Gabriel Liiceanu, o întrebare pentru România: „Și chiar n-aveți de gând să faceți nimic?”

Premiu în valoare de 10.000 de euro

Pe 19 noiembrie va avea loc Gala Premiului „Monica Lovinescu” 2025. Înființat în 2023, an care a marcat centenarul nașterii uneia dintre femeile remarcabile ale istoriei României moderne, și acordat de Fundația Humanitas „Aqua Forte”, premiul este dedicat cărților de nonficțiune din zona umanistă și unor demersuri intelectuale de anvergură. 

Pentru a treia ediție a galei au fost luate în considerare cărțile publicate în intervalul aprilie 2024 – septembrie 2025. Premiul, în valoare de 10.000 de euro, va fi decis de juriul format din Alexandru Călinescu, Ioana Pârvulescu (președintă) și Răzvan Purcărea, după ce Gabriel Liiceanu și Horia-Roman Patapievici vor purta un dialog public cu tema „Dezamăgirile Monicăi Lovinescu”.

În prima parte a evenimentului, pe scena Ateneului Român, pianistul George Todică, laureat al Concursului Internațional „George Enescu”, va interpreta Suita din Partita pentru vioară nr. 3, în mi major, BWV 1006: 1. Prelude, 2. Gavotte, 3. Gigue de Johann Sebastian Bach, în transcrierea lui Serghei Rahmaninov și Impromptu op. 90 nr. 3, în sol bemol major, de Franz Schubert, urmate de Berceuse, op. 54 nr. 10 de Piotr Ilici Ceaikovski, în transcrierea lui Arcadi Volodos, și Barcarolle, op. 60 de Frédéric Chopin. Bilete pot fi luate de aici. 

Fiică a criticului Eugen Lovinescu, Monica s-a născut la București, pe 19 noiembrie 1923 și a fost jurnalistă, critic literar, eseistă și traducătoare, cunoscută pentru opoziția ei față de regimul comunist. 

La un an după ce a absolvit Facultatea de Litere a Universității din București, în 1947, a plecat în Franța cu bursă, iar în 1948 a cerut azil politic aici. Între 1951 și 1974, a colaborat la emisiunea în limba română a Radiodifuziunii Franceze, precum şi cu redacţia centrală a emisiunilor pentru Europa Răsăriteană. 

Începând din 1962, Monica Lovinescu a colaborat cu Radio Europa Liberă, unde avea două emisiuni săptămânale, „Actualitatea culturală românească” şi „Teze şi Antiteze la Paris”, care au avut o mare influenţă și popularitate în România comunistă. A încetat din viaţă la 20 aprilie 2008, la vârsta de 85 de ani, în Spitalul Charles-Richet de la Villiers-le-Bel, în apropiere de Paris. 

În contextul acestei gale, într-un dialog pentru Libertatea, Gabriel Liiceanu vorbește răspicat despre responsabilitate și adevăr, două valori pe care scriitoarea le-a apărat întreaga viață.

Despre est-etice, despre cuvinte și despre confruntarea cu trecutul

Libertatea: Domnule Gabriel Liiceanu, ați spus odată că atunci „când o omagiem și premiem pe Monica Lovinescu, o facem pentru noi și valorile în care ea a trăit”. Care sunt, în esență, acele valori și unde le vedeți locul în prezent, în societatea noastră, care pare să-și piardă reperele morale și culturale?
Gabriel Liiceanu: Monica Lovinescu a trăit în respectul sacru pentru cuvânt ca loc al adevărului, în speță în sila de transformare a lui în loc al minciunii. Minciuna ca desfigurare a cuvântului este păcat la adresa Spiritului, iar practicarea ei de către scriitor este prostituție spirituală. Suprema datorie a scriitorului este să nu spună niciodată altceva decât crede. 

„Est-etice” însemna pentru Monica Lovinescu că etica stătea mai presus decât estetica. Horia Patapievici a interpretat strălucit această sintagmă: „Monica Lovinescu a fost autoarea teoriei că scriitorul nu are două călimări la dispoziție atunci când scrie: el e constrâns să folosească aceeași cerneală și când se prostituează, și când încearcă să scrie capodopere. Iar încercarea de a fi bun estetic e ireversibil compromisă de faptul de a nu fi fost drept moral”.

– După cum bine știm, în ziua de azi, extremele politice au revenit. Românii încă poartă povara și trauma comunismului, iar asta se simte în paralizia sau chiar în inerția de care dau uneori dovadă. Cum facem să nu ne uităm istoria și lecțiile trecutului, dar în același timp să privim cu speranță spre viitor?
– Nespus de simplu: să ne confruntăm cu trecutul nostru, în așa fel încât să facem să dispară enorma asimetrie a felului în care au fost tratate cele două uriașe crime ale secolului al XX-lea. Să facem ceea ce au fost obligați de către aliați să facă germanii după Al Doilea Război Mondial: Entnazifizierung, „denazificarea”, purificarea unui spațiu social (lustratio) de macularea lui prin crime împotriva umanității. 

„Vinovații principali” (anturajul lui Hitler: Goering, Goebbels, Hess, Ribbentrop, Himmler, Heydrich, Keitel) și „vinovații importanți” (judecători, medici, ofițeri SS, înalți funcționari, industriași care au alimentat mașina de război) au fost judecați și condamnați la moarte sau la închisoare pe viață. Este ceea ce la noi s-a cerut, în martie 1990, prin punctul 8 al Proclamației de la Timișoara: lustrația. Noi însă am trecut după 1990 pe celălalt mal al istoriei însoțiți de Goeringii, Goebbelșii, Hess-ii, Ribbentropii, Keitelii, Himmlerii, Heydrich-ii noștri și de Gestapoul nostru – patriotica Securitate – și ne-am instalat într-o netulburată minciună și în chinuita noastră democrație. 

Iliescu, înalt secretar de partid în comunism, care are pe conștiință crimele din timpul Revoluției și pe cele ale mineriadei, a fost înmormântat cu onoruri militare, în timp ce Doina Cornea, cea mai decisă contestatară a lui Ceaușescu, bătută de securiști în repetate rânduri, a fost ștearsă din memoria colectivă. Zidul Berlinului a căzut, dar nu și viciile și apucăturile deprinse în societate vreme de peste patru decenii sub regimul comunist. N-aveau cum să dispară băgate sub preș, nearătate cu degetul, nejudecate și nepedepsite, uneori dintr-o falsă pudoare.

„Iluzia conștientizată ca iluzie închide poarta către acțiune” 

– Simțiți lipsa acestei dezvăluiri, lipsa judecății?
– Să ne înțelegem: aici nu e vorba de setea de răzbunare. În formidabilul ei volum de dialoguri Ultimul interviu, Hannah Arent spune: „Dreptatea se înfăptuieşte prin două lucruri: ea trebuie mai întâi să restabilească ordinea care a fost distrusă. Acesta este un proces de vindecare ce nu se poate realiza decât dacă distrugătorii, adică aceşti oameni, vor fi condamnaţi”. 

Și al doilea lucru? Hannah Arent citează vorbele marelui jurist din secolul al XVII-lea, Hugo Grotius, care spunea că ţine de cinstea şi onoarea celor vătămaţi sau lezaţi ca făptaşii să fie pedepsiţi. Și Hannah Arent comentează: „Asta n-are nimic de-a face cu suferinţele îndurate, nu are nimic de-a face cu restaurarea binelui. Este pur şi simplu o problemă de cinste şi onoare. Dacă poporul german este de părere că poate trăi nestingherit alături de criminalii din mijlocul său, atunci acest fapt contravine cinstei şi onoarei evreilor“. Același lucru îl putem spune noi. Dacă poporul meu este de părere că poate trăi împăcat cu criminalii în mijlocul său, atunci acest fapt contravine cinstei şi onoarei românilor, cel puţin atâta timp cât trăim în România.

– Și în backgroundul instabil în care ne aflăm, mai este speranța o formă reală de putere sau doar o iluzie?
– Iluzia conștientizată ca iluzie închide poarta către acțiune și către realitate. Speranța o lasă deschisă.

– Ați avut o prietenie rară și profundă cu Monica Lovinescu. Prietenia este o valoare fundamentală a firii umane, cel puțin așa o privesc eu, despre care pare că se vorbește prea puțin. Dumneavoastră aveți și ați avut prietenii colosale și revelatoare, și atunci vă întreb – ce înseamnă pentru dumneavoastră o prietenie adevărată, cum îi vedeți rolul și impactul în plan individual și pe ce valori se clădește?
– Pe dăruire totală, în primul rând. Pe absența oricărui gând ascuns, adică a oricărei „rezerve mentale”, cum îi plăcea Monicăi Lovinescu să traducă sintagma arrière pensée. Am spus la un moment dat că, tânăr fiind, visam la „crâncene prietenii”, așa cum toți visăm poate în adolescență la „iubirea absolută”. A doua e mai greu de obținut (nu intrăm acum în detalii de ce, asta în alt interviu), în schimb prima e posibilă, iar eu am avut șansa să o cunosc cu „cei doi”, cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Aveam aceleași valori, aceleași gusturi, aceleași exigențe, iar eu, în plus față de ei, spaima de a nu-i dezamăgi. Erau instanțe, pentru mine. Până și astăzi, la aproape 20 de ani după ce nu mai sunt, continui să stau sub privirea lor. „Marele prieten”, ca orice formă de iubire, te face să dai tot ce e mai bun din tine.

– În Exitus scrieți despre cei dragi care au plecat și despre ideea că „moartea nu ți-o poți alege, dar viața da”. Dar credeți că dacă privim moartea sau o conștientizăm cu luciditate, asta ne poate ajuta să ducem sau să ne formăm o viață mai bună, mai împlinită?
– Felul în care urmează să mori, dacă asta e prescris undeva, e una dintre variantele cele mai jalnice ale unui lucru pus la cale din vreme. Și asta indiferent dacă luăm în calcul proiectului Creației sau pe cel al Evoluției, în funcție de gustul fiecăruia. Cum eu nu cred în niciun astfel de proiect, nu cred nici în intenționalitatea, nici în finalitatea vreunui arhitect, fie el vreun Zeu sau Natura. 

Gânditorii antici credeau că te poți „pregăti” pentru moarte din timpul vieții. Dar cred că asta nu poate spune cineva decât după ce a murit. Sigur, se poate spune – de către martori – că cineva a murit „demn” sau „cu zâmbetul pe buze”, sau „liniștit”, sau că „a înfruntat moartea”. Un gânditor german a numit moartea „suprema pătimire a omului”, ceea ce înseamnă că nimeni nu poate spune cum a resimțit fiecare om, murind, „suprema pătimire”. Isus însuși a murit în chinul părăsirii de către Tatăl. 

Nici nu-ți alegi moartea, nici nu ți-o programează cineva. Mori cum mori. Heidegger a murit într-o splendidă dimineață de primăvară, după ce, mâncându-și Frühstück-ul, s-a întins să se odihnească puțin, a adormit și a murit ațipit. Un unchi de-al meu, chinuit de dureri atroce în faza finală a cancerului, s-a strangulat cu cablul de la veioză. Poți să te strădui pentru o „viață împlinită”, dar nu pentru o „moarte împlinită”.

„Calitatea cărămizii umane este dată de șlefuirea minții”

– Spre final, mi-ar plăcea să aduc în discuție și rolul culturii în societatea de azi, chiar dacă nu puțini – nu exclud nici statul aici – o consideră un lux sau o lipsă de necesitate în vremuri grele. Dvs. ce le-ați spune celor care văd lucrurile așa? E cultura o piatră de temelie la salvarea sau vindecarea noastră ca popor?
– Uneori, pentru a răspunde cât mai limpede la întrebările importante, e bine să recurgi la „marile metafore”. Vă voi răspunde evocând o metaforă de-a lui Noica. De ce anume depinde calitatea unei construcții? De calitatea materialului de construcție. Nu poți înălța o casă bună din cărămizi proaste. Acesta este și cazul unui edificiu social. Aici, cărămizile sunt oamenii. Da, cultura e o piatră de temelie pentru salvarea sau vindecarea noastră ca popor. Calitatea cărămizii umane este dată de șlefuirea minții, de formarea caracterului, de simțul conviețuirii. Toate acestea înseamnă educație și cultură.

– Constantin Noica v-a fost maestru, iar întâlnirea cu el v-a schimbat destinul. Ce înseamnă astăzi ideea de mentor pentru un tânăr? Se mai poate naște o astfel de relație în prezent și dacă da, cum?
– Întâlnirea cu el nu mi-a schimbat destinul. M-a ajutat să am un destin, m-a pus pe drumul către el. Mentorul apare din nevoia de el. Vorba preferată a lui Noica era parafrazarea laică a Sfântului Augustin în relația lui cu Dumnezeu: „Nu te-aș fi căutat, Doamne, dacă nu te-aș fi găsit”, adică dacă setea mea de Tine nu s-ar fi născut în mine înainte de a Te fi întâlnit. 

Sau, altfel spus: orice întâlnire este precedată de așteptarea ei. Așteaptă-mă – cu încrâncenare, cu disperare, cu încredințare – și voi apărea! Noica a apărut în viața mea pentru că îl așteptam, pentru că nevoia de „antrenor cultural” era teribilă în ființa mea. Acesta e singurul merit pe care mi-l revendic în relația cu el. De fapt, m-am pomenit cu harul acestui mister. 

Vedeți, e un dram de magie în tot ce vă spun, cu toate că îndeobște încerc să fiu ghidat de rațiune. Dar ghidat în limite rezonabile (!), adică ținând cont de splendoarea ingredientului afectiv aflat în constituția noastră de ființă. A fi rațional nu înseamnă a nu ști să iubești și nu înseamnă nici să ratezi întâlnirea cu măreția „minunii” înțeleasă în termeni metafizici. Asta înseamnă să crezi că există întâmplări atât de întâmplătoare, încât ele devin neîntâmplătoare. Altfel spus, sunt întâmplări care, petrecându-se, devin necesare, dacă îmi acceptați această exprimare abnormă.

– Iar pentru cei care poate vor să-și împlinească destinul, să-și trezească spiritul, dar nu au un mentor, ce soluții vedeți? Să se „școlească” singuri, pot face asta?
– Pot, dacă setea lor de școlire e „din naștere” atât de mare, încât îi va mâna înspre „cărțile-mentor”. Când mă întâlneam cu un nou an de studenți la Filozofie sau când mă despărțeam de ei, aveam obiceiul să le dau (sau să le las) o listă de titluri pentru ceea ce credeam eu că ar trebui să împlinească spiritual viața unui om tânăr. O „călăuză spirituală” care să țină locul întâlnirii „față către față” cu mentorul (de fapt, nimic nu-l poate înlocui pe acesta!). Aici intră în joc și puțină baftă.

– Închei printr-un exercițiu de imaginație. Dacă Monica Lovinescu ar trăi în România lui 2025, ce credeți că ne-ar zice?
– „Și chiar n-aveți de gând să faceți nimic?”.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro