INTERVIU. Expertă în psihologia traumei, despre cum te pot urmări zeci de ani secundele de coșmar ale unui cutremur: „Unii se simt vinovați că au supraviețuit”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
„Dezastrele naturale sunt la fel de traumatizante ca războaiele”, spune Ebru Şalcıoğlu, expertă în psihologia traumei, care a studiat sindromul posttraumatic provocat de seisme, într-un interviu acordat ziarului pe tema cutremurelor devastatoare din Turcia și Siria.
Cuprins:
Prof. dr. Ebru Şalcıoğlu este o terapeută comportamentală specializată în traume psihologice și anxietate. Între 2004 și 2014, ea a fost cercetătoare la King's College, Londra. Ulterior, a revenit în Turcia, țara sa natală, unde conduce Centrul de Terapie și Cercetare Comportamentală de la Istanbul.
În timpul carierei sale academice, a realizat studii importante privind efectele psihologice ale evenimentelor traumatice și cercetări privind tratamentul acestora cu abordări comportamentale.
Ca parte a cercetării sale postdoctorale, a studiat efectele psihiatrice, emoționale și cognitive ale traumelor provocate de războaie, tortură și cutremure. Pentru a trata eficient și în scurt timp oameni care au suferit o traumă în masă, Salcioglu a lucrat ca asistent de cercetare cu Metin Basoglu, dezvoltatorul CFBT.
Concret, cei doi au studiat impactul psihologic al seismului din 1999 care a avut loc în Turcia, cunoscut sub numele de „cutremurul de la Izmit”, cu o magnitudine de 7,6 pe scala Richter. În urma acelui seism, aceștia au lansat un proiect de asistență psihologică întins pe șase ani, care a deservit 60.000 de persoane.
Într-un interviu acordat Libertatea, Ebru Şalcıoğlu a vorbit despre felul în care supraviețuitorii seismelor sunt afectați de ceea ce ea numește „traumă în masă”, dar și despre modalitățile prin care ne putem cultiva reziliența, pentru a evita cronicizarea problemelor psihologice provocate de evenimentele care sunt dincolo de controlul nostru.
„Tindem să acordăm atenție mai mare supraviețuitorilor imediat după o tragedie, în primele luni. Dar o devastare pe scară așa largă, cum a fost în Turcia, necesită atenție pe termen lung și proiecte sustenabile”, a arătat specialista.
Libertatea: Cum se manifestă sindromul de stres posttraumatic (PTSD) la supraviețuitorii unor evenimente de tip dezastru natural, precum cutremurele?
Prof. dr. Ebru Şalcıoğlu: PTSD este o problemă foarte des întâlnită după evenimentele traumatice majore, foarte des întâlnită la supraviețuitorii cutremurelor. În studiile pe care le-am efectuat la un an, respectiv trei ani după cutremurul din 1999, din Turcia, am arătat că 40% dintre supraviețuitori aveau PTSD. Această prevalență nu scădea cu timpul.
- Cum se manifestă?
- Oamenii reexperimentează momentul cutremurului sau momentele traumatice la care au fost expuși în forma amintirilor, revăd imagini ale scenelor la care au fost expuși. Au coșmaruri, flashbackuri și semne clare de disconfort psihologic când își amintesc. Orice lucru care le amintește de cutremur e foarte amenințător pentru ei.
De aceea, supraviețuitorii cutremurelor încearcă să evite acești factori, să evite situațiile în care simt că le e pusă în pericol siguranța, precum intrarea în unele clădiri, dormitul în întuneric sau călătoritul pe mare.
Îi vedem cum încearcă să-și suprime amintirile și gândurile legate de cutremur, pe de-o parte, și pe de altă parte, să-și asigure protecția. Putem observa numeroase comportamente de evitare - sunt hipervigilenți, pentru că așteaptă mereu să se întâmple un alt cutremur. Iar asta e de înțeles, pentru că, după un cutremur major, au loc multe replici și unele sunt foarte mari - cum s-a întâmplat și în Turcia.
Încearcă să facă din cutremur un eveniment controlabil
- Cum arată această hipervigilență?
- Oamenii sunt mereu în alertă, se sperie foarte ușor la mișcări bruște sau la zgomote. De exemplu, dacă trece un camion mare și ferestrele tremură un pic, se sperie foarte tare. Sunt preocupați constant de știrile despre cutremure.
Verifică pământul sau pun un pahar cu apă pe masă și observă dacă tremură sau nu. Urmăresc aplicații cu informații despre cutremure care au avut loc în diferite părți ale lumii sau aplicații cu așa-zise predicții despre viitoare cutremure. De ce fac asta? Pentru că seismele sunt atât de imprevizibile și imposibil de controlat, încât ei încearcă să le transforme în evenimente controlabile.
Dacă știu când va avea loc, pot să-și ia măsuri să se protejeze. Dacă locuiesc într-o casă, de pildă, pot să-și petreacă acea noapte afară.
În același timp, cei afectați au probleme mari cu somnul. Pentru că ei cred că majoritatea marilor cutremure au loc noaptea, oamenii tind să stea treji toată noaptea și să doarmă în cursul zilei, ca să se protejeze. Prin urmare, sunt obosiți, au probleme cu memoria și concentrarea.
- În cazul tragediilor recente din Siria și Turcia, cum arată tabloul emoțional al supraviețuitorilor?
- Cele mai dominante emoții sunt frica și anxietatea. Chiar și atunci când nu produc victime și distrugeri, cutremurele sunt evenimente traumatice în sine.
Foarte des apar și sentimentele de deznădejde, de neajutorare.
Neajutorarea apare și la cei care au pierdut totul pe plan material: casele, lucrurile lor.
Vina e comună, inclusiv ceea ce se numește vina supraviețuitorilor. Unii se simt vinovați că ei au supraviețuit, după ce au pierdut pe cineva drag. De exemplu, mamele care și-au pierdut copiii trec prin asta.
Nu în ultimul rând, furia e comună la evenimentele devastatoare, pentru că întotdeauna e cineva pe care poți da vina. În cazul cutremurelor, firmele de construcții, dar și autoritățile locale și naționale. Atât de multe clădiri s-au prăbușit din cauza calității proaste a construcției. În plus, operațiunile de salvare nu au fost organizate cum era de așteptat, așa că mulți oameni sunt furioși și în legătură cu asta.
În fază acută, tot setul de emoții e normal
- În ce constă primul ajutor emoțional care trebuie acordat acestor oameni?
- Primul lucru care trebuie făcut e să recunoaștem că aceste emoții sunt comune la supraviețuitorii cutremurelor și, cu timpul, se vor rezolva de la sine.
Nu cred că oamenii au nevoie de vreun suport psiho-social în primele săptămâni. Ar putea fi și nociv, ar putea întârzia procesele naturale de recuperare.
Însă, după niște săptămâni, știm că acum e momentul când acele reacții normale se rezolvă la o parte dintre oameni, pe când la alții încep să tindă spre cronicizare. Acum, putem începe să-i ajutăm.
- Este un interval anume la care o persoană care are simptome de PTSD ar trebui să apeleze la ajutor psihologic?
- Este a treia săptămână după cutremur și în centrul nostru din Istanbul am inițiat un program prin care oferim ajutor psihologic gratuit supraviețuitorilor. Când am lansat programul, aplicau atât de mulți oameni!
E dificil să spunem că e devreme sau târziu. Oamenii suferă. Când au probleme cu somnul, frică omniprezentă sau durere emoțională din cauza pierderii celor apropiați, vor o formă de asistență psihologică. Fie că problema e PTSD sau depresie ori alt diagnostic, unii oameni nu pot gestiona problemele psihologice pe care le au. În loc să ne uităm la intervalul de timp, e mai important să ne uităm la individ și la felul în care el experimentează problema, dacă poate să facă față singur sau are nevoie de ajutor.
- Programul menționat este inițiat de autoritățile din Turcia?
- Nu, e o inițiativă privată. Avem o echipă de 10 psihologi și am pornit acest program prin care vom oferi supraviețuitorilor terapie gratuită timp de un an. Organizăm și training pentru profesioniștii din domeniul medical, despre cum pot oferi tratament eficient supraviețuitorilor.
- Vă veți concentra pe psihoterapia cognitiv-comportamentală focusată pe control (CFBT)?
- În munca noastră, facem asta cu siguranță. Am multă experiență cu CFBT în diferitele ei versiuni, pentru supraviețuitorii cutremurelor, războiului și torturii. Ne vom concentra pe aceste principii de tratament.
Terapia prin care capeți controlul asupra propriei frici
- Cum diferă CFBT de alte terapii cognitiv-comportamentale? Ar funcționa și mai rapid, dacă am înțeles bine.
- CFBT este, în esență, un tratament prin expunere, adică le cere pacienților să se confrunte cu stimuli care provoacă amintiri ale evenimentelor traumatice.
Terapia prin expunere se face, de obicei, în două forme la supraviețuitorii traumei:
- expunerea imaginată: spunerea poveștii evenimentelor, repetat, în timp ce pacientul și-o imaginează;
- expunerea reală - prin lucruri care evocă situațiile care provoacă frica.
Terapeutul trebuie să fie acolo, să stea cu clientul și să direcționeze ședința. Asta nu e mereu posibil în cazul traumei în masă. La ultimul cutremur au fost afectate 10 orașe, deci mai mult de 13 milioane de oameni.
Nu există posibilitatea să găsești terapeuți pentru toți oamenii afectați, care să stea cu ei în cabinet și să administreze acest tip de terapie prin expunere: cu spunerea poveștii traumei, cu a trece prin ea iar și iar. La fel s-a întâmplat și după evenimentul din 1999.
Ce-am făcut noi, când am dezvoltat CFBT, a fost să eliminăm prima parte - terapia imaginată - și să ne concentrăm doar pe expunerea reală (live exposure - n.r.). Aceasta a fost prima și cea mai radicală schimbare în terapie.
În al doilea rând, am schimbat rațiunea terapiei. Când încercăm să implementăm o tehnică de terapie cu un client, îi explicăm de ce această tehnică va fi de ajutor. Acest lucru se numește „rațiunea terapiei” (therapy rationale - n.r.). Înainte, rațiunea expunerii era principiul obișnuinței. Le spuneam: „Înfruntă-ți frica până când aceasta dispare, până când se atenuează”. Practic, cream o obișnuință față de frica ta.
Dar, în cazul cutremurului și al altor evenimente traumatizante în masă, cercetările noastre au arătat că obișnuința era mai puțin importantă. Mai importantă era dezvoltarea sentimentului de control asupra factorilor de stres.
- În ce sens?
- Se întâmplă un cutremur, îți este frică. Dar acea frică nu dispare, pentru că sunt mai multe replici. Este foarte greu să te obișnuiești cu asta. În schimb, e important să-ți dezvolți simțul controlului asupra acestor factori de stres. Cu alte cuvinte, să ai o formă de control asupra emoțiilor și comportamentului tău.
Aceasta a fost cea de-a doua modificare a tratamentelor noastre. În loc ca pacientul să aștepte pasiv să dispară frica, luau inițiativa și se confruntau cu lucrurile care le aminteau evenimentele traumatizante. Deveneau astfel mai activi în a-și controla comportamentul și emoțiile.
Acestea au fost schimbările majore în livrarea tratamentului. Cumva, această terapie a funcționat foarte rapid. Dar pentru a putea spune cu siguranță că acționează mai repede decât terapia de expunere clasică, am avea nevoie de studii cu grup de control.
Cine rezistă mai bine la traumele în masă
- Există anumiți factori ce ne fac mai rezilienți în fața unor astfel de evenimente traumatice?
- Da. În primul rând, noi ne naștem cu anumite vulnerabilități biologice, care țin de temperament și de predispoziție genetică. Nu avem prea mult control asupra lor. Dar nu contează doar predispoziția genetică. Odată ce te confrunți cu factori de stres în viața ta, și mediul în care ești crescut este important.
Astfel, dacă aveți un sentiment de control asupra situațiilor stresante încă din primii ani de viață, atunci deveniți mai rezilienți pentru a face față oricăror factori de stres mai târziu.
Important este și că acest sentiment de control nu se conturează doar la începutul vieții, ci pe parcursul întregii vieți. Astfel, ori de câte ori preluăm frâiele, acționăm și facem față mai activ problemelor din viața noastră, dezvoltăm, de fapt, o anumită reziliență pentru a face față unor factori de stres viitori cu care ne-am putea confrunta.
- Puteți să-mi dați un exemplu din viața de zi cu zi?
- Desigur. Dacă ești o persoană anxioasă, și anxietatea ta este provocată de lucruri din viața ta de zi cu zi: prieteniile, munca, familia. Dacă te confrunți cu anxietatea ta acționând, confruntând-o și încercând să abordezi problema în loc să o eviți, în loc să o lași pe seama altor persoane să o rezolve, îți dezvolți un fel de reziliență. Unii oameni nu se confruntă cu problemele, ci fug.
Chiar dacă nu reușești să obții rezultatele căutate când acționezi, lupta ta și comportamentele tale active într-o anumită situație te fac să te simți mult mai stăpân pe viața ta. Te fac rezistent în fața viitoarelor evenimente stresante. Este vorba de încrederea în capacitatea ta de a face față problemelor sau situațiilor dificile.
- Deci, practic ne câștigăm zi de zi reziliența.
- Exact. Fiecare acțiune pe care o întreprindem zi de zi ne poate pregăti să fim mai rezistenți la stresori traumatici.
Responsabilitatea presei
- Ce rol joacă jurnaliștii? Există posibilitatea ca felul în care presa reflectă evenimentele ce produc traumă în masă, precum cutremurele din Turcia și Siria, să-i retraumatizeze pe oameni?
- Da. Și sunt multe exemple în acest sens. Mai ales detaliile grafice din știrile de la televizor fac rău.
Știm din cercetări că persoanele care urmăresc evenimentele traumatizante la televizor pot deveni ele însele traumatizate - chiar dacă, sigur, nu la fel de mult ca supraviețuitorii care le-au trăit direct.
Acest lucru este valabil mai ales pentru oamenii care trăiesc în locuri ca Istanbul, unde este de așteptat să aibă loc la un moment dat un cutremur de mare amploare.
Când oamenii de aici stau lipiți de televizoare și urmăresc detalii grotești ale eforturilor de salvare, cu muzică dramatică pe fundal, asta devine un factor de stres și provoacă anxietate.
- Ce-ar trebui să facă instituțiile media? Ar trebui să reducă intensitatea relatărilor?
- Ar trebui să existe o raportare mai obiectivă. Nu vreau să folosesc termenul de manipulare, dar acesta este primul lucru care îmi vine în minte. Când manipulezi emoțiile cuiva, reușești să atragi atenția. Și asta fac televiziunile. De aceea, aleg cele mai grafice și/sau grotești scene care ar putea fi prezentate la TV. Asta s-a întâmplat acum cu seismul din Turcia.
- România a avut un cutremur devastator în 1977. Care este sfatul dumneavoastră pentru supraviețuitori? Ce pot face în această perioadă ca să nu fie retraumatizați de relatările din Turcia și Siria?
- Cred că ar trebui să evite să urmărească prea mult știrile TV. Acum câțiva ani, am citit un studiu științific, un follow-up la 15 ani după un cutremur din Grecia. Chiar și după 15 ani, oamenii încă aveau reacții de stres traumatic legate de cutremur. Asta arată cât de grave pot ajunge aceste probleme psihologice.
Nu e niciodată însă prea târziu pentru recuperare. Dacă oamenii încă suferă, trebuie să apeleze la tratamente eficiente. Nu mă refer la medicație, ci la psihoterapie, care îi poate ajuta să se recupereze complet. Dacă primesc tratamentul adecvat, riscul de retraumatizare e mult mai mic.
Erată: În această versiune a textului, afirmația „Şalcıoğlu a dezvoltat, alături de prof. dr. Metin Başoğlu (fost șef al Secțiunii de Studii privind Trauma la Institutul de Psihiatrie de la King's College, Londra), terapia comportamentală focusată pe control, cu diferitele sale aplicații - prescurtat, CFBT” a fost înlocuită cu „Salcioglu a lucrat ca asistent de cercetare cu Metin Basoglu, dezvoltatorul CFBT”
