INTERVIU. O scriitoare ruso-armeană, după ce a plecat din Moscova din cauza războiului: „Simt că i-am lăsat pe oameni într-un lagăr de concentrare”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Cartea lui Narine Abgarian, „Din cer au căzut trei mere”, spune povestea unui sat lovit de război, cutremur și foamete și părăsit de tineri, dar în care au supraviețuit dragostea, poveștile și, odată cu ele, speranța. Invitată la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere, FILIT, la Iași, scriitoarea a oferit un interviu pentru Libertatea, în care vorbește și despre Rusia lui Putin, dar și despre cea a oamenilor de rând. Aceasta din urmă îi lipsește.
Cuprins:
- A plecat de două ori „de acasă”
- Satul Maran, din carte, e Armenia, dar poate fi și România
- Orașele aparțin doar celor care locuiesc acolo
- „Moscova e orașul care m-a făcut scriitoare”
- „Am fost diagnosticată cu scleroză multiplă. Patru ani am crezut că o să mor”
- „Fiecare om are nevoie să fie încurajat”
- „Să scrii e o formă de terapie”
- „Uniunea Sovietică continuă să se prăbușească sub ochii noștri”
- „Când am plecat din Rusia, m-am simțit ca un fel de trădător”
- Festivalul Internaţional de Literatură și Traducere Iași - FILIT se desfășoară în perioada 19-23 octombrie 2022.
Discuția are loc în cortul mare și gălăgios amenajat de organizatorii FILIT în Piața Unirii din Iași. În timp ce vântul face cortul să tremure din toate articulațiile, Narine Abgarian remarcă entuziastă că „româna sună foarte muzical, ca italiana. Când vorbiți pare că, de fapt, cântați”.
Frigul o face să-și țină geaca pe ea, dar fermoarul descheiat lasă vedere un tricou pe care sunt notate mai multe capitale ale lumii. Prima este Kiev.
Narine Abgarian s-a născut în 1971, în Armenia, dar a locuit mai mult de jumătate de viață în Moscova, „orașul care m-a făcut scriitoare”. Aici a început prin a scrie cărți pentru copii: o serie populară având în centru un personaj inedit numit Manunia. Au urmat câteva romane și volume de povestiri: Imigranta (2011), Oameni care sunt mereu cu mine (2014), Oameni din curtea noastră (2016) sau Să trăiești mai departe (2018).
A plecat de două ori „de acasă”
Războiul a făcut-o pe Narine să părăsească Rusia, la trei săptămâni de la startul invaziei. E pentru a doua oară când își lasă în urmă țara pe care o consideră acasă. Acum e din principiu.
În 1993, când avea 22 de ani, era în căutarea unui viitor mai bun. De la această primă dezrădăcinare, prin care au trecut mulți tineri din estul Europei, a luat, de fapt, naștere romanul „Din cer au căzut trei mere” (Editura Humanitas Fiction, 2021).
„Un balsam pentru suflet”, cum o descrie Ludmila Ulițkaia, cartea încearcă, într-un spațiu al realismului magic, o întoarcere la simplitatea și poveștile bătrânilor din sate. Această carte, scrisă în 2015, este cea care i-a adus succesul internațional.
În 2020, The Guardian a inclus-o pe Narine Abgarian în lista celor mai buni șase autori contemporani europeni.
Satul Maran, din carte, e Armenia, dar poate fi și România
Libertatea: Chiar dacă este zguduit de cutremur, de război și foamete, Maran (satul din centrul cărții, n.r.) pare un loc plin de magie. Ce reprezintă Maran pentru tine?
Narine Abgarian: Maran pentru mine e, în primul rând, Armenia. Este, de fapt, ceea ce se întâmplă cu orice țară mică, inclusiv cu România: tinerii pleacă în țările mai bogate în care pot avea succes mai repede, iar bătrânii rămân în urmă, uitați.
Partea cea mai grea este aceea că, atunci când își doresc să se întoarcă, tinerii nu mai au la ce și la cine să se întoarcă. Am vrut să lungesc acest timp al așteptării în care tinerii pot să ia aminte și să devină mai înțelepți, iar bătrânii să aibă răgazul să-i aștepte.
- Spuneai, în alt interviu, că această carte este inspirată de povești pe care ți le-a spus bunicul tău în copilărie. Ce crezi că ar spune despre carte, dacă ar putea să o citească?
- Nu pot să știu sigur ce-ar spune. Dar un lucru știu cu certitudine: generația bunicului și a străbunicului meu aveau altă atitudine față de viață. Priveau viața altfel decât generația noastră. S-ar fi putut să nu-i placă.
Numele lui era Vasile și era fierar, iar pe soția lui o chema Anatolia, adică la fel ca în carte. Ei i se spunea Nato. Acum sună comic. De fapt, singurele elemente strict documentare din carte sunt numele lor. Am dorit să le păstrez numele.
- În rest, totul e ficțiune?
- Mai sunt, de fapt, episoade care nu sunt ficțiune, de pildă episodul cu încălțămintea (într-un episod amuzant din carte, unui mort i se trimit pe lumea cealaltă pantofii noi în sicriul altei persoane decedate, n.r.).
Noi avem acest obicei: dacă vedem pe cineva mort în vis, punem în mormântul altui om ceea ce a cerut mortul care ni s-a arătat. Așadar, acest lucru e autentic. Știu că printre obiectele care se dădeau pe lumea cealaltă era inclusiv o mașină de cusut, așa că mă gândesc ce interesant va fi pentru arheologi, peste 2-3 secole, când vor face săpături acolo și vor descoperi diverse obiecte.
Orașele aparțin doar celor care locuiesc acolo
- De ce mor orașele atunci când le părăsim, cum scrii în finalul romanului?
- E o senzație foarte bizară, pe care am trăit-o când m-am întors în orașul meu natal. Există acest sentiment că un oraș aparține doar tinerilor. Când nu mai ai 20 de ani și ești și plecat de mult de-acasă, atunci când te întorci, orașul nu-ți mai aparține. Acesta e sentimentul. Orașul în care te-ai născut rămâne undeva în trecut, e închis pentru tine. Parcă a murit. El, de fapt, aparține doar celor care locuiesc acolo.
„Moscova e orașul care m-a făcut scriitoare”
- Ai plecat din Armenia în 1993. Cum ai luat decizia?
- De fapt, a fost hotărârea mamei mele. În Armenia, la acel moment nu existau perspective, era război, țara era blocată economic.
Moscova este orașul care m-a făcut scriitoare. Însă am avut un drum lung către această carieră. Prima carte mi-a apărut la 37 de ani. Am avut tot felul de locuri de muncă până atunci. Am lucrat, de exemplu, la un centru de schimb valutar. Am încercat chiar să-mi deschid o afacere, dar, din fericire, nu am reușit. Am dat faliment. Apoi am făcut studii de contabilitate și probabil că am fost cel mai prost contabil, mereu făceam greșeli.
Apoi am hotărât, așa nefericită cum eram, că ar fi bine să scriu o carte. Și am scris o carte foarte amuzantă, care m-a făcut cunoscută în Rusia: se numește „Manunia”.
Aș spune că ceea ce s-a întâmplat cu mine ca scriitor, de fapt, e rezultatul unor lucruri neașteptate. Chiar al unor gunoaie. Cum spunea o cunoscută poetă a noastră, Anna Ahmatova: „Dacă ați ști din ce gunoaie trăiește poezia!”. Probabil și pentru mine e la fel.
„Am fost diagnosticată cu scleroză multiplă. Patru ani am crezut că o să mor”
- Când ai știut că vrei să scrii?
- A fost o perioadă foarte dificilă în viața mea. Am fost diagnosticată cu o boală cumplită: scleroza multiplă. Nici nu înțelegeam ce fel de boală e. Am citit, am înțeles că era o boală foarte gravă. Nu fusesem diagnosticată corect, dar am trăit patru ani cu acest gând că voi muri. A fost o perioadă de depresie profundă. M-am așezat la masa de scris și am început să scriu istorisiri din copilăria mea. Toate erau povești amuzante.
Nu pot să-mi explic cum am început, în acea stare de depresie profundă, să scriu povestiri amuzante, istorioare simpatice. Cred că am făcut ca baronul de Münchhausen, care s-a scos singur din mlaștină, trăgându-se de cap.
Am reușit să mă extrag din această situație teribilă. Uimitor este faptul că, la o lună după ce a apărut „Manunia”, diagnosticul meu a fost anulat. De ce? Nu știu. Dar a trebuit să fac acest drum pentru a deveni scriitoare.
„Fiecare om are nevoie să fie încurajat”
- Spui o poveste plină de speranță. Mă gândesc în special la final acum. Ești la fel de plină de speranță cu privire la satele din lumea reală, corespondentele reale ale Maranului?
- Asta mă întristează cel mai mult acum, această situație din prezent în care satele mor. Trăim vremuri în care fiecare om are nevoie de ceva care să-l liniștească. Fiecare om are nevoie să fie încurajat că, orice ar fi, totul va fi bine.
Cred că fiecare carte a mea este o asemenea încercare de a liniști, Maran este acel loc - și altele sunt la fel. Acesta este răspunsul.
- Cartea nu menționează nici imperiul rus, nici Uniunea Sovietică, nici Armenia postsovietică. Într-un fel pare că Maran e afectat de istorie, dar încearcă și să o ocolească. Asta a fost intenția?
- Da, și asta a fost intenția mea. Lucrez în realismul magic, cumva mai contemporan, puțin mai modern poate, dar și aceasta a fost intenția. De fapt, am vrut să scriu o colecție de povestiri amuzante, nostime, despre bătrâni, dar cartea a ieșit puțin altfel.
În timp ce lucram, a murit Gabriel Garcia Marquez. Moartea lui a fost pentru mine ca moartea unui om foarte apropiat, ca moartea unei rude, și cred că aceste trăiri ale mele s-au inserat, de fapt, în ce scriam și a ieșit acest realism magic al meu.
„Să scrii e o formă de terapie”
- Ai învățat ceva nou despre tine lucrând la această carte?
- Poate am devenit mai răbdătoare. Poate că am început să cred și eu într-adevăr că totul poate fi bine; pentru că a scrie o carte este un fel de terapie și, atunci când scrii, trebuie să crezi în ceea ce scrii.
„Uniunea Sovietică continuă să se prăbușească sub ochii noștri”
- Pe de altă parte, cartea ta este și o examinare a cruzimii și dezastrului produse de război. Cum te simți în legătură cu invazia Ucrainei, cum ți-a afectat relația cu Rusia?
- Nu am crezut niciodată că va avea loc un război între Rusia și Ucraina. Când s-a declanșat, a fost un șoc nu doar pentru poporul ucrainean. Prima mea reacție a fost să fug din Rusia. În trei săptămâni mi-am făcut bagajele și am plecat. Este foarte greu să urmărești o tragedie de proporții mitice. Mulți oameni au părăsit Rusia, după cum probabil știți. O parte din intelectualitatea rusă care a plecat este considerată „agent străin”.
Am crezut probabil mulți dintre noi în mod naiv că Uniunea Sovietică a căzut în 1993, dar, de fapt, Uniunea Sovietică continuă să se prăbușească sub ochii noștri.
- Cum ai reacționat la veștile despre mobilizarea generală în Rusia?
- Când vorbesc pe această temă, îmi dau bine seama de diferența dintre cei 20-30 de oameni de la Kremlin și restul țării. Eu am clar în minte distincția dintre conducere și țară. Sper că și altora le este la fel de clară.
Consider, de fapt, că războiul este pierdut. Și orice pas pe care îl face Kremlinul este o accelerare a pierderii acestui război.
Am ascultat zilele trecute un interviu al unui oficial ucrainean care a spus că, da, mobilizarea generală a încetinit în oarecare măsură mobilizarea forțelor ucrainene, dar problema nu este rezolvată, nu va fi oprită această înaintare.
- În același timp, multe țări europene au închis granițele celor care voiau să plece din țară. Care e perspectiva ta asupra acestei politici față de cei ce vor să fugă de mobilizare?
- Este o tragedie și aceea că în Rusia există un număr foarte mare de persoane care condamnă războiul, dar în același timp sunt speriați să acționeze.
Am locuit la Moscova 25 de ani și am văzut, în toți acești ani, oameni luptând împotriva regimului și cum această luptă a devenit tot mai complicată. Dacă, în ultimii 5 ani, în Rusia, a fost evidentă existența unui totalitarism, acum este un totalitarism militar. În această situație, închiderea granițelor nu e lucrul cel mai potrivit, deși înțeleg temerile celor care fac acest lucru.
În Armenia, de pildă, sunt mari temeri legate de agenții ruși. Este foarte greu să-ți aperi interesele, fiind în țara ta, dar având această coloană a cincea care reprezintă un alt regim. Fiecare țară decide cum își găsește echilibrul în această situație.
„Când am plecat din Rusia, m-am simțit ca un fel de trădător”
- Unde locuiești acum?
- Acum locuiesc între două țări: Armenia și Germania. Anul acesta, la 51 de ani, m-am căsătorit pentru prima dată. Fusesem toată viața o burlăciță convinsă și, culmea, într-o situație așa aparte, m-am căsătorit. Soțul meu lucrează în Germania, de-aceea locuiesc între cele două țări.
- Crezi că te vei mai întoarce în Rusia?
- Îmi este foarte, foarte dor de Moscova, dar e greu să te întorci până nu se schimbă ceva. Când am plecat, m-am simțit ca un fel de trădătoare, pentru că acolo rămân oameni foarte dragi. Unii sunt bătrâni, alții au familii, alții au credite la bancă. Există un sentiment care nu mă părăsește: acela că i-am lăsat pe acești oameni într-un lagăr de concentrare.
Știu că oamenii merg la teatru acum nu numai ca să vadă un spectacol, ci ca să simtă că alături de ei stă cineva care probabil simte la fel. Un alt om pe care-l doare inima pentru patria lui, în care se întâmplă ce se întâmplă. Și Moscova și Rusia aparțin acestor oameni, nu acelora care umblă cu litera Z. Sper că timpul lor va veni, pentru că alt viitor Rusia nu poate avea.
- Care este sursa optimismului tău?
- Mi se pare că trebuie să credem în tot ce este bun, frumos și adevărat, pentru ca acel ceva să se întâmple. Cred în ceea ce este bun și în bine, nu este un joc de cuvinte, chiar cred cu adevărat în bine.
