Pentru noi e primul război, dar bunicii noștri au mai trăit unul: „Mi-a rămas întipărită imaginea cu cadavrele care erau puse unul lângă altul pe trotuare”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Generația tânără spune: „Numai un război nu apucasem!”. Dar există numeroși români care au trăit Al Doilea Război Mondial. Gabriela Șerban, 84 de ani, mama criticului de film Alex Leo Șerban, povestește pentru publicul Libertatea ce amintiri i-a declanșat invadarea Ucrainei.
În sufrageria apartamentului său din București, pe care îl împarte cu o cățelușă și o pisică, doamna Șerban, fostă contabilă, ține televizorul deschis. Cu sonorul dat tare, urmărește cu lacrimi în ochi situația vecinilor din Ucraina. Imaginile o duc înapoi cu 80 de ani, pe când era copil și fugea de mână cu mama ei din calea bombelor.
Trei lucruri într-o valijoară
„Eram în București când a început cel de-Al Doilea Război Mondial. Eu, născută în 1938, eram aici cu mama, tata era la război.
Cert este că se spunea că o să fie bombardat și Bucureștiul. Fiecare avea pregătită o valiză, o ceva, în caz că trebuie să plecăm de acasă, să ne ascundem, că sunau sirenele. Blocul în care stăteam avea subsol, și mergeam cu maică-mea, ea cu ce își luase și aveam și eu o valijoară unde îmi pusesem o mingiuță, o păpușică, ceva dulce. În rest, nu-mi dădeam seama cât este de grav. Nu știam ce e ăla război, de ce e război, de ce trebuie să mă duc la adăpost.
Când s-a spus că o să fie bombardat Bucureștiul, maică-mea a luat decizia să plecăm din București. Nu știam unde, nu aveam în altă parte unde să ne ducem. Și din ăla, ăla, ăla, am ajuns la Ploiești cu trenul. Și tocmai acolo, fiind centru industrial, cu sonde, fabrici, mă rog, au bombardat în draci acolo.
Îmi aduc aminte când am ieșit din ascunzătoarea aia, unde am fi stat… S-au oprit sirenele și am ieșit pe stradă. Nu mi-a rămas în minte să zic că am văzut soldați trăgând pe stradă. Nu. Aruncau bombe. Dar mi-a rămas întipărită imaginea cu cadavrele care erau puse unul lângă altul pe trotuare, numai că erau acoperite cu niște cearceafuri.
Nu-mi amintesc nimic din ce mi-a zis mama. Ea, săraca, voia să găsească soluții - unde să ne ducem? Atunci a luat decizia să mergem în Ardeal, de unde era dânsa. Am ajuns acolo și acolo am stat liniștite, ca să zic așa.
Definiția morții, pentru un copil de 5 ani
Asta spun, eu am trăit frica aia. Poate că atunci mă molipseam și de la maică-mea, că o vedeam pe ea speriată, că eu nu prea îmi dădeam seama ce se întâmplă, doar că plecam de acasă. Dar moarte, nu știu ce, nu intra în capul meu la 5 ani. Nu știam eu ce e aia moarte. Știam că e război și că dacă dă cu bomba, dacă te nimerește, nu mai trăiești, cam așa ceva. Dar îți dai seama, pentru un copil așa de mic, să nu aibă un loc stabil, să trebuiască să se ducă colo, să se ducă colo, să ia trenul, să nu știu ce, să nu știu cum... Să nu poți să te speli, mă rog, erau chestii îngrozitoare. De aia, acum, când văd ce se întâmplă astăzi, plâng.
Plâng, pur și simplu, pentru că-mi dau seama ce trebuie să fie și pe mame, și pe copii. Și câți mor dintre ei… Și nu pot să mă abțin să nu plâng, pentru că eu am trecut prin această etapă, pe care o trăiesc astăzi, după 80 de ani, din nou. Unii nu mă înțeleg, pentru că nu au apucat războiul, nu știu ce înseamnă.
Apoi, la 6 ani și 3 luni, în toamna lui ’44 deci, eu am început școala și era o sărăcie lucie. La școală, în recreație, ne chema la cancelarie, ne așezam la rând și ne dădea untură de pește. Cu lingurița. Și în recreația mare veneau cu niște tăvi înalte, mari, din aluminiu, cu mămăligă tăiată cuburi. Puneau dulceață pe ea. Și o cană de lapte praf. Asta țin minte.
Ce mă făceam eu, de exemplu, dacă murea mama? Ce mă făceam eu? Și așa se poate întâmpla cu oricare astăzi. Astăzi, după 80 de ani. Cu oricare copil pentru care, astăzi, singurul lui sprijin este mama. Care trebuie să hotărască ce să facă, care nu are doar grija ei, ci și grija copilului.
Urmărește pe Libertatea LIVETEXT cu cele mai noi informații despre războiul din Ucraina, declanșat de Rusia
