„Eu pot să schimb lumea”. Crezul unei profesoare de istorie care pune semnul egal între o școală de stat de la periferie și una privată din centrul Timișoarei
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Adriana Bălaj, 31 de ani, este astăzi profesoară de istorie la două școli din Timișoara: una de stat și alta privată. Dar când a intrat în învățământ, a trebuit să facă naveta la patru școli, una la 60 de kilometri distanță.
Cuprins:
„Mă trezeam undeva la 5 ca să-mi pregătesc toate lucrurile. Erau mai multe posibilități: era tren de la Gara de Nord, la 6.20, ca să ajung în următorul oraș, Jimbolia, la granița cu Serbia, iar de acolo făceam autostopul, pentru că nu exista încă microbuz școlar să ne ia și pe noi, pe profesori”, a povestit Adriana Balaj pentru Școala 9.
Revenea pe la 5 înapoi în Timișoara. A doua zi, alt sat, alte mijloace de transport. Își nota în fiecare zi satul în care trebuie să ajungă, să nu le încurce. Nu era singurul profesor cu un asemenea program și e convinsă că și azi sunt destui.
Se simțea obosită și frustrată pentru că uneori, nici colegii ei nu înțelegeau de ce a ajuns să facă acest du-te-vino. Și, mai ales, pentru ce? „O doamnă director de la o școală gimnazială din unul dintre sate, cred că de la 50 de kilometri distanță, zicea că ar fi trebuit să învăț să iau titularizarea ca să-mi iau o singură școală sau să mă duc în Timișoara, că vin cu pretenții la orar. Nici măcar dumneaei nu înțelegea că luasem o notă mare, dar nu existau ore titularizabile în județ”.
- În 2020, 6% dintre europenii angajați făceau naveta, adică în jur de 12 milioane de persoane, potrivit Eurostat. În România, timpul mediu pe care îl facem până la muncă este de 27 de minute, dar există 6% dintre angajați care petrec mai mult de o oră pe drum.
Profesor Merito
Adriana a fost în această categorie timp de cinci ani. Anul trecut, când a primit distincția Merito, acordată profesorilor creativi și dedicați, și-a făcut un fel de bilanț. „Era extrem de greu și frustrant și chiar nu știu dacă aș mai face asta din nou de la capăt. Copiii îți dau satisfacția muncii, îți dau superenergie, e drept. Drumul meu a fost așa și datorită acestei experiențe, dar a fost foarte greu”.
Studiile superioare și competențele i-ar fi putut oferi un job la privat, în oraș. Dar ea a rămas în sistem agățată de zâmbetul elevilor ei. Pentru unii poate părea o motivație ca un poster prins într-o piuneză, dar pentru Adriana era un tablou încastrat în perete. Putea fi distrusă legătura doar odată cu toată construcția.
Dacă mă gândesc bine, a fost singurul lucru care mă ținea acolo, satisfacția muncii cu elevii, legătura cu copiii și ideea asta a mea nebunească și că schimbarea începe cu mine, că trebuie să fac ceva să schimb lucrurile.Adriana Bălaj, profesoară de istorie:
Idealistă și azi, dar ceva mai așezată, pe Adriana visurile nu au făcut-o să plutească, ci au priponit-o în munca fiecărei zile. „Cred că aveam eu nevoie de un «de ce» interior: de ce mă trezesc dimineața? Acest «de ce?» îl făcusem așa de înalt ca să continui să merg în direcția aceea. Eu pot să schimb lumea, da, pot”.
„Pentru elevi e întâi relația cu profesorul și apoi informația”
Astăzi, Adriana are doar două școli la care predă, ambele în Timișoara: Școala Gimnazială nr. 1 și Școala Gimnazială Babel. Prima, în Fabric, un cartier industrial, de periferie, cu problemele sociale care vin la pachet, și cealaltă, o școală de centru, cu toate facilitățile, inclusiv cantină, bibliotecă, sală de sport, grădină și un makerspace - un fel de laborator pentru învățare practică cu toate dotările.
Lăsând la o parte ce are fiecare unitate de învățământ în inventar, Adriana crede că dacă îți dorești, poți face aproape aceleași proiecte și într-o parte, și în alta. „Eu, Adriana, predau și la privat, și la stat și fac aceleași lucruri cu copiii. E o limită, într-adevăr, legată de materiale, de resurse umane, dar toate aceste lucruri le-am făcut la stat prima oară și dup-aia am ajuns la privat. Și într-un mediu, și în celălalt, profesorul face diferența”.
Școala de la stat a ales-o ca pe o provocare. Mai mulți colegi au avertizat-o că e o școală grea. „În această școală sunt elevii de etnie romă, elevi din familii monoparentale, elevi în plasament, tot felul de cazuri, situația lor și socio-economică, și de viață e foarte diferită și grea”. S-a pregătit temeinic ca să le fie aproape, a căutat cursuri, cărți, comunități de profesori, conferințe.
Lucrul cel mai important și ce mă ajută e relația pe care o am cu ei. Pentru ei e întâi relația cu profesorul și apoi informația, relație și apoi școală. La ei, nici nevoile de bază nu sunt îndeplinite, nu au electricitate unii, și apoi e nevoia de afecțiune, de conectare. Dacă nu e conectare, nu e relație - și studiile spun asta - nu se produce învățarea.Adriana Bălaj, profesoară de istorie:
„Mediul în care trăiesc ei nu îi face să aibă drag de învățare”
Așa că a lucrat întâi să îi aducă aproape, deși când a intrat în învățământ, o colegă a sfătuit-o să nu le spună pe nume, ca să nu și-o ia în cap. A făcut exact contrariul. A învățat numele a sute de elevi.
„Le rețin numele mic și uneori sunt foarte atentă la interacțiunea dintre ei, știu cum îi poreclesc alți colegi, adică acele prescurtări pe care și le dau între ei. E un detaliu atât de mic, dar care schimbă relația foarte tare”.
Apoi, e important să vadă pasiunea profesorului pentru materia sa, dorința lui de a învăța și a evolua. O întreabă uneori de ce a vrut să devină profesoară. Le povestește și îi molipsește. „Le-am adus poze cu mine mică. Am făcut jocuri de cunoaștere, tot felul de activități nonformale, ne-am jucat, ne-am cunoscut, am învățat datele de naștere”.
Dragul de materie vine mai greu, e conștientă de asta, dar are răbdare. Victoria este ca ei să vină la școală. „Sunt colegi care îmi mai zic că eu îi scuz că nu învață. Dar eu sunt conștientă că mediul în care trăiesc ei nu îi face să aibă drag de învățare. Tu dacă ești flămând și ai acasă scandal, nu ai chef să iei cartea și să citești. Eu nu mă supăr pe ei”.
Continuarea, pe Școala 9.
