După ce i s-a stricat soba din bordei, un pensionar din Iași se încălzește doar cu pisici: „Problema țării e că sătulul nu crede la ăl flămând” | REPORTAJ

La câteva sute de metri de bordei se află cantonul – un grup de locuințe unde Gheorghe a stat împreună cu familia lui. După un conflict cu soția, Viorica, aceasta a chemat poliția, iar bărbatul a primit interdicție să se mai apropie de canton. Așa că s-a dus un pic mai încolo. 

Născut în bordeiul de la stână

„Mi-am săpat borta aicea singur, eu. Să stau aici, să nu plătesc. Să mănânc bine. Să beau ceva”. Gheorghe are o pensie de „20 și ceva de milioane” (n.red. – 2.000 și ceva de lei), după ce a muncit la Apă-Canal în Iași. Se duce singur la poștaș după bani, de vreme ce nu are o adresă de domiciliu tocmai convențională.

Recomandări

Senatul schimbă a treia oară accesul angajaților. Salariații vor fi puși să ocolească Parlamentul, o nouă firmă va livra un sistem mai scump – EXCLUSIV

Adevărul, spune bătrânul, căruia i se vede doar căciula de sub plapuma de căpătat, e că s-a născut în bordei. Părinții lui aveau oi și le țineau pe deal, nu în mahalaua din Păcurari, unde aveau casă. Pe deal, aveau și un bordei și „acolo m-a născut mama”. Au fost patru frați, din care mai trăiesc trei. 

Ajutat de un ziarist din Iași

În toamnă, Gheorghe s-a lovit rău la spate. De atunci, se deplasează „cu scăunelul”. O răceală l-a doborât în ianuarie. A căzut la pat, pat însemnând, în cazul lui, mai multe pături așternute direct pe pământ și plapuma galbenă primită de la un ziarist local, care i-a făcut cunoscut cazul. 

După ce presa din Iași a scris despre „pustnicul din Ciric”, Gheorghe a primit donații în natură – mâncare, haine, o rulotă – de la diverși binefăcători. 

Recomandări

Strategia lui Vladimir Putin de a slăbi democrațiile occidentale, dezvăluită de fostul consilier al lui Obama pentru Rusia

„A venit o femeie dintr-un sat, de pe-aici, care a citit despre mine pe telefon, și mi-a adus asta”. Gheorghe scotocește într-o lădiță de plastic și scoate un borcan. „Răcitură”. Drumul până la bordei e o penitență în sine. Trebuie făcut pe jos, după ce ieși de pe șosea. Donațiile care circulă pe el sunt sporadice. 

Lipit de radio, pe întuneric

În bordei e întuneric aproape total. O lămpiță cu baterii e atârnată de tavan. Lângă capul lui Gheorghe stau, la îndemână, o drujbă, tot pomană, și un aparat mic de radio. Soba de fier e stricată, „mi s-au fărâmat burlanele, făceam baie aicea, acuma nu mai pot”. Lângă sobă, e o cutie mare de plastic, în care a fost iaurt și pe care Gheorghe o folosește ca oală de noapte.   

Recomandări

Cum a trecut Corneliu Vadim Tudor prin sita CCR. Naţionalist şi susţinător declarat al mareşalului Antonescu, a fost lăsat să candideze la Preşedinţie de cinci ori

„Dac-oi ieși din iarnă, îi bun…”, oftează Gheorghe. De prin cotloanele bordeiului se preling pisici tărcate, blânde, interesate de aparatul de fotografiat. „Aiștia-s prietenii mei… Am vreo 15-20 de mâți. Când iau pensia, mai aduc câte-un sac de mâncare la 10 kile… Sunt învățate și cu parizer, 8 lei 50 bara, luam cinci-șase bare și le dădeam. Mai sunt doi oameni, doi profesori care mai aduc mâncare. Oamenii aceia își fac o pomană mare”. 

Când Gheorghe desface o conservă cu pate, mănâncă și el, mănâncă și pisicile. Are și un câine, care păzește bordeiul. „Dacă eram zdravăn, acum eram pe-afară, făceam focul, făceam mâncare pentru mine și pentru animale”, explică omul cu voce slăbită. Voluntari de la o asociație de protecția animalelor l-au ajutat, în timp, să sterilizeze patrupedele. Cele operate au o crestătură pe ureche, să fie deosebite de cele nou-venite. Că mereu se alătură trupei mâțe pribege de prin târg.

„Pisicile lui se urcau peste tot, nu se mai putea!”

Nora lui Gheorghe, care stă la canton, împreună cu soțul și copiii, afirmă că mâțele socrului reprezentau un mare deranj. „Uite, acolo era camera lui. Și avea, așa, cam vreo șaizeci de pisici. Se urcau peste tot. Nu se mai putea”, povestește femeia. În curte sunt înșirate acum frânghii cu rufe la uscat. „Ce era pe aici, când stătea el, a trebuit să curățăm tot. Să nu-l credeți! Zice numai ce-i convine. Pe soacră-mea era s-o omoare, a sărit cu hârlețul la ea”. 

Unul dintre fiii lui Gheorghe, Răzvan, zis Bârdănică, se arată mai împăciuitor când vorbește despre tatăl său. „A fost gospodar, nu fraier. A muncit, ne-a crescut”. Bărbatul de 42 de ani pune traistele jos și își aprinde o țigară. A fost la muncă, în construcții. Înainte a muncit, cu un frate al lui, la un cimitir din Iași, ca gropar. 

14 copii au avut împreună Gheorghe și Viorica. Unul dintre ei, Spiridon, a murit la 20 de ani, după ce a fost infectat cu HIV în spital. Patru dintre băieți au rămas pe lângă părinți și stau și acum în camerele de la canton. Alți copii stau în Iași și în Cluj. În total, 19 nepoți și 2 strănepoți au cei doi soți. 

Dilema lui Bârdănică, prins între seceră și sabie

Bârdănică descrie căsnicia părinților săi agitând mâinile prin aer: „Printre sabie și seceră nu poți trece fără să te tai”. E adevărat că tatăl său, la băutură, se comportă rău, „nu se mai stăpânește”. E adevărat și că mama lui „stă cu gura pe el și nu-i dă pace. De exemplu, când s-a supărat atunci, de a chemat poliția, maică-mea nu-i dădea voie să ude via cu furtunul. Îi oprise apa”. 

Băiatul mărturisește că el ține și cu tata, și cu mama. A existat un divorț, care n-a schimbat radical dinamica familiei. Ordinul de restricție, de dată mai recentă, a fost cel care a contat: l-a scos pe Gheorghe din canton și l-a împins în bordei. 

Înainte de a fi expulzat din sânul familiei, Gheorghe împărțea un corp de casă cu Bârdănică. „Eu m-am despărțit de nevastă. I-am zis: «Fată, tu la casa ta, eu la casa mea, nu ne mai chinuim degeaba»”. Nemulțumirea tânărului burlac era că tatăl îl lua la rost: unde se duce, ce face și cu cine. „Vin de la muncă, beau o bere. Că după muncă, și răsplată. Mă culc. Mă trezesc la 5, să ies afară. Taică-meu, că de ce m-am trezit la 5? Să-i dau raportul. Am și eu o etate. Poate vin cu o femeie acasă. Nu trebuie să-i cer voie”. 

După ce Gheorghe s-a mutat în bordei, Bârdănică s-a simțit o idee mai liber să-și trăiască viața. Dar bărbatul dă asigurări, cu ochii înlăcrimați și roșii, că ține la tatăl lui și că îl vizitează din când în când. 

O condamnare pentru instigare la omor

„Băieții vin obosiți de la serviciu, unde să se mai ducă, așa obosiți, până la el?”, spune Viorica, mama. A fost și ea până în oraș. Cară pe umăr două sacoșe mari, cu mânerele înnodate. Femeia are 70 de ani și e încă frumoasă. Minionă, ochii albaștri, limpezi, obrazul alb-trandafiriu, cu piele fină, șuvițe cândva blonde ies de sub căciulă. Poartă o jachetă din blană sintetică și pantaloni negri, strânși pe gambele suple. 

„Sunt din Dorohoi. Am fost nouă copii la părinți. N-aveau cu ce ne crește și ne-au dat. Pe mine m-au dat la o femeie, în Păcurari. Am zis că n-o să-mi dau copiii, o să-i țin lângă mine, fie ce-o fi”. 

Viorica nu plănuia să aibă 14 copii, a vrut să facă întreruperi de sarcină în câteva rânduri, dar a oprit-o Gheorghe. „M-a acuzat că nu-i copilul lui, de asta vreau să-l dau afară”. Unul dintre băieți suferă, din naștere, de o boală psihică și a fost internat de câteva ori la spitalul de psihiatrie. 

În 2004, băiatul acesta a fost și arestat, împreună cu Gheorghe, și condamnat pentru crimă. La beție, cu bărdița, fiul i-a tăiat gâtul unui cumătru. Gheorghe a fost judecat pentru instigare la omor, în 2004. N-a recunoscut fapta în timpul procesului. A ieșit din pușcărie după 9 ani. Băiatul, după 10 ani. 

„Nu vorbește despre asta, normal că nu vorbește”, comentează Viorica, adăugând: „Și pe mine Gheorghe de trei ori o vrut să mă strângă de gât pe cărare. Mi-a pus mâna în gât, uite-așa. N-a arătat că vrea să se schimbe. Tot bea. Bere. Vodcă. Merge cu scăunelul? Păi, a căzut de beat, a alunecat pe un podeț, în pădure. Vă arăt și unde. Dacă nu vrea să se schimbe, n-are ce să caute în casă cu mine”. 

Consiliu de familie la ieșirea din închisoare

Albastrul din ochii femeii are acum nuanțele metalice ale unei spinări de pește oceanic. Gheorghe n-a fost în stare să se lase de băutură, de aceea nu are parte de mila Vioricăi.

„Se plânge că n-are medicamente? Nu e asta, a rămas fără bere! Asta-l doare pe el. Cu o lună înainte să se libereze, m-o sunat să mă întrebe dacă poate să vină acasă. Am întrebat copiii: măi, ce să fac. «Mamă, dacă nu ți-e bine cu zilele, primește-l! Să nu zici că noi nu te-am lăsat. Dar el, când vine acasă, iar panaramă, iar scandal». Și-așa o și fost”. 

Viorica afirmă că, la un moment dat, angajații de la Protecția Socială din Primăria Iași au sosit în Pădurea Ciric să-l caute pe Gheorghe și să-i ofere o cameră într-un adăpost. „Dar dacă el n-a vrut, a fugit și s-a ascuns, ce puteau să facă oamenii ăia? El a vrut să stea în largul lui. Ei, n-are decât să steie acolo. La mine în ogradă n-are ce căuta. I-o adus cineva rulotă. Avea niște prieteni, colegi, care mai veneau și stăteau cu el”. 

Da, confirmă femeia, când ia pensia, Gheorghe îi dă și ei niște bani. Le dă și băieților. „E vina lui că n-am pensie. N-am nici ajutor social, nimic. Am lucrat câțiva ani la Apă-Canal, dar n-am vechime destulă. Că era gelos. Să stau acasă, cu copiii”. Viorica insistă că gelozia lui Gheorghe n-avea bază reală. 

Viorica, despre căsnicia cu Gheorghe

Acum vreun an, pe lângă bordei, se lipise și o femeie fără adăpost din Iași. Viorica n-a perceput-o pe intrusă ca pe un pericol pentru statu-quoul familiei. „Fata aceea n-avea nici o treabă cu… Ea de ani de zile stă pe străzi. Avea o mamă. Dar la fata aceea nu-i place să se spele, să dea cu aspiratorul. Să facă curățenie. Zicea că vine pe aici și așteaptă să cânte muzica la terase. A luat-o soră-sa, până la urmă”. 

Viorica i-a documentat viața și activitatea hoinarei, dintr-o perspectivă acum detașată. Cu ani în urmă însă, când locuiau într-un apartament de serviciu, pe strada Ciurchi din Iași, spune că se baricada cu copiii în cameră, pentru că Gheorghe aducea femei acasă. 

„De-atâtea ori le-o adus peste mine. Luam bătaie când le aducea. N-aveam voie să ridic tonul, că el era stăpânul. Dac-am ajuns să plec de acasă și să zic că nu mă mai întorc, dar aveam doi copii încă mici. Am dat telegramă la copiii din Cluj, să le spun că am murit. Să vină să vadă ce facem cu tatăl ăsta al lor. Că avea pe una Carmen și stătea cu ea. Și-o venit copiii și-o găsit-o. Am fost la poliție”.

„Aveam părul ca Dragomiroaica, lung până la fund”

Pentru Spiridon, care a murit la 20 de ani, în spital, Viorica face pomeni și se preocupă să nu piardă locul de cavou din cimitir. Se bazează pe copiii gropari să nu se întâmple asta. O altă grijă a ei se leagă de zvonurile că va fi demolat cantonul, pentru a lăsa loc unui complex cu „apartamente premium”, anunțat de un mare banner la intrarea în pădure. Aerul curat din Ciric și Lacul Veneția atrag și altfel de locatari decât Gheorghe.

Viorica și-a aranjat actele de casă, să fie sigură că va primi ceva în schimb, în cazul în care va fi evacuată din canton. Pentru ajutor social, contează pe noră să umble, să-i ducă dosarul. Dar asta nu-i o grijă presantă. Copiii își ajută mama cu bani și, cum bruiajul major s-a mutat în bordei, femeia poate avea, în sfârșit, liniște.

„Cum am tenul așa curat? M-am dat cu cremă de două-trei ori în viața mea. Cu ojă, de vreo două ori. Cu ruj, de patru ori. O dată, m-a machiat o cumătră, pentru o cumetrie. Aveam și părul ca Dragomiroaica, lung până la fund. Mi l-am tăiat”. 

Viorica nu bea decât cafea și, de opt ani, s-a lăsat de fumat. „Uite-așa. Am fumat vreo trei pachete, că era nu știu ce sărbătoare, am rămas fără țigări. Am umblat să împrumut bani și tocmai unde găseam de obicei nu aveau. Până la urmă, am găsit, am cumpărat un pachet. Am dat țigări și la copii, mi-am păstrat și mie. Dar când am aprins, parcă nu mai aveau nici un gust. Am stins țigara. Aveam într-o cană jumătăți de țigări strânse, le-am dat și pe alea la copii, le-am dat și cănuța. Le-am zis să nu mai vină la mine după țigări, că nu mai fumez”. 

„Mi se părea nu știu cum să văd mâțe cu coadă”

Femeia își amintește amuzată de pisicile lui Gheorghe, „da, adunase multe. La noi, în Păcurari, la mama care m-a crescut, erau pisici, dar câte una în curte. Un vecin creștea porumbei din ăia curcani, albi, rotați. Ăia nu zboară. Și ca să nu vină mâțele la porumbei, pusese o capcană. Care mâță intra, îi prindea codița. Și mă obișnuisem să văd mâțe boante. Mi se părea nu știu cum să văd acum mâțe cu coadă”. 

Mai multe dintre pisicile lui Gheorghe au cozi stufoase, moștenite de la un strămoș comun de rasă. Stau ghemuite pe prelata bordeiului, ca niște sfincși resemnați. „Îmi țin de cald, vin și se pun călare pe mine, să doarmă. Și cum ele sunt vreo 15-20… Chiar că mă încălzesc”. 

Plapuma cea galbenă nu ține cu totul loc de sobă. „Mai am eu niște prieteni, dar nu prea trec până aici… Doar dacă am mere, nuci, vin… Îmi lipsesc multe, dar de unde bani? Mănânc orișice eu. Am aicea răcitură, cartofi, conserve… Când iau pensia, iau și carne. Chem un copil să mă ajute cu sacoșele. Trebuie să urc la deal, până la magazin, doi kilometri. Asta-i viața”.

Speranța lui Gheorghe e că pisicile lui se descurcă și când lipsește parizerul. „Mănâncă și ele ce prind. Șerpi, șoareci, șopârle, pește”. La fel ca stăpânul lor, de voie, de nevoie, s-au sălbăticit. 

„Am muncit 40 de ani, prin câte canale m-am băgat eu”

Pe lângă că e proprietatea indiscutabilă a felinelor, terenul pe care și-a instalat Gheorghe gospodăria – bordeiul, butoaiele cu apă, ligheanele, o oglindă pe o creangă – ține jumătate de Apele Române, jumătate de Ocolul Silvic. „Au venit cei de la Ocol să vadă ce fac aici, mi-au zis să nu ridic zidărie, construcție, nimic, să fac foc aproape de apă și să-mi văd de treaba mea, să nu dau în cap la oameni”. 

Gheorghe n-a fost niciodată tentat să-și caute norocul în străinătate. „Și nici dac-ar fi să merg, nu m-aș duce. Da ce, mă duc să mănânc de la gunoi? Acolo trebuie să muncești ca să mănânci”.

Da, și aici e la fel, admite el. „Am muncit 40 de ani, îți dai seama matale prin câte canale m-am băgat eu și cât am săpat? Vai de capul meu, cu târnăcopul… După aceea au venit mașini delicate, cehoslovacii, vidanje… Eu lucram la sârmă. Nu lucram cu presiune, cu… Acuma da, mi-ar plăcea și mie să lucrez pe mașini… Ploua câte-o săptămână, cum erau ploile înainte. Eram din oraș eu, cei de la țară plecau, că erau navetiști. Stăteam și lucram”. 

Fanul profesorului Constantinescu

S-a născut sub pământ, a lucrat sub pământ și acum stă „îmbolmojit ca un copil în fașă” într-un adăpost sub pământ. Un adevărat om al subteranei, spațiul în care, cum observa un rus logoreic, 2 ori 2 nu fac întotdeauna 4. De fapt, nu fac niciodată 4. 

Despre lumea de dincolo de pădure, de canton, de șosea, află de la aparatul de radio. Nu cunoaște decât numele din politica recentă, nu și chipurile atașate acestora.

„Politicienii îs oameni deștepți, educați. Ingineri, directori… Dar ăla care-i sătul nu-l crede pe ăla flămând. Asta-i problema țării. Îs mai mulți parlamentari decât muncitori. Unii vorbesc bine, dar nu-i agreează oamenii. Șefu-i șef, nu-i place să lucreze cu lopata. Simion, Georgescu? Nu știu cum arată, nu-i cunosc. Nu pot să-mi dau cu părerea. Ciolacu? Îi băiet bun, o zis el că face ce face, dar iaca n-o reușit să taie salariile”. 

Iliescu, „om bun” și el, „nu trebuia să aducă minerii, să omoare oamenii acolo, în București. I-a luat locul lui tataia Ceaușescu”. Liderul politic preferat al lui Gheorghe e „profesorul Emil Constantinescu”. 

De ce să taie salariile bugetarilor?, se întreabă Gheorghe. „Lasă să se bucure oamenii, că sunt oameni aleși, intelectuali. Să se bucure fiecare de ceva. Mie mi-au tăiat cardul de cumpărături, aveam bază în el. Că am depășit 2.000 de lei pensia. Dar banii când îi iau, copiii sar pe mine toți… Dă-le, tată, câte o sută, două, dă-i și lui mama, că n-are… Tre să le dau. Se duc 500 de lei așa, din prima”. 

De votat, Gheorghe nu știe dacă și pe cine să voteze. „Iohannis ne-a înglodat în datorii, asta am înțeles. Și om fi noi în NATO, în Schengen, dar mai bine să nu ne băgăm peste Putin”.

Câteva sute de metri mai încolo, în odaia ei, Viorica urmărește de la prima oră televiziunile de știri. „Parcă Ponta ar fi bun, zic eu. Crin Antonescu… Și el ar fi bun, dar unde-a fost ani de zile? De ce-a ieșit abia acuma? Ce-a făcut în timpul ăsta, ce-a muncit? N-oi avea eu școală, dar nu sunt proastă”. 

„Singurătatea doare rău”

Pe Gheorghe îl primește acasă numai dacă se schimbă. „Dar n-are voință”, spune femeia, ridicându-și sacoșele pe umăr. Prin voință ar trebui să se lepede de alcoolism, deși voința singură nu ajunge să te vindeci nici de gripă. Sătulul nu crede la ăl flămând. Sănătosul, la ăl bolnav. Cel de deasupra pământului, la ăl de sub pământ.

Pușcăria nevăzută în care-și duce zilele Gheorghe e mai grozavă decât pușcăria în care l-a trimis tribunalul. E pentru totdeauna. Cum te judecă propria familie nu te judecă și nu te condamnă nimeni pe lumea asta. 

Ghemuit între pături, cu o folie începută de Panadol la piept, sub cămașă, „e bun la orice”, Gheorghe ascultă radioul și așteaptă să îi treacă boala, să umble iar pe picioare. Nu se plânge cum nu se plâng nici câinii aruncați la margine de drum. Visează la primăvară. De multe zile stă așa și n-a trecut nimeni pe la bordei. „Singurătatea doare rău. Când mai vine câte cineva pe la mine, mă mai bucur și eu. Îmi mai trec durerile”. Dacă l-ar vizita un nepot sau unul dintre băieții lui, i-ar ruga să-i cumpere de la magazin câte ceva. 

„Când plec undeva îmi fac cruce. Când mă culc, zic Tatăl Nostru. Sunt și zile bune, și zile mai cu ploaie. Ce să faci… Vara e frumos, aer curat, pește, lemne, apă… Nu mai ajungem noi până atunci, dar o să devină aici cum e prin Asia, călduri mari”.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 44

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro