Interviu cu Diana Vasile, psiholog specializat în traumatologie: „Pedepsirea vinovatului este un factor de alinare în cazul traumelor”

Libertatea a întrebat psihologul Diana Vasile care sunt factorii care pot duce la vindecarea unei traume. Și unul foarte important este asigurarea protecției. Tocmai aici, statul român a dat greș.

Alexandra Măceșanu cere ajutorul autorităților și nu îl primește. Asta deschide o rană pentru toată România. Fiecare româncă se vede pe sine sau își vede copiii în locul Alexandrei. Valuri furibunde sunt îndreptate asupra autorităților și apoi asupra agresorului.

Psihoterapeutul Diana Vasile, președintele Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei, explică de ce întreaga societate a acționat ca unul și de ce revolta a fost atât de mare.

Noi nu avem cum să ne simțim bine, dacă nu ne simțim protejați. Pentru că, de fapt, ce s-a întâmplat poate fi rezumat astfel: am cerut ajutorul și nu am fost protejată. Ceea ce este dărâmarea ultimei bucățele sănătoase într-o persoană

Diana Vasile, psihoterapeut

Apoi, s-au făcut petiții pentru înăsprirea pedepselor.

Specialiștii caută însă recuperarea agresorilor. Dar aici lucrurile sunt foarte complicate, pentru că ei nu înțeleg noțiunea de bine sau de normalitate asemenea celorlalți.

Anchetele „Libertatea” au scos ulterior la iveală dosare de proxenetism pe care autoritățile le-au clasat sau ignorat. Mărturiile victimelor sunt cutremurătoare. Însă abuzul sexual este generalizat într-o societate care nu vorbește despre el și nici nu-l recunoaște.

Recomandări

Cât costă un kilogram de căpșuni românești în piață? „Lumea e supărată că prețurile sunt mari, dar ce să facem?”

O victimă a lui Gheorghe Dincă este sfătuită de propria mamă să nu denunțe abuzul la poliție că „ne facem de rușine”. Din contră, psihoterapeutul Diana Vasile vede părțile pozitive în expunerea publică.

„Când noi spunem: sigur a făcut ea ceva, adică sigur victima a făcut ceva de a fost agresată, această expresie este dovada traumatizării și lipsei noastre de educație. Pentru că orice om va vedea că responsabilitatea faptelor rămâne la cel care le face. Orice om sănătos spune asta”, subliniază Diana Vasile.

Libertatea: Ați lucrat cu persoanele care au trecut prin nenorocirea de la Colectiv. Ce înseamnă să intervii în astfel de cazuri, când există și o conștientizare la nivelul societății și tu ești prins la mijloc?
Diana Vasile: Noi existăm din 2010 și cu ceva preocupări dinainte, dar de la Colectiv am început să vorbim mai des despre traumă pentru că era pentru prima dată când trauma era în fața tuturor. Și atunci nu a mai putut fi evitată, nu am mai putut spune că nu există.

Recomandări

Ion Iliescu rămâne fără certificatul de revoluționar, „ajutat” în mod decisiv de Marian Moroșanu: „Cum a ieșit el împotriva regimului, dacă făcea parte din marea elită?”

Sigur, este complicat să fii într-o situație de suferință, de suferință prelungită, pentru că nu doar experiența primară îți produce suferință, ci și toate experiențele care derivă din această experiență primară. Chiar și cele care vin în sprijinul tău uneori s-ar putea să te doară. Cum sunt operațiile, cum sunt întâlnirile cu ceilalți, procesele judiciare, aparițiile mass-media, expunerile la situații similare și inclusiv, expunerea la oameni care nu înțeleg suferința și care spun „hai, ar trebui să treacă până acum” sau, din contră, „trebuie să fie îngrozitor, nu știu cum o să-ți revii”. Adică iarăși, minimalizare, maximizare a suferinței sau a consecințelor posttraumatice.

Suportul social rămâne unul din factorii fundamentali de păstrare a sănătății psihice și de recuperare a sănătății psihice. Asta înseamnă că oamenii care sunt într-un grup suportiv se recuperează mult mai repede.

Diana Vasile, psihoterapeut

Da, avem experiență în susținerea acestor persoane și ceea ce pot sumariza acum este că:

1. Este un proces mai degrabă lung, decât scurt.
2. Progresele apar, dar apar treptat și în anumite zone ale mecanismelor psihice, nu în toate zonele o dată.
3. Psihoterapia face o mulțime de lucruri bune pentru psihic, dar în același timp este foarte important suportul social. Suportul social rămâne unul din factorii fundamentali de păstrare a sănătății psihice și de recuperare a sănătății psihice. Asta înseamnă că oamenii care sunt într-un grup suportiv se recuperează mult mai repede.

Recomandări

Viața, sfârșitul, funeraliile și însemnătatea păcătosului Papa Francisc

Ce înseamnă asta? Că nu e suficient ca noi psihologii să facem ceva bun pentru oameni, este important ca noi toți din jurul celor traumatizați să fie niște oameni mai degrabă suportivi, înțelegători, acceptanți pentru suferința oamenilor și pentru eforturile lor de recuperare.

Adică să credem în ei, să credem în recuperare și să credem că, da, suferința va exista pentru o vreme în paralel cu însănătoșirea. Și ăsta e elementul care ne mai încurcă uneori, când vedem că oamenii încă mai suferă, înseamnă că nu s-au însănătoșit. Ba da, e ca o rană obișnuită, ne va durea până când se vindecă.

– Avem și exemplul recent, tragedia de la Caracal, în care a existat foarte multă expunere publică. Ce efecte are asupra ta faptul că o țară întreagă știe despre asta?
– Este important cum percepe persoana, pe de o parte, și pe de altă parte, cum reacționează țara, toți ceilalți. Atunci când te știe toată lumea, poate să fie un aspect pozitiv faptul că măcar nu mai ai nimic de ascuns. Iar oamenii ar putea să fie suportivi, înțelegători, susținători și, unde te uiți, oamenii să fie în sprijinul tău. Aspectul însă de umbră, fațeta cealaltă a monedei, este dacă toți ceilalți nu acționează suportiv. Expunerea în sine trebuie să fie delicată. De ce? Pentru că una din trăirile traumatice este să fii expus fără protecție, să te simți vulnerabil. Și vulnerabil înseamnă expunere fără protecție, în cazul trăirii traumatice. Altfel, vulnerabilitatea ar trebui să fie o caracteristică minunată care ne face să ne conectăm unii la ceilalți.

De aceea, atunci când după o situație traumatică ești expus, trebuie neapărat ca această expunere să fie cu protecție, cu protejarea sensibilității suferinței și durerii persoanei.

– Îți aduce alinare, în astfel de cazuri, atunci când este un vinovat pedepsit?
– Da, mereu spun că pedepsirea vinovatului este un factor de alinare, dar nu este singurul. Este foarte important, în schimb, ca vinovatul să fie demonstrat ca fiind vinovat, să se găsească o pedeapsă adecvată pentru el, dar al treilea lucru care este foarte important pentru alinare și asta nu este posibil mereu, doar în funcție de gradul de sănătate psihică a vinovatului, este recunoașterea faptelor și ajungerea în trăirile dureroase de vinovăție și manifestarea lor față de victimă. Asta înseamnă că în situația oamenilor care nu au această capacitate de a-și recunoaște faptele, dar cu empatie, cu regret, cu durere emoțională asociată faptei, atunci sigur că pedeapsa pe care vinovatul o primește și o ispășește are rol mare de vindecare în suferința victimei. Dar, repet, nu este singura cale.

Pedepsirea vinovatului este un factor de alinare, dar nu este singurul. Este foarte important, în schimb, ca vinovatul să fie demonstrat ca fiind vinovat, să se găsească o pedeapsă adecvată pentru el, dar al treilea lucru care este foarte important pentru alinare și asta nu este posibil mereu, doar în funcție de gradul de sănătate psihică a vinovatului, este recunoașterea faptelor și ajungerea în trăirile dureroase de vinovăție și manifestarea lor față de victimă.

Diana Vasile, psihoterapeut

– Ce anume contează în suferința colectivă, pentru că am văzut și în cazul Colectiv și în cazul Caracal, oamenii suferă deopotrivă și empatizează?
– Pentru cei de la Colectiv contează să le fie recunoscută durerea, să le fie recunoscută nevoia de a fi protejați și creșterea capacității de a fi protejați. Și aici avem discuții multe. Noi nu avem cum să ne simțim bine, dacă nu ne simțim protejați.

Pentru că de fapt, ce s-a întâmplat și la Colectiv, și în cazul Alexandrei poate fi rezumat astfel: am cerut ajutorul și nu am fost protejată. Ceea ce este dărâmarea ultimei bucățele sănătoase într-o persoană.

Să-ți fie greu, să nu poți face nimic pentru tine, să ceri ajutorul, să-ți fie ascultat ajutorul și să-ți fie refuzat. Este al doilea tip de traumatizare și care uneori este vital. Pentru că psihicul rezistă, rezistă și dacă cineva sau ceva nu oprește agresiunea, psihicul nu are posibilități infinite. Mă întorc la suferința colectivă. Suferința colectivă rezonează cu suferința unuia singur, pentru că în situația aceea poate să fie oricine. Așa că avem nevoie să fim înțeleși în nevoile noastre profund umane de protecție de orice agresiune și orice amenințare cu pierderea integrității fizice și psihice și cu nevoile noastre de relaționare și sprijin și să fie eforturi concrete în această direcție.

„Orice om sănătos știe că responsabilitatea faptelor rămâne la cel care le face”

– În ceea ce privește trauma după un abuz sexual, se spune de multe ori: „sigur a făcut ea ceva, s-a îmbrăcat într-un fel…”
– Când noi spunem: sigur a făcut ea ceva, adică sigur victima a făcut ceva de a fost agresată, această expresie este dovada traumatizării și lipsei noastre de educație. Pentru că, pe de o parte, orice om care se uită va vedea că responsabilitatea faptelor rămâne la cel care le face. Orice om sănătos spune asta. Dacă eu ridic această cană cu apă, n-o să spun că o fac din pricina ta. Și dacă-mi spui, eu pot să aleg să nu o fac.

Și în plus, toate studiile pe agresor și pe victimă arată un singur lucru, un singur factor de contribuție a victimei: a fost acolo. Atât. Dacă eu mă duc la pâine pentru că am nevoie de pâine, vânzătorul spune că are pâine și îmi dă și în timpul ăsta mă agresează, nu este vina mea că am avut nevoie de pâine, că am cerut, nici că poate am încurcat magazinele. Deci, această încurcătură relațională și de gândire arată că suntem needucați în ceea ce privește funcționarea relațiilor interumane sănătoase.

Traumatizarea ne spune: „victima este vinovată”. Asta numai o victimă o poate gândi: eu sunt vinovat pentru ceea ce mi-ai făcut tu. De aceea insist pe a ne curăța de consecințele traumatice ale propriilor noastre experiențe.

Pentru că venim dintr-o epocă în care totul era la limita stresului, dacă nu la limita traumatizării. Mai ales în sfera sexuală.

„Absolut toți agresorii au fost agresați la rândul lor”

– Am văzut valuri furibunde îndreptate împotriva agresorului. Putem să ne gândim că un agresor este recuperabil și trebuie să fie recuperat?
– Este exact ce se caută ca terapie în zona noastră de studiu. Sigur că recuperarea agresorilor e un pic mai complicată pentru că depinde de gradul de disfuncționalitate și de patologizare a mecanismelor.

Absolut toți agresorii au fost agresați la rândul lor, absolut toți au fost victime. Asta ne ajută să înțelegem mecanismul agresiunii, nu neapărat de a fi de acord cu ce a făcut, ci doar pentru a înțelege.

A recunoaște fapta și a trăi în acord cu ea e ceva care necesită o funcționare sănătoasă, or dacă persoana este deja nesănătoasă, mă refer la patologie aici, pentru că agresorii de tipul ăsta au o patologie severă.

Patologiile severe, ca în orice alt domeniu, nu se vindecă rapid, simplu sau spunând: „hai, măi, adună-te și fii cuminte, fă fapte bune!” Nu se poate. Nici cu furie nu se poate, să vii să-l cerți și să-l bați și să-ți închipui că dacă l-ai chinuit un pic, el face fapte bune, pentru că nu are mecanismele necesare.

Da, e nevoie să fie văzut ca o persoană ale cărei mecanisme de funcționare sunt sever perturbate, da, este necesar să se caute tratamente și în unele cazuri ameliorările sunt mai consistente, în altele durează foarte mult sau nu apar.

Dacă ți s-a tăiat un picior, nu-l mai ai, nu-ți mai crește altul, pui o proteză, dar nu-ți crește unul la loc și nu poți să funcționezi ca și cum ai avea două picioare întregi. Așa e și în cazul acestor perturbări severe și nu ne putem aștepta ca aceste persoane să funcționeze ca și când ar fi normale.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro