Bogdan Oprea, despre misiunile umanitare la care participă de zece ani: „Voluntariatul m-a făcut să mă descopăr pe mine însumi”

Începuturile voluntariatului

Libertatea: Cum ați ajuns să vă implicați în acțiuni de voluntariat?
Bogdan Oprea: M-am implicat în activități de voluntariat la scurt timp după absolvirea facultății, pentru că am simțit nevoia să dau din experiența mea și din timpul meu celor din jur. Mai degrabă îl văd ca pe un al doilea sau chiar al treilea job, în sensul că o fac cu destul de mare periodicitate. 

Era un anunț pe Facebook în care se spunea că Inspectoratul pentru Situații de Urgență București-Ilfov lansează un program de voluntariat pentru cetățenii interesați să facă voluntariat în cadrul unităților de pompieri. Și mi s-a părut interesant din prima. Am aplicat, am plecat împreună cu un prieten foarte bun și am devenit parte dintr-o etapă a vieții mele pe care nu aș fi anticipat-o, dintr-o echipă de oameni absolut fantastici, care îmi sunt colegi de 10 ani în acest program, și care m-a dus apoi spre alte proiecte de voluntariat, care, la fel, mi-au dat un sens vieții și mă împlinesc într-o măsură excepțională, pentru că mă ajută să dau înapoi din lucrurile pe care le-am câștigat în viață, le-am obținut sau am avut noroc să-mi fie oferite la rândul meu. Norocul meu a fost că am găsit acolo o echipă foarte bună. Oameni alături de care am simțit că am „mutat munți”. 

În martie 2017 mi-am luat licența de paramedic SMURD. Licența îți permite să încadrezi ambulanțele SMURD, adică să mergi la unitatea de pompieri la care ești alocat și să răspunzi, alături de echipajele SMURD, la apelurile 112 și la misiunile pe care le desfășoară ambulanța.

Pentru a obține această licență există mai multe etape. În primul rând, trebuie să fii voluntar ISU. Te înscrii în programul de voluntariat, iar recrutările au loc periodic, o dată sau de două ori pe an. Ca să ajungi paramedic SMURD trebuie să acumulezi un număr mare de ore de activitate în unitate. Aceste ore pot însemna cursuri de prim ajutor la care asişti, activități de instrucție în unitate, activități de pregătire sau exerciții de simulare. La acea vreme, simulările includeau incendii, cutremure sau alte intervenții de urgență. Mergeai ca „victimă” în exerciții, pentru că nu aveai încă competențele de intervenție. Practic, erai persoana pe care o găseau sub dărâmături sau pe care o evacuau dintr-un incendiu. Era o formă de învățare. 

În total, dai aproximativ 13 examene: probe scrise și probe practice – de la descarcerare la intervenții medicale și alte tipuri de evaluări. După ce le promovezi cu note de trecere, primești dreptul de a deveni paramedic SMURD și obții licența. Asta îți dă dreptul să urci pe ambulanță și să participi la intervenții alături de echipajul SMURD din unitatea ta. Ulterior, în fiecare an, trebuie să susții din nou examene pentru menținerea licenței: probă scrisă, probă practică și evaluare de echipaj. Acestea se dau anual. 

După ce devii paramedic, poți participa și la misiuni de suport – de exemplu, la festivaluri, evenimente mari sau concerte. Am fost la multe astfel de intervenții, unele destul de dificile. Ca voluntar paramedic, nu există nicio diferență față de angajați din perspectiva competențelor sau a nivelului de intervenție. Singura diferență este că pentru ei este o profesie, iar pentru noi este voluntariat. Mergem atunci când avem timp și când putem.

– Ce vă motivează să continuați, mai ales în condițiile în care astfel de misiuni presupun și sacrificii personale?
– Sacrificiul ar însemna mai degrabă o ieșire din zona mea de confort. Pentru mine, zona de confort e un birou sau o sală de clasă. Un accident rutier, o sinucidere la metrou sau construirea unei case, nu sunt în zona mea de confort.

Însă recompensele sunt atât de mari și poate cea mai importantă este faptul că poți să ajuți oamenii. Mie îmi plac oamenii. Să știu că pot să ajut oameni când au nevoie, e probabil culmea acestui sentiment de a te simți confortabil, de a-ți plăcea oamenii. Și atunci o fac pentru că știu că pot să ajut. Și să ajuți pe cineva când tu poți și el nu poate sau când tu poți și el sau ea are nevoie, mie mi se pare un act de guvernanță. 

Al doilea motiv este că mă simt foarte bine făcând lucrurile acestea și fiind înconjurat de oameni ca mine. Pentru că în mediul acesta de voluntariat găsesc majoritar oameni care gândesc și simt ca mine. Oameni care vor să ajute, oameni care cred că lumea poate fi mai bună doar dacă încercăm fiecare să o facem mai bună. O altă motivație importantă este că voluntariatul te ajută să te descoperi pe tine însuți. Iar pe mine, cel puțin, m-a făcut să descopăr lucruri despre mine pe care nu le știam. 

Un alt motiv, cel puțin în misiunile internaționale este și că de aici descopăr culturi, țări și oameni. M-am întors recent din Zambia și nu știam multe despre ce înseamnă viața de acolo. Oricât am călătorit sau am mai fost și în alte misiuni în Africa, acum cunosc Africa mai bine decât o știam înainte și ar fi ipocrit din partea mea să nu spun că asta mă face un om mai bogat, mai împlinit, mai în cunoștință de cauză despre Africa. E un motiv pentru care fac niște sacrificii. Căci cel puțin misiunile acestea externe sunt costisitoare. Pe lângă fundraisingul (strângere de fonduri) pe care îl faci, ai o contribuție financiară pe care trebuie să o acoperi tu, ca voluntar. Nu te plătește nimeni să mergi acolo, din contră, contribui cu multe mii de euro de acasă. Eu aleg să fac concediile așa. 

Misiunea umanitară din Zambia

– Ce ne puteți spune despre misiunea din Zambia? 
– În primul rând, a fost un proiect de voluntariat al Habitat for Humanity România, împreună cu partenerul din țara respectivă, o misiune „Hope in Action” în Zambia, organizată, în principiu, anual. Misiunea a constat în construirea unei case, o casă cu trei încăperi, pentru o văduvă, Estella, în vârstă de 60 de ani, care își crește singură cei patru nepoți orfani. Estella este bolnavă, la rândul ei. 

Locuia într-o casă din chirpici, închiriată. „Casă” este impropriu spus – poate nu era nici măcar o magazie pentru unii dintre noi, nu cred că avea mai mult de 3-4 metri pătrați, cu găuri prin care intra apa la fiecare ploaie. În Zambia, sezonul ploios este foarte aspru. Grija ei nu era doar că ploua în casă, ci că acea casă de lut se poate prăbuși oricând, iar copiii ar putea fi răniți. 

Atunci am trăit cu atât mai intens bucuria că, împreună cu voluntarii și angajații, am putut să o scoatem din acea casă și să-i oferim o locuință construită din bolțari și mortar, o casă stabilă, cu acoperiș de tablă. O casă în care Estella își poate duce bătrânețea mai liniștită, știind că nepoții ei sunt în siguranță și că nu mai plătește chirie. 

Pentru Estella și nepoții ei, acest lucru înseamnă o schimbare majoră a vieții. În prezent, doar doi dintre nepoți pot merge la școală, ceilalți doi nu își permit. Viața acolo este destul de dură. Deși învățământul este gratuit în Zambia, copiii nu pot merge la școală dacă nu au rechizite și uniformă. Iar acestea nu sunt ușor de asigurat, pentru că veniturile sunt foarte mici. Aproximativ 56% din populație trăiește cu mai puțin de 2,15 dolari pe zi (aproximativ 290 de lei pe lună). În total, circa 75% din populație supraviețuiește cu mai puțin de echivalentul a 490 de lei lunar, potrivit datelor Băncii Mondiale din 2023. Cu o populație de peste 21,3 milioane de locuitori, Zambia se numără astfel printre cele mai sărace țări din lume. 

Estella nu are loc de muncă, trăiește din ce reușește să cultive în grădină și, uneori, mai vinde prin comunitate. Singura care muncește constant este nepoata, dar ca zilier, fără siguranță: într-o zi are de lucru, în alta, nu.

– Ce le-ați spune oamenilor care zic că nu au timp și bani să ajute? 
– Le-aș spune că fiecare își stabilește prioritățile în viață și e dreptul și libertatea fiecăruia și e fantastic că e așa. Dacă doresc să facă asta, trebuie doar să se gândească puțin la reorganizarea priorităților lor în viață. 

Eu nu am copii și asta mi-a oferit mai mult timp liber. Cu un copil mic, mare, nu contează, copiii sunt o responsabilitate și îți aduc și foarte multă satisfacție și bucurie, dar îți schimbă un pic și universul vieții tale, în principal îți scade libertatea de mișcare. Pe mine, când ajung acasă, nu mă îmbrățișează fiul sau fata, ceea ce e un gol, dar știu că pot să plec când vreau în Zambia, de exemplu. Dar nu trebuie să faci misiuni în Africa, misiuni costisitoare. Pe mine, mersul pe ambulanță nu mă costă. Mă costă cât mănânc în ziua respectivă. Sau susținerea de cursuri de prim ajutor. E un mod fantastic să-ți petreci prima jumătate din ziua de sâmbătă.

Voluntariatul în România

– Ce ne puteți spune despre misiunile de voluntariat din România?
– Din 2017, de când m-am alăturat Habitat for Humanity ca voluntar, am participat constant la șantiere în țară: Bacău, Iași, Constanța, Cumpăna, Tuțora, Zemeș, Vaideeni și altele. Sunt construcții rapide, de luni până vineri, în care începi sau termini o casă. De regulă, merg în octombrie, de Ziua Mondială a Locuirii. Am început cu o misiune în Bacău, apoi am continuat constant. Inclusiv în pandemie, cu pauze, dar în fiecare an încerc să merg măcar o săptămână pe șantier.

– Ne puteți povesti despre un caz care v-a rămas în minte?
– Mă impresionează toate cazurile acestea de construire de locuințe. Țin minte o fetiță care a vorbit emoționată în fața noastră, în momentul prânzului. A spus că pentru ea cea mai mare bucurie este că va avea o toaletă în casă și că nu va mai trebui să meargă la toaleta din fundul curții. Și m-a atins emoțional faptul că un copil conștientizează acest lucru. Înțelegi suferința de acolo abia când o vezi direct. Altfel, pe ambulanță, mă impresionează toate cazurile cu bătrâni. Am o sensibilitate specială față de ei, probabil și de la bunicile mele. 

Estella m-a impresionat peste măsură în Zambia. În privirea ei am recunoscut foarte multă durere, dar și multă demnitate. Nu vorbea engleza foarte bine, dar din reacțiile ei se înțelegea totul. Țin minte că a cântat în momentul în care i-am dat cheia casei, iar atunci ne-au dat lacrimile. Mi-am dat seama că bucuria ei nu era pentru ea, ci pentru copii și nepoți. 

Pe ambulanță, la fel, îmi rămân în minte cazurile cu bătrâni. A fost un caz al unei femei de aproximativ 60 de ani, care își dorea să moară. Era creștină, deci nu vorbim despre sinucidere în sensul clasic, dar își dorea să nu mai trăiască. Avea o malformație cardiacă descoperită târziu, care îi provoca numeroase episoade de stop cardio-respirator. Când am ajuns noi, era într-o stare destul de gravă, dar conștientă. Practic, putea intra în stop în orice moment. Noi am intervenit cât am putut, în așteptarea echipajelor specializate. Am încercat să o menținem conștientă, să o ținem de vorbă, să o stabilizăm cât se putea în acele condiții. 

În timpul acesta, ne-a povestit că își dorește să moară pentru că soțul ei, militar, a decedat, iar la doi ani după el i-a murit și fiul, care i-a călcat pe urme și a fost tot militar. Fiul a murit din cauza unei hepatite de la cabinetul stomatologic de acolo. Aceasta ne-a spus că, de atunci, viața ei nu mai are sens. Locuia într-o casă înstărită înainte, apoi s-a mutat cu lucrurile ei, cele mai de preț fiind cărțile, într-o locuință în chirie, dar nu se simțea bine acolo. Spunea că oamenii o consideră „nebună”, că vorbește singură, că nu este înțeleasă și că așteaptă să moară ca să se reîntâlnească cu soțul și fiul ei. 

Acel caz mi-a rămas foarte puternic în minte. Mi-am dat seama atunci că statul ar trebui să facă mult mai mult pentru bătrânii singuri, pentru oamenii care nu mai au pe nimeni și care ar avea nevoie să fie băgați în seamă măcar o dată sau de două ori pe săptămână. 

Unele ONG-uri încearcă să facă asta, dar nu pot acoperi nevoia reală. Ar fi nevoie de programe reale: activități, socializare, cursuri, orice le-ar da un sens. Ceva care să le dea un motiv să continue. Statul nu face suficient acest lucru. Iar noi, ca societate, ar trebui să nu permitem ca oamenii aceștia să rămână singuri și abandonați.

– Cum gestionați emoțional misiunile?
– Spuneam la început că voluntariatul te ajută să te descoperi. Eu am și o putere de reacție destul de mare, o capacitate de organizare în situații extreme pe care nu știam că o am și pe care nu am cultivat-o în mod special. Sunt lucruri pe care le-am descoperit abia atunci, pe ambulanță. Acest lucru m-a ajutat să mă descopăr. Am descoperit și rezistența mea la tot felul de condiții de igienă precară. În situații extreme, pe care nu știam că le pot gestiona, am realizat că pot face față. În Nepal, în Africa, în alte misiuni, am descoperit că, deși în mod normal sunt destul de pretențios, cu șervețele umede la mine și grijă la detalii, acolo pot funcționa fără probleme. 

Am rezistat destul de bine. Nu simt că au rămas în urmă altceva decât niște amintiri emoționante. Sunt cazuri care mă impresionează, dar nu mă urmăresc după, nu le visez noaptea și nu îmi afectează viața pe termen lung. Din contră, m-au făcut un om mai bun și mai înțelegător cu suferința altora. Mă afectează cazurile persoanelor cu dizabilități, care nu au nevoie de milă, ci de înțelegere. Din păcate, de multe ori nu suntem capabili să oferim înțelegere și oferim milă sau, mai rău, respingere. 

Am avut un caz pe ambulanță în care pacientul era o persoană neauzitoare sau cu deficiențe de auz. Niciunul dintre noi din echipaj nu a reușit să comunice cu el, deoarece nu cunoșteam limbajul semnelor. În acel moment am realizat, din nou, că statul nu este suficient pregătit. Ar fi trebuit să existe echipaje specializate sau personal pregătit pentru astfel de situații, pentru că sunt multe persoane neauzitoare. 

Emoțional, nu pot spune că sunt afectat în mod constant, deși evident că mă emoționează aceste cazuri. Am fost însă la misiuni în care impactul emoțional a fost mult mai puternic. Îmi amintesc un incendiu în care întreaga unitate a intrat ulterior într-un program de terapie. A fost un incendiu cu victime, inclusiv copii, pornit de la o instalație de iluminat pentru bradul de Crăciun. Unii colegi pompieri au fost profund afectați, proiectând în victime propriii lor copii. 

Am mai fost implicat în misiunea din Nepal, unde am susținut cursuri de prim ajutor pentru comunități din Munții Himalaya, unde ambulanțele ajungeau în 5-6 ore. Oamenii de acolo nu aveau cunoștințe de bază de prim ajutor, așa că am încercat să le oferim minimum necesar pentru a putea interveni până la sosirea ajutorului. 

Am făcut parte și din echipa de voluntari a dispeceratului Direcției de Sănătate Publică din București, împreună cu Geeks for Democracy.

O altă misiune a fost la începutul războiului din Ucraina. Anticipasem izbucnirea conflictului și discutasem cu rectorul Universității din București despre posibilitatea de a oferi cazare în căminele universității pentru profesori din Ucraina. Când a început războiul, eram la un eveniment festiv. Toată lumea se simțea bine, dar eu nu aveam deloc liniște. Mă întrebam ce caut acolo, când la câteva sute de kilometri începea un război. A doua zi, am decis să plec la Vama Siret. Nu am anunțat aproape pe nimeni. Am informat Fundația pentru SMURD, rectorul și colegii de la facultate. Le-am spus că mă duc să ajut și că îmi voi ține cursurile online.

Din fericire, existau deja ONG-uri și autorități prezente, dar situația era copleșitoare. Societatea civilă a avut un rol esențial, iar ulterior, și autoritățile locale au început să se organizeze mai bine. 

Am încercat să contribuim inclusiv cu spații dedicate persoanelor neauzitoare, persoane cu dizabilități, spații pentru mame și copii și alte facilități necesare. Acolo am întâlnit și un psiholog specializat în situații de urgență. Acea persoană a avut un impact foarte mare asupra noastră. Inițial credeam că terapia trebuie oferită refugiaților, dar ea ne-a spus că trebuie să începem cu voluntarii. Oamenii aceia făceau lucruri extraordinare: îngrijeau animale ale refugiaților, le preluau și, după săptămâni sau luni, reușeau să reunească familiile, trimițând animalele acolo unde ajungeau oamenii – la Toronto, la Paris sau în alte locuri.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Reportajele și anchetele sunt mari consumatoare de timp și resurse. Din acest motiv, te invităm să susții munca jurnaliștilor printr-o donație. Aici găsești mai multe opțiuni prin care poți contribui la dezvoltarea altor materiale similare: libertatea.ro/sustine. Îți suntem recunoscători că ne citești și că ești alături de noi.