O ambulanțieră chemată la un accident și-a găsit fiul mort în mașina distrusă într-un copac: „Mereu îmi va fi dor de copilul meu”

Pe 21 noiembrie 2015, Annemiek era în tura de noapte, șofer pe ambulanță, alături de una dintre colegele ei, o bună prietenă. A fost liniște aproape toată noaptea, afară era frig, vreme rea, dar nu avusese cazuri violente. Un incendiu fără victime la o casă frumoasă, își mai amintește încă acest detaliu, o femeie fugită de acasă de frica bărbatului și ușor hipotermică, sub un viaduct.

Exact la ora 4:13 dimineața, sosește un alt tip de notificare: „Mașină împotriva unui copac și în flăcări”. Apoi al doilea mesaj: „Victime necunoscute”.

Atunci știi că e grav. Un copac este aproape întotdeauna fatal

Annemiek Valent

Annemiek accelerează, așa cum a făcut-o de fiecare dată în paisprezece ani, atunci când e vorba despre o urgență, și conduce cu viteză maximă la locul indicat, pe Heemstedestraat, în Amsterdam-New-West. Acolo găsește o mașină complet distrusă. Dar ceva îi atrage atenția la această mașină. Recunoaște ruleta, recunoaște automobilul.

Recomandări

Calmul dinaintea furtunii prezidențiale. Nimeni de la PSD nu a prevăzut înfrângerea lui Marcel Ciolacu

Era o mașină pe care o condusese ea însăși ani buni

În bucătăria casei ei, acolo unde reporterii RTL au stat de vorbă cu ea, Annemiek retrăiește noaptea aceea și dialogul cu colega de echipaj. „Cred că aceasta este mașina fostului meu”, spune ea ferm, surprinsă de propria voce. „Există o mulțime de mașini de genul acesta”, răspunde colega ei. Annemiek o privește scurt: „Dar nu cu numărul 86 pe plăcuța de înmatriculare”.

Annemiek a condus ea însăși mașina de ani buni, înainte ca ea și fostul soț să se despartă, când fiii ei aveau 9 și 13 ani.

Scaunul șoferului este acum literalmente pe bancheta din spate, iar tabloul de bord este la jumătatea mașinii. „Cred că a fost o lovitură destul de mare”, crede Annemiek. Ea a văzut doar metal răsucit. Și un singur corp între fiare. Un corp lipsit de viață. „Imposibil de salvat”, i-au spus pompierii, care ajunseseră acolo înaintea ei.

Clipa în care n-a mai fost paramedic și a rămas doar mamă

„Poți să afli pe numele cui e această mașină?”, îl întreabă Annemiek pe un ofițer. Se ferește să afle dacă îl poate vedea pe șofer, stă puțin departe, ca un fel de autoprotecție, dar verifică dacă există o bicicletă în apropiere, ceea ce ar putea indica o a doua victimă. „Într-un moment am fost paramedic, în clipa următoare am fost acolo ca mamă, ca fostă soție. Am fost pe rând. Foarte ciudat”.

Recomandări

Cine este Călin Georgescu, surpriza alegerilor prezidențiale 2024, turul 1. A ieșit pe locul trei în exit-poll

Ofițerul confirmă că mașina îi aparține fostului ei soț.

Am fugit și am țipat foarte tare peste stradă. Nu, nu, nu. Nu. Nu. Nu, nu, nu, nu, nu. Acest lucru nu este posibil!

Annemiek Valent

Ea este apoi convinsă să se uite la epava mașinii, în care credea că se află acum cadavrul fostului ei soț: „Îmi amintesc că m-am gândit: cum să le spun asta copiilor? Gian va veni să locuiască din nou cu mine. Tocmai se mutase cu tatăl lui de două săptămâni”.

Apoi Annemiek sună, nu știe nici azi de ce a făcut asta, pe numărul fostului ei soț. Și el răspunde. Dialogul e scurt și crud:
-Mașina este la ușă? strigă femeia.
-Nu, răspunde el.
-Copiii sunt cu tine? strigă ea din nou.
-Gian nu este în cameră.

„Mi-am smuls părul din cap. Am țipat și am simțit că înnebunesc. Tremuram, picioarele mă lăsau. Nu puteam decât să mă gândesc: copilul meu. Copilul meu!”

Recomandări

Live Text Rezultate BEC alegeri prezidenţiale 2024, turul 1. Elena Lasconi l-a depășit pe Marcel Ciolacu și a intrat în turul doi al alegerilor

Annemiek este pusă în ambulanță de către colega ei și dusă la spital: „Nu l-am văzut pe Gian în acea mașină și acum mi se pare de neînțeles că am plecat în timp ce fiul meu era încă în epavă. Dar nu faci lucrurile în mod conștient într-un astfel de moment.

Nu am mai făcut nimic conștient, nu mi-aș fi putut imagina niciodată că îmi voi găsi propriul copil așa, în timpul orelor de lucru. Nu ai cum să-ți imaginezi așa ceva. Și când se întâmplă, nu crezi. Aceasta era meseria mea, știam de ce eram eu acolo, dar copilul meu nu ar trebui să fie aici. Copilul meu ar trebui să fie în siguranță, în patul lui”.

Se pare că Gian a plecat cu mașina tatălui său în jurul orei 3 noaptea. Apoi, după o oră, se întorcea spre casă. N-a mai ajuns niciodată.

„Atunci, sunt singurul copil acum…”

Annemiek nu-și amintește multe din noaptea aceea. I s-a spus că a plâns mult. Iubitul ei, Gerrie, cu care era de 5 ani, a ajuns la spital. Apoi s-au dus la casa fostului soț al femeii, pentru a-l trezi pe fiul ei mai mic, Roan, ca să-i spună că fratele său mai mare nu mai este în viață.

„A reacționat calm, resemnat, nu a țipat. A spus cam așa: Atunci sunt singurul copil acum”, își amintește mama. Abia mai târziu, și ea, și Roan au fost loviți în plin de durere. Dar nu atunci. Atunci totul a fost pe pilot automat: cum luăm sicriul, florile, avem spațiu suficient, câți oameni vin la înmormântare…

Gian era iubit, avea o viață socială grozavă, sute de oameni au venit în cele din urmă la înmormântare. De fapt, era prea plin în capelă, oamenii stăteau pe podea, prietenii lui aproape de sicriu. Annemiek știe acum: „Nu voi mai experimenta niciodată ceva atât de rău, pentru că asta este cel mai rău”.

Iar trauma și-a făcut simțită prezența în următoarele săptămâni. Și zeci de întrebări. Cum putea fiul ei, care nu avea permis de conducere, să ia cheile mașinii? Unde plecase, de unde se întorcea, de ce avea viteză?

Uniforma spălată și pusă la uscat

Durerea plutea în jurul lui Annemiek. Nu-i mai păsa de nimic. A umblat zile întregi în trening, a mâncat prost, abia a dormit, nu s-a mai machiat. Cearcăne de nesomn și de plâns. Nu îndrăznea să iasă afară, nici măcar la supermarket. Nu mai suporta mașinile, zgomotele făcute de ele.

A fost diagnosticată cu PTSD. O tulburare de stres posttraumatic. „Asta m-a șocat, dar avea și sens. A trebuit să încep de la zero. Făcusem deja un pas pe care psihologul meu, pe care l-am primit de la serviciu, l-a sugerat după câteva săptămâni. Că ar putea fi bine dacă aș scoate uniforma din dulapul meu și să o duc acasă să o pun în coșul de rufe murdare. Am simțit că trebuie să urc Pirineii”, își amintește femeia.

Și a urcat acei proverbiali Pirinei. Unul câte unul. Pas cu pas. Și-a spălat uniforma, a atârnat-o să se usuce. Dar nimic nu era simplu.

Voi fi sinceră: în primul an în care m-am uitat regulat în jos din apartamentul meu, încă trăiam în Amsterdam în acel moment, la etajul al treilea, m-am gândit: pot sări. Nu m-am gândit niciodată să fac asta cu adevărat, nu. Nu vreau să mor, mai am un fiu și un prieten minunat, dar chiar nu am vrut să mai simt acea durere!

Annemiek Valent

Îl putea vedea pe Gian în fața ei tot timpul, când dormea, dar și când era trează. Copilul ei în acea mașină. Trebuia să caute ajutor pentru asta, pentru acele poze din capul ei. Terapia EMDR a ajutat. După șase luni, Annemiek s-a întors pe ambulanță pentru prima dată: „Munca mea era pasiunea mea. Dacă voiam să-mi recapăt viața, trebuia să încerc să lucrez din nou”.

Tatăl lui Gian a murit la fel, în mai puțin de un an

Annemiek tocmai se întorsese la muncă, când a sunat cineva la ușă, în toiul nopții. Locuia în Badhoevedorp de câteva luni, Gian murise de mai puțin de un an. Doi ofițeri erau la ușă. Fostul ei soț murise și el. Intrat cu mașina într-un copac. „Aceasta este o glumă bolnavă”, le-a spus ea ofițerilor. „Vrei să-mi spui că trebuie să-l trezesc din nou pe fiul meu?”

Ofițerii aveau să-i spună da din nou, parcă împietriți și ei de durere. L-a trezit pe Roan. „Sunt polițiști la ușă”, a spus ea. „Dar nu am făcut nimic”, spuse imediat Roan, somnoros. „Știu dragul meu, dar s-a întâmplat ceva rău”

O altă identificare de cadavru. Alege un sicriu. Același obiceiuri funerare ca atunci. O înmormântare. Ceea ce era nou acum erau zvonurile. „Oamenii au crezut că fostul meu soț s-a sinucis. Suntem convinși că nu a făcut-o”. A fost ghinion. Dar Annemiek nu se simte ghinionistă. „Este ceea ce este”, spune ea, ridicând din umeri.

Roan a fost lovit de durere mai târziu. În 2019 a stat acasă un an. Acum și-a revenit, și-a luat diploma de liceu, și-a luat permisul de conducere . Acum are 21 de ani, studiază tehnologia instalațiilor, anul 3. Locuiește încă acasă, are o iubită foarte dulce. Annemiek lucrează din nou cu normă întreagă.

A scris o carte despre experiența ei și cartea a fost lansată luni, iar de săptămâna viitoare se va vinde în librăriile din Olanda. A învățat că e important să spună lucrurile și așa poți afla despre tine unde este durerea.

Și, de asemenea, să-ți poți spune: ceea ce urmează să vezi la locul dezastrului nu este întristarea ta: „Știi ce este? Cred că am experimentat unul dintre cele mai proaste lucruri pe care le poți experimenta ca mamă și lucrător în ambulanță. Dar poți face față oricărei traume, oricât de îngrozitoare ar fi”.

Iar cartea a ajutat-o să înțeleagă lucrurile esențiale: „Cu povestea mea, vreau să le arăt oamenilor cum, cu tratamentul potrivit, poți relua viața. Am scăpat de PTSD. Voi fi întotdeauna o mamă căreia îi va fi dor de copilul ei, dar sunt și o mamă care trebuie să trăiască din nou și care trăiește”.

Text semnat de Lisanne van Sadelhoff în RTL Nieuws, preluat și adaptat

Vezi rezultatele alegerilor prezidențiale – turul 1 și află când este turul al doilea al votului pentru președinție!  

Urmărește-ne pe Google News