Mugur Isărescu e personajul cel mai longeviv în fruntea unei instituţii, după 1990. L-a întrecut şi pe “nemuritorul” Ion Iliescu. Doar Mircea Sandu, cu consecvenţa-i bine-cunoscută, poate să-i atace acest record. Independent, Isărescu a făcut zile amare tuturor guvernelor. Ani în şir s-au chinuit cei de la PSD să-l dea jos pe guvernatorul Băncii Naţionale, dar în zadar. În momentul culminant apărea cineva, ceva, suna un telefon, iar Isărescu era lăsat în pace. Mulţi au pus acest lucru pe seama faptului că “bossul de pe Lipscani” este singurul român membru al Clubului de la Roma, dar şi al Comisiei Trilaterale. Cumnecum, Isărescu a avut grijă de rezerva valutară a ţării ca de banii lui. Nu a permis partidelor politice să-şi bată joc în scop electoral de banii BNR. Unii chiar l-au numit adevăratul premier al României, pentru că şef într-o ţară e cel care face politica monetară, nu un guguştiuc numit politic. Dacă n-ar fi avut episodul politic din viaţa sa, probabil Isărescu putea fi asemănat cu legendarul Eugeniu Carada, enigmaticul personaj care a înfiinţat BNR. Ieri, Isărescu a ieşit din nou la rampă: “Riscul ne pândeşte pentru că alegerile se apropie şi tentaţia de a promite mai mult decât poate acorda economia este mare (…) Descurajarea muncii pentru obţinerea de voturi, şi este evident acest lucru, de vreme ce ţara are mai mulţi votanţi pensionari decât votanţi contribuabili, nu înseamnă decât încă o dată drumul spre iad pentru această ţară”. Cu alte cuvinte, să nu ziceţi că nu v-am spus!