta poate să ducă la o schimbare în practica instanțelor pe cazurile de hărțuire sexuală și care e mecanismul prin care se ajunge la schimbări concrete?
- Pe de o parte, hotărârea ar trebui să atragă atenția procurorilor și judecătorilor cu privire la importanța unei investigații reale și serioase în cazurile de hărțuire sexuală. Pe de altă parte, măsurile cerute României de Comitetul Miniștrilor al Consiliul Europei – care veghează asupra executării hotărârilor CEDO – pot include schimbări legislative sau training cu privire la investigarea hărțuirii sexuale, să dau doar câteva exemple.
Hotărârea ar putea avea un impact și prin presiunea pusă asupra instituțiilor statului de media și de ONG-urile în domeniu de a adresa problema hărțuirii sexuale.
În plus, în hotărâre, Curtea a constatat că CFR, întreprindere de stat, avea un Cod de Etică, însă nu și un mecanism eficient de investigare și sancționare a hărțuirii sexuale – iar asta în sine ar fi putut fi o încălcare a Articolului 8. Deci aici ar putea interveni o schimbare. Statul ar putea să se asigure că la CFR va exista o procedură foarte clară și eficientă pentru soluționarea cazurilor de hărțuire sexuală. Dacă pe viitor nu există o astfel de procedură la nivel de angajator, Curtea ar putea constata din nou o încălcare a Convenției de către statul român, dacă va trebui să judece spețe similare.
- Cazul nu e unic. Sunt foarte multe hotărâri CEDO care arată că instanțele din România nu reușesc să investigheze infracțiunile de natură sexuală și au fost date recomandări în sensul acesta. A fost monitorizată România din 2016 și vedem, totuși, că nu are niciun efect. De ce?
- Chiar și dacă statul român ar fi luat măsuri concrete, schimbări de genul acesta iau timp. De exemplu, dacă se implementează training-uri pentru judecători și procurori, nu este vorba doar de cunoașterea teoretică a legislației și jurisprudenței CEDO în domeniul violenței și discriminării de gen, ci și de internalizare, de înțelegere a fenomenului. Vorbim de un proces pe termen lung. Din acest motiv sunt importante media, grupurile de femei, dar și actorii statali care pot contribui la creșterea gradului de conștientizare și înțelegere a problemei.
Hotărârile CEDO care au menținut discriminarea bărbaților și a femeilor însărcinate
- În SUA, Curtea Supremă a decis recent că dreptul la avort nu mai este garantat constituțional. Cum vi se par hotărârile CEDO din punct de vedere al drepturilor femeilor și al egalității de gen?
- Depinde de subiect. Există hotărâri foarte bune cum e cea despre hărțuirea sexuală, sau hotărâri cum ar fi Bălșan împotriva România. În această cauză, este vorba despre o femeie din Petroșani, terorizată de soțul ei și pe care nimeni nu voia să o ajute, pentru că le era tuturor frică de el. Doamna Bălșan a făcut o plângere la CEDO, în mare parte, fără avocat; și CEDO a dezvoltat cazul de la sine, stabilind încălcarea Convenției.
Dar sunt și cazuri care lasă de dorit, de exemplu: Alexandru Enache împotriva României. În acest caz este vorba despre un bărbat care a fost condamnat pentru deturnare de fonduri și fals. Codul de Procedură Penală la momentul faptelor, prevedea posibilitatea amânării executării pedepsei cu un an în cazul femeilor condamnate penal care aveau un copil mai mic de un an, dar nu și al bărbaților în aceeași situație. Așadar, domnul Enache, care avea și el la acel moment un copil mai mic de un an, nu a putut beneficia de amânarea pedepsei pentru că era bărbat, iar CEDO nu a găsit nicio încălcare a Convenției cu privire la acest aspect. Au existat, în această cauză, două opinii separate a doi judecători bărbați. Ei au atras atenția că abordarea Curții nu favorizează, ci împiedică progresul egalității de gen în România.
Și mai este o cauză foarte problematică, privind discriminarea femeilor însărcinate: cauza Napotnik împotriva României. E vorba de o femeie care lucra la Ministerul Afacerilor Externe (MAE), detașată la Ambasada României din Slovenia. Când a anunțat o a doua sarcină, a fost trimisă înapoi în București. A fost prima cauză a CEDO cu privire la discriminarea femeilor însărcinate (hotărâtă în 2021), însă Curtea nu a găsit nicio încălcare a Convenției Europene. Din documentele pe care reclamanta le-a trimis Curții, ea susține că cei de la MAE i-au spus că, dacă își continuă plângerea, nu o să mai meargă în străinătate niciodată. Ceea ce pentru un diplomat e cam sfârșitul carierei.
În această hotărâre, CEDO ne spune – mai mult sau mai puțin direct – că femeile însărcinate primesc protecție legală doar dacă munca lor nu e esențială pentru angajator. Deci dacă ești o femeie într-o poziție de conducere, nu poți să fii însărcinată și nu ai dreptul la concediu de creștere a copilului? Curtea a fost de acord cu argumentul Guvernului român că rechemarea doamnei Napotnik la București a fost justificată de absența femeii (de la muncă, n.r.), care ar fi afectat funcționarea ambasadei. Dar ambasada putea să aducă pe cineva temporar. Cauza aceasta ar fi putut fi trimisă la Marea Cameră pentru reconsiderare, însă reclamanta a ales să nu meargă mai departe.
La câteva luni, CEDO a mai dat o hotărâre pe acest subiect, împotriva Croației în care însă a găsit o încălcare a Convenției Europene. Judecătorii din completul acestei cauze nu au vrut să urmeze hotărârea împotriva României, un semn că această hotărâre ar fi trebuit să fie decisă altfel. Așadar, chiar dacă vrem ca instituțiile supranaționale să dea un exemplu, nici ele, dacă le analizezi mai îndeaproape, nu sunt întotdeauna chiar așa cum ar trebui să fie.
Erată: O variantă anterioară a acestui text a avut mai multe erori. În variantă inițială am scris, în mod greșit, că Organizația Internațională a Muncii a adoptat o convenție privind violența și hărțuirea în 2001. Aceasta a fost adoptată în 2019. De asemenea, am folosit, în mod eronat, termenul de „decizie”. Termenul corect juridic este „hotărâre CEDO”.
ivryernest 12.09.2022, 12:08
Ca articol publicitar e foarte bun. Dar atât.