Cuprins:
Cartea care i-a schimbat viața
O rutină epuizantă, gânduri repetitive și întrebări despre sensul vieții care nu își găseau răspuns. Așa a început totul. În mijlocul acestui haos interior, a dat peste o carte care avea să-i schimbe perspectiva: Two Years on a Bike, povestea unui om care a pedalat din Alaska până în Ushuaia, la capătul lumii.
Nu era genul care să se piardă în lecturi, dar povestea aceea l-a atins neașteptat de profund. Știa muntele, știa ce înseamnă să reziști în condiții dificile și, mai ales, știa că are nevoie de o schimbare reală. A cumpărat aceeași bicicletă ca protagonistul cărții și a pornit la drum, ghidat de instinctul că uneori, pentru a te regăsi, trebuie să pleci.
Timp de un an și patru luni a fost doar el și bicicleta, purtând haine simple și mâncând adesea lucruri care nu erau tocmai gustoase. Condițiile erau grele, dar fiecare zi aducea o nouă provocare. De multe ori, totul se rezuma la supraviețuire, adaptare și a merge înainte indiferent de dificultăți, fiecare pedală devenind o lecție de rezistență și perseverență.
În mai 2024 a plecat din România fără un plan clar, doar cu gândul că are o pauză de la muncă și că vrea să încerce ceva diferit. Destinația aleasă: Maroc. „Am zis că plec, mă duc până în Maroc, că sigur o să mi se ia de pedalat.”
Nu își propusese să ajungă departe, nici nu era convins că va rezista fizic sau mental. Și totuși, în acea lună a pedalat aproape 2000 de kilometri, traversând Marocul și o parte din Spania. S-a întors la lucru, dar aventura i-a rămas în minte ca un punct de cotitură.
Câteva săptămâni mai târziu și-a închis studioul foto, și-a luat rămas-bun de la prieteni și a pornit din nou. A pedalat până în Barcelona în mai puțin de o lună. Ritmul a fost alert și nici atunci nu era sigur că va merge până la capăt. „Chiar credeam că o să renunț, nu mă gândeam că o să ajung.”
Ăsta e și motivul pentru care nu își cumpără niciodată biletele de avion din timp, ci le ia de pe o zi pe alta, doar când simte că e momentul să plece mai departe… sau să se întoarcă.
:contrast(8):quality(75)/https://mediacdn.libertatea.ro/unsafe/870x0/smart/filters:format(webp):contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2025/08/denis-savescu-2-rainbow-mountain.jpg)
America de Sud, un tărâm total necunoscut pentru Denis
Deși era convins că Barcelona va fi punctul final al călătoriei, momentul în care a ajuns la destinație i-a declanșat un nou val de adrenalină și l-a făcut să-și dorească să continue drumul mai departe, așa că și-a cumpărat un bilet de avion cu destinația Barcelona – Lima (Peru). Spune că nu e un om care a învățat geografie, că nu știa nimic despre America de Sud, despre munți sau deșert, ci că le-a experimentat pe toate în acest drum.
Lima îi era un tărâm total necunoscut. A ales orașul fără știe prea multe despre el, imaginându-și că va semăna cu Europa, ordonat, curat, previzibil. „Nu știam nimic despre oraș, mă gândeam că o să fie ca în Europa, totul supercurat și frumos.” Zborul a durat între 10 și 12 ore, timp în care și-a descărcat un serial despre America de Sud. A fost suficient să vadă câteva cadre cu munții și condițiile dure ale regiunii ca să simtă realitatea ce îl aștepta. „Când am văzut, de fapt, ce e acolo, ce munți sunt și ce trebuie să fac, efectiv m-au luat toate emoțiile, nu mai aveam tot tupeul ăla și toată pornirea asta să o fac.”
Dincolo de stările care l-au cuprins, primea constant mesaje de avertizare de la oameni care îi spuneau să fie atent, că în acea parte a Americii de Sud există tot felul de persoane care pot să te jefuiască.
Avionul a aterizat în Lima în jurul orei 4 dimineața, iar avertismentele primite îi răsunau în minte. „Chiar toți îmi ziceau să nu ies din aeroport până la 6, când e lumină, că e posibil să am ceva probleme.” A rămas acolo, cu toate că se simțea epuizat după zbor, dar în același timp încântat, un sentiment ciudat de teamă și entuziasm amestecate. „Parcă și aerul era diferit, totul… și simțeam asta.” Nu știa că în acel aeroport necunoscut, în primele ore ale dimineții, începea cu adevărat aventura.
A stat în fața aeroportului 2-3 ore până a dat lumina. Deși plecase la drum în septembrie, în Lima l-a întâmpinat o vreme neașteptat de rece, asemănătoare cu un noiembrie târziu. Îmbrăcat lejer, a fost surprins de frigul, ceața și vântul de afară. S-a întors în terminal, s-a îmbrăcat mai gros și, după ce a ieșit soarele, a pornit să-și înceapă prima zi în America de Sud.
Când a ajuns pe strada principală care traversează Lima „un fel de autostradă cu patru benzi”, a simțit pentru prima dată ce înseamnă cu adevărat America de Sud. Era obișnuit cu traficul haotic din Maroc și cu mâncarea proastă, dar aici totul era diferit. Nimeni nu îi acorda prioritate și nu ținea cont de faptul că mergea pe bicicletă.
Prima dată într-un hostel cu oameni necunoscuți în cameră
La început, a făcut o rezervare pe Booking, dar și-a dat seama că hotelul era într-un cartier rău famat, așa că a renunțat. A ales, în schimb, un hostel, pentru prima dată în viață, unde urma să împartă camera cu alți călători. De data asta, locul era într-o zonă sigură. A pedalat prin tot orașul până a ajuns în cartierul Barranco, o zonă cunoscută, unde stau majoritatea turiștilor. A ajuns dimineața în jurul orei 8:00 și a fost impresionat de priveliște. „Eram uimit că am mers pe coastă și vedeam valurile oceanului care erau super, super mari. Cred că era pentru a doua oară când vedeam un ocean.”
Când s-a văzut în Lima, se gândea că va vizita puțin orașul, după care se va întoarce la Timișoara, întrucât i se părea aberant să creadă că poate pedala America de Sud. „Eram începător și nu aveam încredere că pot să o fac”, a spus Denis. A stat în acel hostel în jur de o săptămână jumătate – două, timp în care s-a împrietenit cu oameni din diferite părți ale Americii, unii din Columbia, alții din Argentina. Se identifică și ca fiind un tip „destul de vorbăreț” care reușește să strângă grupuri în jurul lui, indiferent de unde se află.
Persoanele din hostel i-au explicat cum stau lucrurile în oraș și la ce trebuie să aibă grijă. Povestește că, deși totul părea greu și periculos, a întâlnit niște oameni foarte interesanți din Brazilia, care făceau tururi și care i-au făcut un mic instructaj. L-au încurajat spunându-i că nu e atât de rău precum pare, că dacă nu își caută probleme mergând în favele sau pe timp de noapte, totul va fi bine.
În cele două săptămâni petrecute în Barancco a vizitat puțin Lima, dar nimic mai mult, întrucât nu voia să riște. Mai târziu, avea să înțeleagă că această teamă nu era nefondată. La doar o zi după ce a părăsit orașul, un șofer de autobuz a fost împușcat și jefuit, iar în zilele următoare au izbucnit proteste pe străzi.
A ajuns într-un loc pe care îl văzuse doar în carte
Din Lima și-a continuat drumul pe autostrada Pan Americana, autostradă care leagă Americile. A pedalat 1000 și ceva de kilometri fără un moment de liniște, fapt ce l-a obosit psihic. „Fiind pe autostradă, treceau tiruri foarte mari pe lângă mine și au ei o chestie, ca să se încurajeze, se claxonează. Zilnic s-a întâmplat asta și de la atât de mult zgomot eram superobosit psihic. Îmi doream doar să fie liniște și, oriunde mergeam, zi-noapte, era zgomot”, a spus Denis Săvescu.
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2025/08/denis-savescu-2-panamericanachile-1024x768.jpg)
La un moment dat, a ajuns într-o zonă care îi părea ciudat de familiară. Se uita în dreapta și în stânga încercând să-și dea seama de unde recunoaște locul. După un timp, și-a amintit: citise despre acel loc în cartea care l-a inspirat să plece. Personajul principal fusese acolo, iar el își amintea clar reacția de atunci: „Wow, ce nebunie, unde a ajuns băiatul ăsta.” La vremea respectivă, locul i se păruse îndepărtat, aproape de neatins. Dar acum era acolo, exact în același punct „Eu am ajuns în același loc și mi-am dat seama că ah, hai că nu e chiar așa mare lucru.”
Locul era sărac, lăsat în paragină și nu-i venea să-și pună cortul nicăieri. Era încă în Peru și începea să înțeleagă că, odată ajuns într-un loc, lucrurile nu mai par atât de grele cum ți le imaginezi. Te adaptezi, înveți să trăiești cu ce ai și începi să accepți realitatea așa cum e.
Urmărit pe străzile din Peru de 3 motocicliști
Citise pe mai multe site-uri de călătorie avertismente legate de siguranță, mai ales în anumite zone din America de Sud. „Să am mare, mare grijă la oameni, că în general vin pe scutere și te jefuiesc”, asta îi rămăsese în minte. Dar, în sinea lui, se întreba cine ar putea avea cu adevărat o problemă cu el. Avea încredere în intuiția lui și în faptul că reține fețele ușor. „Eu sunt foarte bun la recunoscut oameni, rețin fețe foarte ușor”, își spunea adesea.
După un timp, a avut parte de prima experiență care l-a speriat cu adevărat. Observase niște copii pe partea cealaltă a drumului, pe scutere. Se uitau insistent la el. Le-a făcut cu mâna, fără să dea importanță și și-a continuat drumul. Însă după aproximativ o jumătate de oră, i-au apărut din nou în cale de data asta pe banda lui de mers. L-au depășit și imediat a realizat că erau aceiași de mai devreme. Spune că ore în șir au făcut cercuri în jurul lui, dar cumva de la distanță să nu-și dea seama.
Pentru că se făcuse ora 17:00 și se întunecase destul de devreme a încercat să găsească un loc sigur în care să înnopteze. Prima dată s-a oprit în fața unui depozit de tiruri, a întrebat dacă poate dormi acolo, însă nu a fost lăsat. Îi vedea în continuare pe motocicliști și se temea de faptul că în seara respectivă s-ar fi putut întâmpla ceva rău.
Când speranțele deja nu mai existau a văzut o femeie în fața unui restaurant care era ca o „baracă de lemn, cu mese afară”, i-a explicat că se simte în pericol, doamna l-a înțeles și i-a spus că știe despre aceste cazuri, așa că își poate pune cortul în interior.
După jumătate de oră, i-a văzut pe acei băieți cu încă alți trei că îl căutau. „Mă gândeam că ăsta a fost norocul meu și că în seara aia se putea întâmpla ceva super nasol. Asta a fost prima experiență nașpa pe care am simțit-o, că aș fi putut să fiu jefuit sau să se întâmple ceva.”, explică Denis.
Dimineața a ajutat-o pe acea femeie să își așeze scaunele pe terasă pentru a-i răsplăti bunătatea, i-a mulțumit din suflet și a plecat mai departe.
După această experiență, Denis a mai pedalat undeva la 500 de kilometri până a ajuns în deșertul Sechura, care începe din zona Ica din Peru.
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2025/08/denis-savescu-icaperu-2-1024x768.jpg)
Tot timpul făcea undeva la 150 de kilometri pe zi. Dunele erau pe partea dreaptă de mers, iar drumul lui o lua în stânga, unde a găsit un hostel în care a staționat 4-5 zile, simțind nevoia să se pregătească pentru traversarea Munților Anzi. „Urma să urc pentru prima dată în viața mea, să traversez Munții Anzi, care sunt destul de mari. Am urcat de la nivelul mării, 0, până la 4300 de metri, în timp de o lună. A fost pentru prima dată când îți jur că zilnic ziceam că o să renunț, pentru că urcările erau foarte abrupte, bicicleta era foarte grea și nu sunt sportiv, nu am făcut niciodată chestii de genul.
Am ajuns cumva dintr-o greșeală acolo și în fiecare zi pedalam ca nebunul. Traficul era foarte îngrozitor, pentru că șoselele erau foarte înguste și mașinile treceau la milimetru pe lângă mine. În fiecare zi mă gândeam: OK, nu o să mor astăzi, nu se va întâmpla nimic.”
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2025/08/denis-savescu-2-peru4300-1-1024x768.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2025/08/denis-savescu-2-peru4300m-1-1024x768.jpg)
Munții Anzi, cea mai mare provocare
Chiar dacă nu s-a întâmplat nimic grav, traseul a fost riscant. „În zonele astea nu ai semnal, doar în orașele mari… nu ai internet, nu ai nimic, deci trebuie să descarci hărțile și să ai mare grijă în ce direcție te îndrepți”, povestea el. A urcat o lună întreagă până a ajuns pe Altiplano, un platou aflat la peste 4000 de metri altitudine spre granița cu Bolivia. Acolo, pentru prima dată, l-au copleșit emoțiile. „Mi-au dat lacrimile, am început să plâng, pentru că am realizat ce am făcut. Am plecat din România și am ajuns în vârf de munte în Peru.”
Pe șoseaua aceea aflată „în mijlocul munților”, cu vârfuri de 5000 de metri de-o parte și de alta, s-a simțit mic, dar puternic. Trecătorii îl priveau uimiți și îi spuneau „Wow, nu îmi vine să cred, tu ești aici cu bicicleta!”, iar el le răspundea simplu și sincer „Crede-mă, vreau să renunț zilnic, dar uită-te până unde am ajuns.” Era doar el cu bicicleta, într-o liniște totală, mergând spre Cusco, orașul istoric din apropierea Machu Picchu. Se împrietenise cu o fată din Germania și stabiliseră să se întâlnească acolo, să viziteze împreună zona.
După 400-500 km pedalați prin munți grei, a ajuns în Cusco, fosta capitală a Perului, un loc frumos și plin de istorie. A făcut o pauză, s-a întâlnit cu fata și au vizitat împreună Machu Picchu și împrejurimile. Deși locul e faimos și spectaculos, a fost dezamăgit de cum arăta, fiindcă era mizerie, iar drumul era haotic.
Au luat un microbuz spre baza Machu Picchu, în Aguas Calientes, dar starea mijlocului de transport l-a speriat. „Știu când mă uitasem la roțile lui, cauciucurile erau varză, nu aveai cum să faci turism cu o așa mașină, să ai 15 oameni în mașină și să conduci ca nebunul, dar cam asta se întâmpla. La fiecare curbă îmi venea să-i zic omului ăluia să mă lase aici și că o iau eu pe jos, fără nicio problemă, decât să mai fiu cu el în mașină.”
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2025/08/denis-savescu-2-machu-picchu-1024x768.jpg)
Cu toate astea, a lăsat părțile negative în spate și spune că a rămas cu o amintire extraordinară, că zona Machu Picchu este parcă scoasă din basme și când ești acolo „simți că ești în nori”. După două-trei zile petrecute în zonă, s-au întors în Cusco, și-au luat rămas-bun, iar el a pornit mai departe spre Bolivia. A urmat una dintre cele mai grele perioade ale călătoriei. Mâncase la un restaurant și a făcut o toxiinfecție alimentară severă. Deși a ajuns la spital și i s-au administrat perfuzii, starea lui s-a îmbunătățit destul de greu.
A renunțat la Bolivia din motive de siguranță și a ales să traverseze deșertul Atacama pe bicicletă
Se pregătea să intre în Bolivia când a aflat că în zona prin care urma să treacă „au fost răpiți nu știu câți soldați” și „au fost împușcați pe stradă”. Situația era periculoasă și nu știa ce să facă. Deși obișnuia să își asume riscuri, spune că mereu își imaginează cinci scenarii negative și doar dacă are soluții pentru fiecare merge mai departe. De data asta, nu le avea.
Așa că a decis să evite Bolivia și să coboare din Anzi, de la peste 4000 m altitudine, până la nivelul oceanului, ca să traverseze deșertul Atacama. Era o provocare pe care nu și-ar fi imaginat vreodată că o va trăi pe bicicletă.
A coborât din Puno, din vârful munților până în orașul Tacna aflat la granița cu Chile. Odată intrat în Chile, a dat direct de deșertul Atacama. S-a oprit în primul oraș, și-a încărcat bicicleta cu provizii, iar de acolo a început aventura.
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2025/08/denis-savescu-atacamachile-2-1024x768.jpg)
Bicicleta cântărea aproape 50 de kilograme, iar vântul bătea mereu din față, epuizându-l. A început traseul de 1200 km prin deșert cu teama să nu rămână fără apă. „Mi-am pus sticle de apă oriunde te gândești că poți să lipești o sticlă pe o bicicletă, aveam și pe portbagaj, și sub șit, și pe ghidon, cred că duceam undeva la 15-18 litri de apă. Pe portbagajul din spate aveam un bidon de 6 litri care mă îngreuna foarte tare.” Frica de a rămâne fără era atât de mare, încât oprea orice mașină care trecea, ridica o sticlă și cerea apă.
Deșertul Atacama era traversat de mai multe canioane și știa că, odată intrat într-unul, trebuie să găsești ieșirea ca să revii pe drumul principal. Unul dintre aceste canioane avea o coborâre de 80 de kilometri, urmată de o urcare la fel de lungă.
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2025/08/denis-savescu-atacamachile1-2-1024x768.jpg)
Coborârea a fost ușoară și rapidă, dar urcarea cu bicicleta încărcată la maxim a fost extraordinar de grea. Atunci și-a dat seama că are o problemă. I-a luat două zile să urce 80 de kilometri, deși în mod normal putea pedala 150-160 de kilometri pe zi fără dificultate.
S-a trezit cu 7 scorpioni sub el
Pentru că nu prea erau locuri sigure unde să-și pună cortul, într-o seară a găsit o pistă unde erau oprite tirurile în cazul în care aveau probleme cu frânele. Și-a asamblat cortul pe puțin nisip, a dormit acolo și s-a trezit la 5 dimineața „pe un super răsărit.”
A pierdut vreo două ore plimbându-se pe lângă cort, și-a băut cafeaua și se simțea foarte relaxat: „Când am strâns cortul, aveam vreo 6-7 scorpioni sub el care efectiv stăteau. Adică eu toată dimineața am călcat pe ei, m-am mișcat și scorpionii erau sub. Era prima dată când vedeam, niciodată nu am văzut scorpioni așa aiurea, doar la zoo sau prin poze. Am înlemnit cumva, mi se părea că peste tot sunt scorpioni și chiar mi-a fost super, super frică”. S-a speriat foarte tare, fapt pentru care următoarele seri a preferat să doarmă pe pietre.
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2025/08/denis-savescu-chilesubaveam7scorpioni-2-1024x768.jpg)
Uneori avea noroc să dea în drumul lui peste mici orășele din care își putea lua mere, biscuiți și „altă mâncare destul de nasoală și așa am supraviețuit vreo 1000-1200 km de deșert”.
Reacția trecătorilor când îl vedeau pedalând în mijlocul deșertului
Oamenii erau mereu deschiși să-l ajute, mai ales în zonele izolate. Chiar și în deșert, unii opreau mașina în parcări sau strigau de pe geam: „Ești nebun, ești cu bicicleta aici. Ești OK? Ai nevoie de ajutor?”
Nu mai văzuse alți bicicliști prin zonă. Era singur. Motocicliștii îl respectau mult, încetineau lângă el și îl întrebau dacă are nevoie de apă sau mâncare. De fiecare dată răspundea: „Da, orice ai, dă-mi, chiar mi-ar prinde bine.” Pentru el, pedalatul prin deșert devenise ceva normal, trebuia doar să ajungă dintr-un punct în altul. Dar pentru ceilalți, care îl vedeau murdar, slăbit și pe bicicletă în mijlocul vântului era clar cât de greu îi era. De aceea, îl admirau și îl ajutau ori de câte ori puteau.
Spune că la un moment dat a întâlnit „un rocker 100%, cu plete, pantaloni de piele, un Harley super vechi” care s-a dus lângă el și au început să povestească. Bărbatul venise din America și s-au întâlnit în Chile în acest deșert. A fost dispus să îl ajute, iar într-un moment de nebunie i-a propus să îl tragă după motocicletă cu o sfoară. Denis a acceptat, dar la puțin timp și-a dat seama că e periculos, i-a mulțumit și a spus că preferă să pedaleze la nesfârșit decât să cadă și să pățească ceva. „Omul a fost super deschis să mă ajute în nebunia aia a lui și nu-i păsa de nimic și a venit cu ideea asta”, a declarat Denis.
În călătoria prin Chile, și-a dat seama că „în orice situație mă descurc, adică pot să vorbesc cu tot felul de oameni”. Se oprea adesea lângă oamenii străzii, încercând să vorbească cu cei care păreau lucizi și nu consumau substanțe.
Cu ajutorul Google Translate, reușea să le afle poveștile și să afle lucruri utile. Spunea că acești oameni nu sunt băgați în seamă de nimeni, dar când un turist se oprește, stă de vorbă cu ei sau le oferă ceva sunt plini de recunoștință. Însuși el le-a dat haine și o pereche de adidași.
„Încercam tot timpul să fac un alt om fericit prin ce aveam și cred că toate chestiile astea mi s-au întors în timp și așa am reușit să fac tot felul de lucruri fără nicio problemă. În general sunt un om bun, încerc să nu deranjez oamenii și să mă pun în locul altuia.”
Singura româncă întâlnită în toată călătoria
Cea mai neașteptată întâmplare a fost când, după ce a traversat deșertul și s-a oprit la un hostel, a auzit o femeie vorbind română la telefon. S-a întors și a întrebat-o: „Auzi… dar tu ești româncă?”. Ea, surprinsă, i-a răspuns: „Dar tu ești român?” Când a aflat că el venise cu bicicleta tocmai din România, l-a privit uimită și i-a spus: „Tu nu ești normal… așa multe lucruri rele se pot întâmpla și tu ești cu bicicleta? Ai un curaj extraordinar.”
Denis s-a simțit și mai motivat după ce a întâlnit-o pe această doamnă, întrucât era mamă și l-a încurajat mult să își continue drumul.
Drumul către Ushuaia, cel mai sudic oraș din lume
Ajuns aproape de Santiago, capitala Chile, avea în plan să pedaleze până în Ushuaia Patagonia, dar a întâlnit omul potrivit la momentul potrivit care i-a spus: „Dacă vrei să ajungi în Patagonia, în partea de Ushuaia, trebuie să ajungi acum, că acum începe vara și ai 3 luni să ajungi acolo și să te bucuri de tot. Dacă nu, începe iarna și e groaznic, n-ai cum să pedalezi iarna acolo.”
Ulterior și-a dat seama că timpul era prea scurt și și-a cumpărat un bilet de avion cu 40 de euro către Ushuaia Argentina. „A fost o chestie de moment, mi-am aruncat bicicleta într-o cutie și am zburat în Ushuaia. Așa am reușit să mă bucur de vara în partea de Patagonia și de toată zona asta de sud.”
Aflat în Ushuaia a început să urce înapoi spre Santiago, cumva să își refacă tot traseul, dar în partea opusă. Toată lumea îi spusese că e foarte cald, însă bătea un vânt foarte rece, datorită faptului că peste ocean este Antarctica. „Lumea zicea că e vară, dar erau și -2 grade. M-am trezit într-o dimineață cu zăpadă pe corp, eu care venisem de la căldură oarecum, de aproape de deșert.”
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2025/08/denis-savescu-ushuaiaargentina-2-1024x768.jpg)
Când singura dorință de Crăciun este să nu mai bată vântul
Denis spune că perioada în care a fost în Ushuaia a fost destul de dificilă. A pedalat în partea de sud spre Chile în jur de 2800 km, timp în care l-a prins Crăciunul. Era încă în Ushuaia, puțin mai sus în Tierra del Fuego, o zonă extraordinară pe care o are la suflet și în care speră să se întoarcă într-o zi, singur sau cu cineva alături.
Își amintește cum a fost să petreacă pentru prima dată Crăciunul singur, departe de prieteni și cum pentru el cel mai de preț cadou ar fi fost să nu mai bată vântul. „Niciodată nu ai semnal și mă uitam așa și vedeam că e Crăciunul și era prima oară când eram departe de prieteni și vedeam pe internet tot felul de poze de la masa de Crăciun și eu tot ce îmi doream era să nu bată vântul. Vântul era destul de puternic, undeva la 50–70 km/h, este extraordinar de greu să pedalezi acolo.” Spune că a fost un Crăciun liniștit, că a găsit o baracă într-o pădure, era acoperit, avea o măsuță, iar dorința de a fi ferit de vânt s-a îndeplinit.
Mărturisește că era îmbrăcat cu aceleași haine, întrucât oricât pedala nu transpira și era curat. Pedala de dimineața până seara cu o mască pe față, o căciulă și ochelarii, doar să se încălzească.
Spre muntele din logoul brandului Patagonia
După ce s-a odihnit puțin, a început să pedaleze către El Chaltén, unde se află muntele Fitz Roy, de pe brandul Patagonia. Își dorea mult să ajungă acolo, însă niciodată nu și-a imaginat că o va face pe bicicletă. În drum s-a cazat la un hostel, s-a împrietenit cu alți oameni și au sărbătorit Revelionul împreună.
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2025/08/denis-savescu-fitzroypatagonia-2-1024x755.jpg)
A trăit pentru a doua oră în viață bucuria aceea că îl recunoaște cineva și că îi știe povestea. „La un moment dat lucram ceva la bicicletă și au venit vreo 5 bicicliști și se uitau la mine, la bicicletă, iar un băiat face: «Nu-mi vine să cred, tu ești românul care pedalează din România până în Argentina.» Chiar m-am bucurat, care erau șansele să ne întâlnim în acel hostel și oamenii chiar să mă urmărească și chiar mi-au oferit respect și se bucurau pentru mine și mă încurajau să îmi continui drumul”, spune Denis încântat de cele întâmplate.
Își amintește că s-au distrat foarte tare în seara Anului Nou și că a plecat cu lacrimi în ochi mai departe, pentru că a creat legături speciale cu oamenii. Cei de acolo au vrut chiar să îi ofere un loc de muncă, însă i-a refuzat cu promisiunea că poate la un moment dat se va întoarce.
Ce e de făcut când dai nas în nas cu două pume în mijlocul pustiului?
Și-a continuat călătoria pe ruta 40 care este un drum celebru, bine-cunoscut de motocicliști și bicicliști. „Este un fel de Patagonia-Argentina, dar partea de Patagonia din Argentina este destul de seacă, adică o zonă de deșert, nimic foarte mult de văzut. Însă, partea de Chile are drumuri foarte interesante prin pădure, cascade și lacuri.”
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2025/08/denis-savescu-2-loscaracoleschile-1024x768.jpg)
Mai departe, are întipărit în minte momentul în care a ieșit din oraș, se afla în mijlocul pustiului, iar peisajul era complet gol oriunde se uita. Spune că America de Sud, mai ales în zona aceea, era extrem de rar populată. Între orașe mari puteau fi chiar și 300 de kilometri fără nicio așezare.
La un moment dat, uitându-se pe niște dealuri apropiate a văzut două siluete de animale. Și-a spus „Wow, ce tare, sunt niște câini!” Fiind prietenos, în general, cu câinii, nu și-a făcut mari probleme, însă se gândea cum ar putea supraviețui într-un asemenea loc, fără case, fără oameni, fără hrană. Apropiindu-se mai mult și mai mult, și mai mult, a reușit să vadă că, de fapt, nu erau niște simpli câni, ci două pume. Una stătea jos, iar cealaltă în picioare. „Îți dai seama că efectiv am înlemnit când le-am văzut, că nu aveam ce să fac. Era doar un drum drept, nu aveam unde să mă adăpostesc, nu trecuse nici o mașină, eram singur, singur și mă apropiam cumva de cele două pume.”
I se părea interesant că le vede, dar a înlemnit și nu știa încotro să o apuce. „Am înlemnit, am rămas așa cu mâinile pe cormanul bicicletei și zic: Ok, dacă stau într-un loc, nu fac nimic. Trebuie să avansez sau să se întâmple ceva. Sincer, mă gândeam că o să mor. Mi-au venit toate filmele astea în cap, ce le vezi pe National Geographic, reportajele în care vezi cum aleargă pumele sau tigrii în savane și atacă.”
În toată spaima i-au trecut prin cap două lucruri pe care le aflase de la niște cunoscuți, anume că dacă tu vezi pume, ele nu te vor ataca întrucât tot timpul vin pe la spate și fii sigur că dacă tu ai văzut una, pe tine te-au mai văzut alte 10 și nu ești în pericol.
A continuat să pedaleze cu greu, întrucât vântul bătea puternic din față. La scurt timp vede că s-a ridicat și cealaltă felină în picioare, moment în care s-a blocat și s-a oprit. Din fericire, într-o fracțiune de secundă, pumele s-au întors și au plecat. „Crede-mă, eram atât de înspăimântat, nu știu, aveam palmele ude, aveam super, super mari emoții că poate se întorc sau poate mă vor ataca”, a spus Denis uimit de norocul pe care l-a avut.
La scurt timp a văzut o mașină venind către el și „făceam semne ca nebunul să se oprească”. A oprit, iar la volan era o fată foarte drăguță. Au început să vorbească prin Google Translate, iar Denis i-a spus de pume. Spre surprinderea lui, fata era entuziasmată și i-a spus că și ea văzuse o pumă, cu câteva zile înainte, pe același drum. L-a invitat să urce în mașină, iar coincidența care l-a tulburat a fost că avea aproape același prenume ca fosta lui prietenă, despărțire care fusese unul dintre motivele pentru care pornise la drum.
A stat cu ea o oră și ceva, timp în care au povestit tot felul de lucruri, fata i-a oferit ceva de mâncare, apoi și-a continuat drumul către El Chaltén.
A campat câteva zile în El Chaltén, unde s-a simțit foarte bine. „A fost… Nici nu știu cum să explic. Să ajungi în zona aia, să știi că cu ani în urmă te-ai uitat la poze cu acea locație și tu ai ajuns cu bicicleta acolo, e minunat. Toți ziceau că niciodată nu prea prind soare acolo și tot timpul sunt nori și e destul de greu să vezi munții. Când am ajuns eu, culmea, au fost cele două zile de soare și am reușit să văd munții super frumos.”
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2025/08/denis-savescu-fitzroyargentina-2-1-1024x768.jpg)
Ultimii kilometri spre Santiago cu o singură viteză
După o scurtă perioadă de odihnă a pornit pe celebrul drum Carretera Austral, aflat în sudul Chile și a început să urce spre Santiago. Îl așteptau încă aproximativ 1300 de kilometri de pedalat. După ce că drumul era greu, ploua zilnic și era înfrigurat i s-a stricat și schimbătorul de spate, fiind nevoit să pedaleze cu o singură viteză. Ajuns în orașul Cuz, și-a cumpărat un bilet de avion spre Santiago, pentru că nu găsise un loc în care să-și repare bicicleta.
În Santiago a stat o perioadă, s-a distrat cu niște oameni, s-a relaxat și încărcat cu energie. Avea în plan să renunțe, nu știa ce mai e de văzut.. Fusese în Patagonia, trecuse deșertul și munții Anzi și nimic nu mai părea interesant. Însă după o săptămână de odihnă a luat decizia să mai treacă o dată Anzii.
Pedalând pentru a doua oară munții Anzi, însă acum singur pe șosea
A întâmpinat aceleași probleme, drumurile principale fiind obositoare de la zgomotul constant. În ziua în care a început să urce se gândea cât de greu îi va fi datorită traficului, până ce a ajuns într-un ambuteiaj imens. Poliția oprise toate mașinile și tirurile pentru două zile, întrucât fusese o alunecare de teren și tot drumul s-a spart.
Denis a insistat la polițiști să îl lase să treacă, le explica și că fiind pe bicicletă o să se poată strecura și totul va fi bine. Spune că într-un final unul dintre oamenii legii a cedat și i-a dat undă verde.
A fost magic ceea ce a trăit după, a putut să-și continue urcarea până în vârf de munte fiind singur pe șosea. Erau el, bicicleta și natura. „Eram numai eu singur și mă bucuram, puteam să merg în zig-zag pe autostradă, puteam să fac ce voiam eu, pentru că eram singur. A fost extraordinar, mi se părea că tot timpul era cineva sus care mi le aranja în așa fel încât mereu să fie totul perfect. Orice rău, la final, era bine pentru mine, știi?”
În acea seară a găsit un mic refugiu unde și-a pus cortul, iar la un moment dat l-a luat o stare de spaimă. „Știi senzația când ești singur într-o zonă în care orice s-ar putea întâmpla și este puțin înfricoșător? Adică orice pățești, aia e, nu o să vină nimeni să te salveze, ești acolo singur în munți.” Toate fricile pe care le simțea au fost zguduite și mai tare când a auzit de foarte aproape niște lupi. Știa că nu e nimic de făcut, că tot ce poate face este să stea în cort și să aștepte să treacă noaptea. Și-a pus căștile în urechi să nu mai audă zgomote și s-a culcat.
De la neîncredere la prietenie, o seară memorabilă în casa unor necunoscuți
S-a trezit teafăr, s-a bucurat de răsărit, s-a urcat pe bicicletă și a mers înainte. Când a început să apună soarele, a ajuns într-un orășel unde oamenii i se păreau destul de ciudați, motiv pentru care a încercat să găsească un loc cât mai ferit în care să campeze. Era aproximativ ora 18.00-19.00 când deja era întuneric, și-a urcat bicicleta departe de ochii lumii, iar când era pe pantă, a ieșit un domn dintr-o curte și a început să-i vorbească în spaniolă. Denis spune că omul era foarte beat, zicea continuu ceva de America, i-a răspuns că e din România, dar nu se înțelegeau nicicum. Încerca să pară dur și impunător, sperând să evite orice problemă, iar bărbatul respectiv l-a chemat să-l urmeze. Denis a acceptat, deși nu avea idee ce urma să se întâmple.
L-a dus la ușa unei case și i-a chemat pe locuitori afară. „Au ieșit doi tineri super tatuați. Și eu am tatuaje și sunt destul de plin, dar oamenii de acolo au niște tatuaje super agresive, au pe cap, pe gât și foarte mari. Dacă vezi pe cineva la noi așa te sperie”, spune Denis. Primul gând a fost „Vai, unde am ajuns. Ce e cu oamenii ăștia?”
De fapt, erau niște persoane minunate care au fost dispuse să îl găzduiască. Băieții știau engleză, unul dintre ei era student la școala de arte din Santiago, iar fratele era translator engleză-japoneză și spaniolă-japoneză-engleză. Spune că omul învățase japoneza singur, în vârf de munte, fără să meargă vreodată în Japonia. Impactul a fost intens, nu îi venea să creadă ce oameni buni și simpli erau. Stăteau împreună cu tatăl lor destul de în vârstă, undeva la 80 de ani, care toată viața și-o petrecuse în munți detonând avalanșe controlat în Anzi.
Au petrecut un timp împreună, și-au împărtășit experiențe, tatăl băieților le-a pregătit pizza de casă și au mâncat pe terasă. „Era o diferență între noi, dar ne înțelegeam și ne-am simțit atât de bine și eram atât de deschiși. Mi-au spus că pot să dorm la ei în casă, iar dacă nu vreau în casă, au zis că îmi pot pune cortul afară, oriunde vreau, orice vreau.”
Cu toate că i-au oferit un loc în locuință, Denis a preferat să își pună cortul în natură. Spune că i-au dat tot ce au putut, de la mâncare la cafea și dulciuri.
Mesaje purtate cu bicicleta până în vârful Anzilor
Înainte de plecare, bătrânul s-a dus la el și l-a rugat „Măi, uite, în vârf de munte este un hotel pentru care am lucrat toată viața și când ajungi acolo, te rog frumos, du-te și caută-l pe omul ăsta și spune-i că îi transmit salutări.”
Zis și făcut. După ore întregi de pedalat, a ajuns într-o stațiune unde se afla hotelul menționat. A întrebat de bărbatul pentru care avea mesajul, care se pare că era chiar proprietarul locului. „Eram rupt de oboseală, murdar, venit direct de pe drum. Îmi era, sincer, și puțin rușine să vorbesc cu acest om.”
A intrat în vorbă cu șeful și i-a spus că dormise la acel domn, transmițându-i salutările. Omul s-a uitat surprins la el și l-a întrebat de unde este. I-a povestit că vine din România, tot traseul parcurs și experiențele avute. Uimit, bărbatul i-a spus că nu-i vine să creadă și i-a oferit o cameră la hotel și mâncare gratuită. Deși nu voia să profite, a fost impresionat de bunătatea primită. A încercat să plătească, dar nu i-au acceptat banii. „Își făceau poze cu mine, m-au pus acolo la masă și mi-au adus de mâncare, un șnițel imens cu niște cartofi, era super bună mâncarea, comparativ cu ce am mâncat luna aia.”
A fost o altă seară specială, a povestit cu toți oamenii de acolo și a simțit că sunt mândri de el, fapt ce i-a umplut sufletul de fericire. „Cumva am văzut pe fața lor că erau mândri, adică ziceau: «Cât de tare, dacă toată lumea ar fi ca tine și ar pedala, ar fi mult mai OK și pentru planetă» și tot felul de chestii de genul. Oamenii ăștia chiar se bucurau pentru mine.”
Drumul în Argentina printre tarantule
A dormit lângă un lac din fața hotelului, iar în zorii dimineții a început să pedaleze spre ieșirea din Chile și îndreptându-se către Argentina. La graniță, în vârful muntelui, a întâlnit doi bicicliști, unul din Franța, iar celălalt din Marea Britanie. Deși era obișnuit să stea de vorbă cu alți bicicliști, de data aceasta, discuția a durat mai puțin de 10 minute, fără să schimbe contacte. După vreo 15-20 de minute, când a prins semnal, a primit un mesaj: „Nu îmi vine să cred că te-am întâlnit, tu ești românul nebun care pedalează și mă bucur că te-am cunoscut, cu mine ai vorbit în vârful muntelui.” A fost surprins, deoarece era deja a treia oară când cineva îl recunoștea întâmplător.
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2025/08/denis-savescu-2-trecandintrechileargentina-1024x768.jpg)
După ce a ajuns aproape de nivelul mării în Argentina, s-a oprit în Mendoza, de unde urma să pedaleze până în Buenos Aires, pe un drum drept, aproape deșertic.
S-a pregătit psihic pentru acest drum, întrucât nu mai erau serpentine sau peisaje spectaculoase, ci doar drum monoton până la destinație. În toată plictiseala aceea, uitându-se pe șosea a văzut niște „chestii negre” și se gândea să nu le calce, crezând că sunt pietre. Însă, când s-a apropiat și-a dat seama că sunt „tarantule. Tarantulele alea mari și negre, ce le știm, le vezi la zoo.. imense și urâte.”
A văzut vreo 10 în total, iar partea cea mai rea era că are fobie de tarantule și șerpi, fapt ce nu l-a lăsat să se odihnească prea bine în următorii 2000-3000 km. „Mă gândeam că, dacă sunt pe șosea, câte or fi în iarbă și în copaci și peste tot. Apoi, am văzut și șerpi care păreau a fi veninoși.”
Uruguay, o oprire monotonă înainte de întoarcerea acasă
Zilele următoare a cunoscut un tânăr cu care a mers 3 zile, au avut ce vorbi și s-au simțit bine împreună, apoi la scurt timp a ajuns în Buenos Aires și se gândea să renunțe. Cu toate astea, a ales să continue aventura spre Brazilia, traversând fluviul către Uruguay cu un feribot.
Uruguayul însă nu i-a oferit prea multe motive de entuziasm. Spunea că totul părea neinteresant, că își pierduse din motivație și că, în esență, simțea că nu mai face decât să prelungească finalul. În plus, a descoperit că îi expirase cardul, iar accesul în Brazilia necesita un vaccin pe care nu îl avea.
Confruntat cu aceste obstacole a luat decizia dificilă să pună capăt călătoriei. Și-a cumpărat un bilet de avion din Uruguay spre Columbia, apoi spre Madrid, cu destinația finală România.
Conflictul dintre Israel și Iran i-a întrerupt drumul spre Japonia
A stat în țară până într-o lună și i-a venit ideea să pedaleze spre Japonia. Își dorea foarte mult să treacă prin Siria, Afganistan și Irak, motiv pentru care și-a luat viza pentru Irak și a pornit la drum.
A plecat din România spre Croația, apoi a luat-o în jos spre Albania, Muntenegru, Grecia și a intrat în Turcia. În această perioadă a început conflictul dintre Israel și Iran și și-a dat seama că nu ar fi cel mai bun timp să parcurgă acest traseu.
Se simțea dezamăgit, avea impresia că a pedalat degeaba până în Turcia, până când un prieten i-a spus că „Islanda pare destul de interesantă, de ce nu mergi în Islanda? Și zic: Da, măi omule, Islanda. Am și uitat că există pe hartă, adică tot timpul mi-am dorit să ajung acolo, dar acum am și uitat, cum m-am luat cu filmele astea cu Brazilia, America de Sud, să ajung în Japonia, Irak, tot felul de nebunii, iar eu am uitat de Islanda, de fapt.”
Din vara grecească în iarna islandeză, printre erupții vulcanice și orașe-fantomă
A achiziționat un bilet de avion din Grecia, zburând pe ruta Grecia-Budapesta, apoi Budapesta–Islanda. Ajuns acolo, a realizat că numele Iceland e pe bune, pentru că era foarte frig, iar el era îmbrăcat în haine de vară.
S-a plimbat câteva săptămâni, a văzut vulcanul Sundhnúkur care a erupt, dar spune că putea pedala pe lavă. „Din cauza erupției, tot orașul Grindavík era închis, lumea era evacuată. Era un oraș- fantomă, adică vedeai case superdrăguțe și nimeni nu stătea în ele, totul era părăsit, nu aveai ce să mănânci acolo, ce să bei.”, își amintește Denis Săvescu.
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2025/08/denis-savescu-islanda-1-2-768x1024.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2025/08/denis-savescu-islanda-3-2-768x1024.jpg)
S-a bucurat din plin de tot ceea ce i-a oferit Islanda, de faptul că zi-noapte soarele era pe cer, de peisajele deosebite. Partea negativă era că se odihnea greu, doarmea undeva la 4-5 ore pe noapte cu căciula pe ochi și se trezea constant din cauza frigului. Simțea că riscă să se îmbolnăvească, iar după două săptămâni s-a întors în România. Asta se întâmpla la finalul lunii iulie anul acesta și spune că „acum vreau să iau o pauză vreo 2–3 luni și să pornesc iar, nu știu exact în ce direcție. Încerc să-mi fac un traseu destul de calculat, dar momentan nu știu încotro. Dacă nu ajung în Africa, mă întorc înapoi în America de Sud și voi pedala Brazilia, poate Guatemala, o iau în sus spre Mexic. Sigur voi face nebunii iar, dar încă nu știu ce…”
Despre prieteni, ambiții, sfaturi și probleme întâmpinate
Libertatea: Cum au reacționat prietenii când le-ai spus planurile tale?
Denis Săvescu: Am un prieten foarte bun, Andrei, și el tot timpul a fost lângă mine și îmi scria zilnic: „Ești în viață? Ești bine? Ești în viață? Ești bine.” M-a susținut super mult și în momentele grele a fost mereu lângă mine. E cel mai bun prieten al meu și tot respectul pentru faptul că nu m-a lăsat niciodată la greu.
– Cum îți încărcai telefonul și cum ai ajuns să fii atât de cunoscut pe social media?
-Aveam un panou solar primit de la prietenul meu, destul de ieftin și o baterie, iar efectiv încărcam bateria din acel panou solar și asta era tot. Toate filmulețele și toate pozele sunt făcute cu telefonul. Mult timp am filmat și nu puneam voci, pentru că am pornit cu ideea că o fac pentru mine și nu mă interesează vizualizările.
Postam pentru că toată viața mea am făcut poze, am început cu fotografia de modă și de produs. Mi se pare natural să fac poze și videoclipuri pentru mine, dar la un moment dat, în Uruguay, chiar în ultima țară, în ultima zi, am pus voce pe un video și am avut în jur de 100.000 de vizualizări. Atunci am zis să continui această chestie.
E OK să ai niște vizualizări, dar eu nu de asta o fac. Prefer să primesc mesaje drăguțe de la oameni decât să am milioane de vizualizări, pentru că nu mă încălzește cu nimic. Nu fac bani din asta și nici nu vreau să fac, nu vreau să continui cu YouTube ca să o transform într-o activitate profesională. Eu mă plimb pentru mine, îmi place să descopăr lumea și să cunosc oameni.
– Pe lângă seara în care te-au urmărit cei trei motocicliști și întâlnirea cu pumele, ce alte probleme ai întâmpinat?
– Prin Peru am avut de multe ori probleme cu poliția, pentru că în Peru poți să faci ce vrei tu, oamenii nu au nicio treabă, Chile este mult mai evoluată. De multe ori îmi puneam cortul în vârf de munte sau pe stradă și veneau polițiști care erau beți și efectiv se luau de tine și de multe ori îți cereau bani. Știu că îmi puneam cortul lângă o școală, pentru că tot timpul era foarte safe lângă baze sportive, școli, terenuri.
La un moment dat au venit 3 motocicliști pe la 1:00-2:00 noaptea, au pus farurile pe mine, m-au scos din cort și simțeam mirosul de alcool și mi-am dat seama că nu aveam semnal să sun pe nimeni, nu aveam ce să fac. Îmi ziceau să le dau bani și mă vor proteja să nu îmi facă nimeni rău. Le-am zis: „Mulțumesc tare mult, știu să mă protejez singur și nu vă voi da nimic.”
Când am început să fiu mai dur cu ei, atunci au lăsat-o mai moale și au zis „OK.” Tot timpul, când întâlnesc un om, îi strâng mâna, mă uit în ochii lui și așa am făcut și cu ei, eram cumva foarte dur, aveam o atitudine care nu este prea prietenoasă. După ce m-am comportat cu ei ceva mai dur, au plecat și nu am mai avut nicio problemă până dimineața.
Asta a fost problema mereu, tot timpul trebuia să am grijă cu poliția. Doamna care era româncă mi-a zis: „Ai mare, mare grijă, că dacă tu nu le dai bani s-ar putea să îți planteze ceva și, de multe ori, îți plantează un gram de cocaină, ți-o pun în bagaj sau undeva și după vei fi arestat și vei avea mari, mari probleme.”
Tot timpul aveam grijă la bagaje, nimeni să nu se atingă de ele sau să poată să îmi pună ceva înăuntru. Aveam mare grijă oriunde întâlneam polițiști în partea asta de Chile și Peru, mai mult decât la oamenii de pe stradă care ți-ar putea face rău. Poate să fie unul ca ăștia 3, care, dacă nu le dai bani îți spun „Noi suntem 3, tu unul, asta am găsit la tine” și nu ai ce să le zici, pentru că nimeni nu o să te creadă că, de fapt, nu e al tău.
Am văzut după niște filmulețe pe TikTok cu un băiat care filma și un polițist i-a plantat ceva în bagaje și i-a zis „Băi, te-am filmat” și când a văzut că filmează a plecat. Este un lucru care chiar se întâmplă. Eu aveam și chestia asta de orgoliu „Cum să le dau bani?” Până la urmă sunt polițiști, ar trebui să ne protejeze, nicidecum să ne facă rău.
În principiu eram atent la poliție și să nu fiu jefuit. Dacă cineva încerca să mă oprească sau să strige la mine, mă uitam la el și, dacă era ok, mă opream, dacă nu, nici vorbă și mergeam mai departe. Chiar dacă avea intenție bună sau rea, niciodată nu știi.
Problema mai erau oamenii care consumau chestii, că niciodată nu știai cum reacționează, adică tu puteai să fii super ok. Am văzut multe lucruri care sunt greu de descris.
– Ai calculat câți bani ai cheltuit în toată această perioadă?
– Nu, dar nu am cheltuit foarte mulți bani, pentru că nu prea aveam pe ce. De multe ori cheltuiam mai mult, spre exemplu când mi s-a stricat bicicleta și a trebuit să plătesc 400 de dolari, pe un zbor simplu am plătit 43 de dolari, am dat 300 de dolari pe niște adidași pentru că nu am avut ce altceva să cumpăr.
Mi-am închiriat apartamentul din Timișoara și de acolo am putut să mă descurc în acest drum. Când am ajuns în Ushuaia, Argentina, am întâlnit un francez pe stradă, am intrat cu el în vorbă, omul mi-a văzut Instagramul, toate pozele și ce fac și îmi zice: „Tu ar trebui să faci un link de ‘Buy me a coffee și oamenii te vor sponsoriza.” Am zis: „Mai, cine mi-ar trimite mie bani pentru pedalat? Adică, sincer, nu sunt cineva, nu am milioane de urmăritori, nu e ca și cum cineva mă va sponsoriza cu chestia asta.”
Dar acest om, fiind mai în vârstă, îmi zicea: „Trebuie să o faci, te rog frumos, ascultă-mă, fă-o pentru mine”. Am făcut acel link și am reușit să strâng 1008 dolari în prima lună. Chiar și acum oamenii îmi mai trimit 5, 10, 50 de dolari, depinde de fiecare.
M-au ajutat foarte mult și, cumva, nu mai plăteam din banii mei de la chirie. Am reușit chiar să și strâng niște bani și tot timpul aveam ce îmi trebuie. Dar, crede-mă, nu aveam pe ce să-i cheltui, pedalam de dimineața până seara, mâncam niște paste oribile, niște biscuiți, două mere și asta îmi era masa.
– Ce sfaturi ai pentru oamenii care te urmăresc?
– Sfatul meu pentru toți oamenii care au orice fel de problemă este să ia o bicicletă sau să se ducă în lume, undeva departe de oamenii care i-ar putea influența. Eu am stat singur aproximativ un an și 4 luni.
Gândește-te câte gânduri îți trec prin minte și ajungi să te cunoști pe tine. Când stai pe lângă oameni, tot timpul ești blocat să gândești ce vrei tu să gândești, pentru că mereu faci ceva cu altcineva. Dar când ești singur, efectiv ești tu cu gândurile tale non-stop și la bine și la rău. Atunci ajungi să te cunoști, să-ți cunoști puterile și să știi cât poți.
E un simplu sfat: orice problemă ai, sportul în general ajută, iar bicicleta e super simplă. Chiar am văzut foarte mulți oameni care mi-au scris pe Instagram și după îi vedeam că au plecat în Franța sau au făcut alte lucruri. Chiar acum mi-a scris un copil că pe 3 august pleacă în prima lui tură și, pentru mine, e o bucurie enormă. Sunt copii care fac ce mi-aș fi dorit să fac eu la vârsta lor, să am 19 ani și să plec cu bicicleta, dar din păcate nu aveam ideile astea atunci și am început să fac asta la 28 de ani. Nu e târziu, dar mă bucur să văd copii care fac asta și merg să exploreze lumea pe o bicicletă. E o chestie destul de simplă și totuși grea.
Aceasta este călătoria lui Denis, un drum de aproximativ 15.000 de kilometri prin lume, o aventură care l-a purtat pe continente îndepărtate, prin deșerturi și peste vârfuri de munți, dar mai presus de toate, i-a oferit ocazia să se regăsească pe sine și să înțeleagă cine este cu adevărat. O poveste despre curaj, despre puterea de a înfrunta necunoscutul, despre conexiuni umane și despre transformarea interioară ce vine din a trăi autentic și din a depăși orice limită creată din frică sau norme impuse de societate.
Denis poate fi găsit pe rețelele de socializare astfel: Instagram – @denissavescu; Tiktok – @denissavescu; YouTube – @denissavescu
Reportajele și anchetele sunt mari consumatoare de timp și resurse. Din acest motiv, te invităm să susții munca jurnaliștilor printr-o donație. Aici găsești mai multe opțiuni prin care poți contribui la dezvoltarea altor materiale similare: libertatea.ro/sustine. Îți suntem recunoscători că ne citești și că ești alături de noi.
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/280_cd3abac93b269907d5f731966a7486a8.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/280_1b6589ed88a650afb41b6121486557b9.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/280_4ca81db85499ed11ecc3a194044b240b.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/280_24bdf0caf06904a5e008ffb1206d9d48.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/280_f123ff0b3e6e9fa134344f2facff75c1.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/280_b06936b2abe7063ec27341c6600c3e0f.jpg)
Alte știri
:quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/276_11e59c4797cb1ba38b85ab44f7e039c2.png)
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/206_98c6424270ea856fa363044755823ba2.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/278_4d6835ea95c163693f1c4d29f0f2fe6d.webp)
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/50_f90a94ba1c290d21500eb18aa8c2105d.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/281_470dcc65778cc5b50b804af164a65502.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/153_d907f9232c014b7c23fefd5fe2d44f7c.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/233_58ef3bf9a644a46cb395c45ab83c1c3e.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/253_57a85ab18b7710823f6acd6e415f8dc3.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/197_4d8ed27ab810754cac742413182e308c.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/284_fc8c789f3cd323330958560ddea2fb92.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/275_cdc405878774fb05c48bf5542371db33.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/274_b3389d9d2cf2b469e6ab46aff3ef60c3.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/274_5dacf3edf24b1d45ec6ef615b0e55810.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/284_a3c15e451a0846501b5541eaeb448f07.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/16_9f8970f1a8c7177e57e38272ab07645b.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/289_47ec807809b5395ddab1c5af42f61fe4.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/206_e353e64e7049b05b6ad6c168ff746947.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/255_c9646ad6c2d5657ee18465e364b372ab.webp)
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2025/08/denis-savescu-fitzroyargentina-2.jpg)
:quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/204_a71c97bc8dddb442901187bf34bcfc2b.png)
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/204_9524e36352594a03bc9f369abd746b90.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2026/04/lidl-supermarket.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2025/06/centrala-nucleara-cernavoda-e1778505305932.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2026/05/andreea-balan-mireasa-nunta-victor-cornea.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2026/05/masterchef-romania-2026-7.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/172_2f2f8687fcd2e2e79a102b3e5f77f081.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/172_85c7f8009f659ab568ff10847468c5b5.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/179_e4919706ecd771b5d1767e84e9c68c5e.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://www.libertatea.ro/wp-content/uploads/feed/images/179_b16d8f56b7dd8450b9c3c37d03345cb9.webp)
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2026/05/mircea-abrudean-pnl-e1778505976699.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2025/11/sorin-grindeanu-psd-cristian-otopeanu-5.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2026/05/burete-de-vase.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2026/05/spitalul-grigore-alexandrescu-tehnologie-pentru-siguranta-copiilor-foto-libertatea-eli-driu.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2026/05/de-ce-tacamurile-de-inox-prind-puncte-de-rugina-in-masina-de-spalat-vase.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2026/05/citadelaphoto4-1.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2026/05/tiktoker-german-cos-cumparaturi-supermarket-olanda.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2026/04/cand-e-bine-sa-te-speli-pe-dinti.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2026/05/visezi-logodna.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2026/05/bonsai-ingrijire.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2026/04/curiozitati-despre-europa.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2026/05/zelenska-gettyimages.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2026/05/alexanra-bran-scaled.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2026/05/echipamente-militare.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2026/05/prognoza-meteo-11-24-mai-2026-vremea-pe-regiuni.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2026/05/consiliul-concurentei-banner-cladire.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2026/05/motiune-de-cenzura-guvernul-bolojan-5-mai-2026-6.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2026/05/ilie-bolojan-in-parlament-.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2026/05/george-simion-protest-aur.jpg)
Giulesti1907 16.08.2025, 23:10
Am citit cu nesat tot articolul. Fantastic, de neinchipuit! Felicitari. Dumnezeu a fost cu tine.
Loghează-te în contul tău pentru a adăuga comentarii și a te alătura dialogului.