Oamenii din pavilionul COVID al Spitalului Marius Nasta. „Și fă-i tineri cum au fost, fă-i mai tineri decât noi”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Reportaj despre femeile și bărbații la care ne-am obișnuit să ne raportăm ca la niște numere. Sunt mamele, tații și bunicii noștri, cei mai afectați de pandemie. Este personalul medical care-i îngrijește, la rândul său așteptat zilnic de copii acasă. Rugă pentru părinți.
Cuprins:
- “Măştile astea simple, ştiţi, pentru mine sunt aer, nici nu le mai simt...”
- „De oboseală, nu mai simţim frica”
- 10 medici la 86 de bolnavi
- Bucuroși că asimptomaticii nu mai sunt internați
- “Să ai şi milă, şi curaj”
- Păsările prizoniere de la ATI
- Aici sunt bunicii și părinții noștri
- “N-aveam nicio şansă acasă”
- Am îmbătrânit cu o generație într-un an
- Bătrânica din comuna Berceni
În pavilionul dedicat COVID-19, de la Institutul de Pneumoftiziologie Marius Nasta, intratul şi ieşitul din zona roşie, cei 27 de paşi ai echipării individuale, trecutul prin baia de biocid după terminarea turei au devenit rutină istovitoare.
„Biocidul ăla atacă părul, nici nu ne mai vopsim”, explică o asistentă, în timp ce-şi ascunde şuviţele sub bonetă.
„Marius Nasta” este cel mai mare spital de plămâni din România și unul dintre cele care au intrat, prin specializarea personalului medical, aproape imediat în lupta împotriva pandemiei.
Ritmul în care femeia se echipează s-a înteţit, „acum suntem ca la armată”, spun femeile în combinezoane albe. Pe masa cu oglindă au apărut două foarfeci, utile când vrei să decupezi o gaură pentru degetul mare în manşeta combinezonului.
Pe spate şi pe piept, cu markerul, cadrele medicale îşi scriu unul altuia rolul: infirmier, asistent, medic. E util, pentru că nici ei nu se mai pot recunoaște între ei, în versiunea lor de oameni spațiali.
“Măştile astea simple, ştiţi, pentru mine sunt aer, nici nu le mai simt...”
Turele sunt de 12 ore. La finalul programului, asistenta T.D. se urcă în tramvai.
„Schimb patru mijloace de transport până acasă. Şi nu ştiu cum să mă strecor printre oameni. Când îi văd fără mască... Sau cu masca sub nas... Măştile astea simple, ştiţi, pentru mine sunt aer, nici nu le mai simt...”
„De oboseală, nu mai simţim frica”
Cu gesturi graţioase, de parcă s-ar pregăti pentru un bal, îşi pune a doua pereche de mănuşi, „trei perechi e exagerat, prima e pentru tine, iar a doua, pentru pacient şi trebuie s-o schimbi mereu”.
Colega ei, F.R., o supraveghează, cu mâinile în buzunarul halatului albastru. „Frică? Poate la început, acum am obosit. Nu mai simţim frica. Nici nu ne mai gândim… Asta e meseria”. În oglinda din camera unde se schimbă personalul medical te uiţi să te asiguri că din tine se mai văd doar ochii, prin vizieră, şi nimic altceva, nu e nici o breşă în armura de polipropilenă.
10 medici la 86 de bolnavi
„Suntem puţini”, spune medicul pneumolog Dragoş Zaharia. „La 86 de bolnavi, câţi sunt acum internaţi, suntem 5 medici dimineaţa, 5 după-amiaza. În astfel de secţii, personalul ar trebui să fie dublu, unii să stea în zona roşie, alţii să rămână în zona verde”.
<strong>Medicul Zaharia lucrează din aprilie cu pacienţii cu COVID-19. „Cu unele pauze, pentru că lucrăm prin rotaţie, şi la celelalte secţii, apoi, după desfiinţarea unui pavilion, am fost relocaţi şi am ales să lucrez aici”. E cunoscut printre colegii lui pentru răbdare. </strong>
Un pacient între două vârste îl iscodeşte pe hol cu întrebări despre COVID-19: „La mine, pneumonia e răceală sau atacul virusului?”, „De ce toţi care ajung aici sunt trecuţi ca bolnavi de COVID?”, „Eu am mai avut pneumonie, nu e la fel?”.
Doctorul îi explică rar, sprijinindu-se de perete, diferenţa dintre “răceală şi atacul virusului”. “Da, dar eu am mai avut…”, spune pacientul. Medicul explică din nou, dornic mai degrabă de conversaţie decât de conspiraţie.
10 medici și 86 de bolnavi înseamnă tot atâția oameni.
Bucuroși că asimptomaticii nu mai sunt internați
“E bine totuşi că nu mai trebuie să ne ocupăm de pacienţii asimptomatici. Asta ne consuma zilnic timp preţios, timp pe care-l puteam dedica pacienţilor simptomatici. Acum suntem, cum ar veni, în normalitate”, susţine medicul Zaharia.
Cu toate astea, valul doi se ridică şi izbeşte tot mai sălbatic în porţile spitalelor. Ce s-a schimbat faţă de primul val?
“În valul doi a crescut numărul cazurilor severe. Iar în luna noiembrie, probabil va creşte presiunea pentru locurile din spital”, crede pneumologul. Dar nu va fi mai obositor. Oamenii din spitale au trecut de mult dincolo de oboseală.
Acum miza e să rămână în picioare. “În acest pavilion, urmând regulile la echipare şi dezechipare, nu am avut niciun caz de infectare la personalul medical”.
“Să ai şi milă, şi curaj”
Pe lângă lipsa medicilor, managerul Beatrice Mahler vorbeşte despre lipsa asistenţilor specializaţi pentru ATI. Facultăţile de profil din România pregătesc doar asistenţi generalişti.
“Pentru ATI, e nevoie de un tehnician care să ştie să folosească aparatele, să aibă empatie pentru pacient. Să ai dorinţa să ajuţi, dar să ai şi abilitatea tehnică, să ai şi milă, dar şi curaj, pentru că mila se termină când trebuie să faci loc curajului de a ajuta pacientul. Să ştii că ce faci tu, chiar dacă-l doare, e o intervenţie pentru viaţă”, afirmă medicul Mahler.
Pe termen scurt, criza de personal ar putea fi rezolvată, adaugă managerul de la “Marius Nasta”, prin sesiuni de training, coordonate, eventual, de Ministerul Sănătăţii.
Sub coama valului doi se vede, mai limpede ca oricând, ce înseamnă exodul personalului medical.
<strong>Nu ne rămâne decât să procedăm ca bravii înaintaşi şi să îmbrăcăm în halate copacii din curtea spitalelor. </strong>
Cum puneau soldații lui Ștefan cel Mare cușme la pomii mărunți, ca să creadă turcii că-s mai mulți, așa să creăm iluzia cantităţii salvatoare pe frontul actului medical.
Păsările prizoniere de la ATI
La ATI, valul doi aduce urgenţe zilnic. Buteliile cu oxigen sunt aliniate în uşă. Nu se vorbeşte, pentru că vorbele ar fi oricum acoperite de ţiuitul intermitent al aparatelor. În cutii metalice, ataşate fiecărui pat, stau închise nevăzute păsări de pradă, care lărmuiesc şi ciugulesc secunde. Oamenii care zac sub labirintul de tuburi zac într-o singurătate absolută, ca nişte cosmonauţi într-o arcă, scufundaţi în somn şi-n lumină electrică.
“Paturi la ATI ar fi, dacă toate spitalele din Bucureşti ar fi de acord să pună umărul”, spune Beatrice Mahler. “Dacă ar ceda câte zece la sută, să zicem, din paturile lor de ATI, ar scădea presiunea pe noi”.
Nu vreau să mă gândesc că vom ajunge în situaţia de a alege între un pacient oncologic şi un pacient cu COVID. Cancerul nu aşteaptă. La fel, pacienţii cu tuberculoză au nevoie de paturi la ATI. Spre deosebire de pacienţii cu COVID, ei nu pot primi ajutor la Terapie Intensivă la alte spitale din Capitală.Beatrice Mahler, manager “Marius Nasta”:
Timpul pentru calcule se scurge pe gâtul clepsidrei. Se apropie timpul alegerilor cumplite. Cei o sută de pacienţi care ajung azi la camera de gardă de la “Marius Nasta” vor deveni mâine două sute, poimâinie, trei sute. Progresia geometrică a groazei. Medicii se tem că rămâne ruga.
Pe vremuri, Adrian Păunescu, nu facem acum politică și analiza literaturii sau a caracterelor artistice, a scris o poezie care, pusă într-o melodie cântată de Ștefan Hrușcă, a emoționat generații întregi. Se numea chiar așa: “Rugă pentru părinți”.
Aici sunt bunicii și părinții noștri
“Nu am mai fost niciodată în spital în viaţa mea. Şi am 69 de ani”, spune un domn cu părul vâlvoi, mărunţind nişte pâine în palme.
Bărbatul pune apoi firimiturile în buzunarul bluzei de pijama. Toţi membrii familiei sale au luat virusul, doar el a făcut o formă gravă de COVID. Vârsta. Acum se simte mai bine şi poate mirosi cartofii fierţi din caserola pe care i-o întinde asistenta.
“Mâncare de spital, fără sare, fără...”, remarcă omul. Mâncare. Caldă. Când trece căruciorul cu porţii, trece şi un freamăt nerăbdător prin saloane.
Colegul de salon al domnului e octogenar. A crezut că are o laringită. “Am fost la vreo trei spitale până am ajuns aici. Să scap de asta din gât”. Stă pe marginea patului, se gândeşte un pic şi ridică un arătător cu bonturi: “Ce vreau să le spun la toţi e să stea acasă, să-şi vadă de treaba lor, să stea acasă, să nu se îmbolnăvească!”. Înțelepciune de om lovit de COVID.
“N-aveam nicio şansă acasă”
Pacienţii nu mai ştiu cum s-au îmbolnăvit şi nici măcar nu mai încearcă să reconstituie traseul fatalităţii. “Poate că de la votare, că am fost la vot, poate de la serviciu, nu am de unde să ştiu. Dar aşa bolnav n-am fost niciodată”, oftează un bărbat de 55 de ani, lungit în pat. “Ce e sigur e că n-aveam nicio şansă acasă. Cum m-a trecut pe oxigen şi pe injectabil, s-a schimbat situaţia”.
Pe patul celălalt, un domn de 48 de ani, lucrător la metrou, caută cu glas tare paşii greşiţi. “Am purtat mască la serviciu, m-am ferit. Poate şi curentul de la metrou să fi fost... La prima radiografie, nu s-a văzut nimic clar. După două, trei zile, mi-a fost rău şi am venit aici”.
Am îmbătrânit cu o generație într-un an
În alt salon, o femeie de 43 de ani abia aşteaptă să-şi vadă copiii. Are doi. Nu i-a văzut de o săptămână şi ceva, de când a fost internată. Are dungi vineţii sub ochi şi pleoapele tumefiate. Urme de la “atacul virusului”.
Pentru fiecare om de aici, din saloanele COVID, sunt acasă copii, nepoți, prieteni care îi așteaptă. Fețele lor mature sau bătrâne s-au asprit și mai mult în această încercare. Ca și cum am fi îmbătrânit, ca popor, cu o generație într-un singur an. Dar ce an! “Și fă-i tineri cum au fost, fă-i mai tineri decât noi”.
“E foarte rău să nu poţi să respiri”, spune mama a doi copii, cu mâinile în poală. Acum nu mai poartă masca de oxigen. Merge spre vindecare. Caută încă o explicaţie pentru neputinţa care-a lovit-o pe neaşteptate, a năucit-o: cum să nu poţi să respiri?
Bătrânica din comuna Berceni
Lângă doamna cu cearcăne, o bătrânică din comuna Berceni stă pe scăunel, lângă noptieră. Ea a avut dureri de burtă, “de am zis că mor”. “Dumnezeu m-a adus aici”, spune bătrâna, ţinându-se cu o mână de abdomen.
E vindecată. “Azi era vorba că îmi dă drumul acasă”.
Când un medic bagă capul pe uşa salonului, femeia din Berceni, care abia aude, îl prinde de braț şi îl trage spre ea. “Domn’ doctor, când plec?”, “Vine fiul şi vă ia după-amiază”, “Când?”, “După patru, probabil”. Bătrâna mai întreabă o dată: când? Se uită lung la medic, încercând să-i citească din priviri răspunsul. Dar privirile sunt mascate de vizieră, ca prăjiturile de vitrina cofetăriei.
![Raiul pe pământ! Mirela Vaida trăiește într-o casă de vis, cu 5 camere, perete de sticlă spre pădure și piscină de 30.000 €. Cum arată locuința vedetei [GALERIE FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/zgXk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlLzlocWV1SVFQTU5YSGFPdVJ5dEhmRnhFdU5tZWk1cmNRUWR1YzZzYlcuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
