Impreuna cu desantatul cult al personalitatii dictatorului, patriotismul impus n-a facut decat sa-i exaspereze pe oameni. In consecinta, dupa 1989 am asistat la un fenomen invers. Patriotismul a devenit, absolut nemeritat, un concept desuet, numai bun de aruncat la cos, ba chiar interpretat ca fiind rusinos. Nu trebuie sa ne ascundem dupa deget si e firesc sa constatam ca patriotismul e legat indisolubil de prezent, mai mult decat de trecut. De pilda, patriotismul americanilor, recunoscut in toata lumea, se sprijina pe un prezent maret, SUA neavand propria lor istorie decat de cateva sute de ani incoace. Patriotismul romanesc ar trebui sa aiba ca baza, zic apologetii sai, trecutul maret. In primul rand ca despre aceasta „maretie” se poate discuta. In al doilea rand, un trecut maret fara un prezent pe masura n-are darul sa „predispuna” la inflacarate sentimente patriotice. Ba chiar situatia e atat de complicata incat am ajuns sa discutam des despre „rusinea de a fi roman”.
Un singur lucru este cert: patriotismul nu se impune prin lege. Altfel, risti sa obtii un efect contrar. Patriotismul este, pana la urma, un sentiment, porneste din suflet, iar asupra sentimentelor nu se poate interveni cu legi. Ar face mai bine alesii nostri sa se ocupe de realitatea inconjuratoare, de fapt si motivul pentru care au fost alesi. Cand aceea se va schimba semnificativ, probabil ca nu s-ar mai pune problema unor legi care sa stimuleze… patriotismul.