VIDEO&FOTO/ La 80 de ani, o fostă asistentă gătește săptămânal pentru oamenii străzii. Viața de poveste a unui om simplu, pentru care „nu pot” nu există
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Cu trei fracturi și leziuni grave la coloană, fosta asistentă Georgeta Nedelcu găteștepentru oamenii străzii din Ploiești.Deși nu poate sta în picioare fără sprijin, face mâncare săptămânal pentru oropsiții sorții şi le pune în farfurii, ținându-se de mese„Nu mă ajută picioarele, dar câtă vreme mâinile şi mintea mă ascultă, este bine”, spune tanti Geta, voluntar la aproape 80 de ani
Cuprins:
De Cristian Simion
A fost odată că niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti…
Așa încep toate poveștile, așa începe și a noastră. Povestea Georgetei Nedelcu, aflată în pragul vârstei de 80 de ani. O chinuie anii, o chinuie și bolile. Ar putea să stea liniștită, să se menajeze, însă n-o face. Săptămânal, merge la cantina săracilor și gătește pentru zeci de oameni ai străzii. Apoi, sprijinindu-se de mese, pentru că picioarele abia o mai țin, le pune și mâncarea în farfurie. Pentru că așa vrea ea, să-i hrănească cu mâna ei.
“Când eram mică, spuneam că o să mă mărit cu un băiat bogat, să-mi ia multe bomboane. Nu m-am măritat cu unul bogat, m-am măritat cu unul muncitor şi am făcut multe împreună”, își începe povestea Georgeta Nedelcu, femeia care demonstrează că şi oamenii simpli pot avea o viaţă de poveste. Sau mai ales ei.
Toată viața ei i-a îngrijit pe alții. A fost infirmieră, apoi asistentă medicală. Poate de acolo i se trage dorința de a-i ajuta pe cei în suferință.
La pensie, Georgeta Nedelcu a pus în cui halatul alb. I-a rămas însă voinţa de a face bine.
Așa că marțea, în fiecare săptămână, bunicuța cu suflet de aur merge, sprijinită în cadru, la Adăpostul de noapte din Ploiești, acolo unde zecile de oameni ai străzii o așteaptă pentru o porție de mâncare. Se sprijină pe fiica și pe prietenii ei, o mână de oameni care dau şi altora din ceea ce au.
Nevoia de a ajuta
Săptămâna aceasta au hrănit peste 50 de oameni fără adăpost. Fasole, salată de sfeclă roşie cu morcovi şi prăjitură cu foaie şi cremă.
“Săptămâna viitoare le pregătesc sarmale. Nu mă ajută picioarele, dar câtă vreme mâinile şi mintea mă ascultă, este bine”, spune bătrâna doamnă.
La început, a fost uimită de faptul că sărmanii cărora le face de mâncare şi cărora, sprijinită de masă, le pune în farfurie, adunau în jurul lor porţii în plus. Acum nu se mai miră. Nu judecă, nu critică. Doar constată.
“Sărmanii de ei, nu au nici o perspectivă, dacă ar fi să se închidă adăpostul ăsta rămân pe stradă. Mi-e milă de ei!”, spune femeia.
Georgeta Nedelcu şi cei care o sprijină fac asta de doi ani. Și nici unuia nu-i trece prin cap să se oprească.
Copilăria și tinerețea nu i-au fost ușoare. Un băiat i-a murit de leucemie la 7 ani
Georgeta Nedelcu s-a născut şi a crescut într-un sat din judeţul Buzău, în apropierea Vulcanilor Noroioşi. Când a terminat clasa a VII-a, părinţii i-au spus că nu au bani să o trimită mai departe la şcoală, la oraş.
“Am terminat şapte clase şi, fiind dintr-o familie săracă, nu au avut cu ce să mă dea la şcoală mai departe. Dar Providenţa a făcut că, la şapte ani după ce am terminat şcoala, la 21 de ani, o mătuşă să găsească în ziar un anunţ că se fac la Ploieşti cursuri de Cruce Roşie şi după doi ani devin soră medicală. Era în 1961”, îşi aminteşte femeia.
Nu fusese niciodată la Ploieşti. În copilărie își făcuse însă două prietene care erau din Ploiești şi ştia numele străzii pe care acestea locuiau. A mers așadar pe strada aceea şi tot Providenţa a făcut să le găsească.
A urmat un an greu, de stat în gazdă, de dormit pe o canapea într-o bucătărie, un an în care a avut grijă de un copil, apoi de un cuplu de vârstnici. Dar nu a renunţat niciodată la visul său, fiindcă de mică i-a plăcut munca de sanitar.
A intrat în sistem mai întâi ca infirmieră la secţia de copii a spitalului din Ploieşti. Timp de şapte luni, a avut grijă de micuții operaţi şi, în paralel, a mers la cursuri, la şcoala de Cruce Roşie.
“Îmi era milă de cei mici, îi luam în braţe, îi iubeam, mă jucam cu ei, îi dădeam jos din pat după operaţie. Am dat odată jos un copil şi, la picioarele lui, am văzut un lac de sânge. Un fir nu fusese legat ca lumea şi, dacă nu l-aș fi dat jos, în noaptea aia murea, că avea hemoragie. A fost operat din nou şi a scăpat. Mi-era milă, dar ştiam că le fac bine. Mi-era şi dragă meseria asta, am făcut-o cu plăcere. Mi-a părut rău că am ieşit la pensie”.
Între timp, s-a căsătorit. A avut trei copii - doi băieţi şi o fată. Unul dintre fii i-a murit de leucemie. Avea doar 7 ani. Durerea a fost sfâșietoare. Spune că el a fost sprijinul ei, prin curajul şi tăria de care a dat dovadă în ultimele sale zile.
Sistemul medical, atunci, ca şi acum
Georgeta Nedelcu a văzut multe drame în deceniile pe care le-a petrecut în spital, la chirurgie, ginecologie, terapie intensivă şi psihiatrie. I-a rămas în minte cazul unui pacient aflat la ATI căruia i-a pus un termometru, iar când s-a dus să-l ia şi să treacă temperatura pe foaia de internare, a observat că omul nu mai sufla. Își mai amintește cazul unei tinere care a murit pentru că a fost lăsată nesupravegheată după naştere şi a cărei foaie medicală a fost modificată, pentru ca nimeni să nu iasă vinovat.
“Pe la ora trei noaptea a venit aşa, o agitaţie, au adus la reanimare o bolnavă. 21 de ani, o frumuseţe de fată. A născut şi moaşele nu au avut grijă să o supravegheze şi a avut o hemoragie puternică, celelalte bolnave au dormit şi spre dimineaţă au auzit-o că horcăia. Au adus-o la reanimare, dă-i cu perfuzii, dă-i cu de toate, n-au mai avut ce să-i facă, a doua zi a murit. Au venit, au modificat foaia de observaţie, că a fost bolnavă cu inima, că a făcut un stop cardiac”, spune fosta asistentă.
Cinism în sistemul medical românesc pare să fi existat dintotdeauna. Când a plecat de la terapie intensivă la secţia de psihiatrie, a fost şocată de faptul că nu avea mai nimic de făcut.
“Eu eram învăţată să trag greul la reanimare. Şi când m-am dus acolo zic: «Daţi-mi să fac ceva!» «Păi, ce să faci, scarpini bolnavul pe spate, ce vrei să faci? Îi faci calmantul, bolnavul doarme şi tu ai timp, îl laşi în pace»”.
«Ascult Europa Liberă»
Nici de Securitate nu a scăpat în anii negri ai comunismului, deşi era doar o asistentă medicală. Îşi aminteşte un episod. “Într-o zi am fost chemată pe Vasile Lupu (strada Vasile Lupu, sediul actualei Poliţii Judeţene - n.r.), la Securitate. Aveam o colegă care mă tot întreba de o cunoştinţă fugită în America şi despre care îi spusesem că mi-a trimis o felicitare, dar nu m-am gândit la ea. Am crezut că e secretara de partid. După o vreme, a venit iar un securist la mine, la spital, și m-a întrebat: «Asculţi Europa Liberă?». I-am spus: “Ascult Europa Liberă» «De ce?» «Pentru că nu mi-a zis nimeni să nu ascult»”.
La scurtă vreme, la Spitalul Judeţean Ploieşti s-a făcut o şedinţă cu tot personalul, în care Radio Europa Liberă a fost prezentat drept duşman al poporului. Georgeta Nedeclu, soţie de muncitor, nu a păţit nimic.
După decembrie 1989, i s-a spus: “Ai un dosar uite atât la Securitate”. Nu s-a dus să-l vadă. De ce? Bătrâna tace. Răspunde pentru ea fiica sa, Mihaela: “A spus că nu vrea să trăiască cu ură, de aceea nu a vrut să vadă negru pe alb cine o turna”.
În ani, s-a întâlnit cu cea pe care o bănuia că raporta despre ea Securității, dar nu i-a spus niciodată nimic. “Nu aş fi întors trecutul dacă i-aş fi spus asta”, vine explicaţia, naturală şi atât de simplă!
«Am simţit pe pielea mea neajunsurile din sistemul medical»
După ce a ieşit la pensie, Georgeta Nedelcu a continuat să lucreze ca distribuitor de carte. A mers prin tabere de copii unde gătea pentru sute de elevi. Totul până în 2011, când i s-a întâmplat accidentul care a lăsat-o cu o infirmitate permanentă. Trecuse jumătate de an de când rămăsese văduvă, la 72 de ani. A mers la nişte prieteni de familie, să culeagă cireşe. Îşi aminteşte doar cum a văzut “cireşul rămânând într-o parte, iar scara pe care eram în cealaltă parte”.
Apoi îi revine senzaţia pe care i-a dat-o coloana vertebrală sfărâmată: “Cinci vertebre s-au fracturat, am avut impresia că s-a dezintegrat corpul meu, că nu mai sunt eu”.
A fost dusă cu ambulanţa la Câmpina, unde s-au constatat leziuni grave la coloană. Au chemat din nou ambulanţa, să o trimită la Ploieşti.
“Au scăpat targa jos cu mine. M-a durut atât de tare că am vărsat de durere”, îşi aminteşte.
Cu greu, după trei ore de stat pe holurile spitalului din Ploieşti, a obținut transferul la un spital din Capitală. Acolo a aşteptat o săptămână pentru că unitatea nu avea șuruburi din titan pentru prinderea celor cinci vertebre fracturate.
La câteva zile de la operaţie, a făcut ocluzie intestinală.
Ajunsă acasă după săptămâni de recuperare, a aflat că nu va mai merge niciodată fără ajutor. Dar a început să umble în cadru. A căzut o dată şi şi-a fracturat un antebraţ. Apoi şi-a fracturat un femur, după ce cadrul a alunecat, în curtea casei.
Au făcut-o toate aceste probleme să privească altfel spre sistemul sanitar? Georgeta Nedelcu răspunde: “Tot la spital m-aş duce să muncesc, mi-e aşa de drag când văd halate albe!”.
