Povestea medicului Ionuț Șendroiu, blocat în Ghana în pandemie lângă 40 de muncitori de pe patru continente. A rezultat cartea „Un atac de panică”

„Un atac de panică” (apărut la Editura Humanitas) dezvăluie experiența scriitorului din Ghana, din timpul pandemiei, unde timp de 14 zile a stat blocat într-un hotel, alături de 40 de muncitori de pe patru continente. 

A început să scrie în timpul rezidențiatului

Acțiunea nu este neapărat una fericită, dar autorul reușește să descrie cu mult umor atât scenele de bullying din anturajul internațional de bărbați, cât și spiritul de camaraderie dintre ei, totul într-un background vest-african, într-o societate pe cât de colorată, pe atât de interesantă.

„Primul meu proiect ca medic de bord a fost în Nigeria, în 2006. Sistemul medical din România era mult mai corupt decât acum – nu spun că acum ar fi vreun model de corectitudine, transparență și empatie, dar, față de atunci, parcă s-a mai scuturat un pic de dinozauri”, explică Ionuț Șendroiu despre începuturile sale în meseria de medic de bord pe diferite nave de foraj maritim. 

Recomandări

Dosare grele aflate de 12 ani în instanță, cu prejudicii de zeci de milioane de euro.  Judecătorii se plâng de volumul de muncă, dar țin dosarele pe loc până la prescrierea faptelor

Cariera aleasă l-a pus în tot felul de contexte interesante, alături de un echipaj divers, cu oameni de pe tot globul, fiecare cu tradițiile și valorile sale. „Modul în care relaționează toată această lume pestriță, undeva în mijlocul oceanului, este destul de palpitant. Am senzația că asist nonstop la un film, deşi e un film la care nu îmi permit doar să privesc ronțăind popcorn, deoarece joc și eu în el”, mai spune el. 

Șendroiu și-a dezvoltat o pasiune pentru scris încă din timpul rezidențiatului (2000-2003, Bucureşti), începe să colaboreze cu diferite publicații, iar în 2023 lansează, tot la Humanitas, volumul de memorii „Navetist la tropice”, unde povestește parte din aventurile trăite pe vas.

Doi ani mai târziu, publică „Un atac de panică”, un microroman despre cum a trăit carantinarea în pandemie, blocat într-un hotel din Ghana, alături de 40 de muncitori de toate națiile. 

„Pe la sfârșitul anului 2021 fiica mea mi-a oferit un număr special al unei reviste (DOR) în care mai mulți autori își povesteau experiențele din timpul pandemiei. Experiențe emoționante, de altfel, dar cam apăsătoare și cam asemănătoare. Atunci am realizat că, dacă mi-aș povesti experiențele din timpul pandemiei, aș putea umple toate paginile revistei respective, nici o poveste nu ar semăna cu alta, iar unele ar fi, paradoxal, extrem de amuzante”, povestește scriitorul despre cum a ajuns să contureze cartea.

Recomandări

Un fost preot se spovedește în cartea sa: „Am plecat la ÎPS Teodosie, l-am miruit bine că strânsesem ceva cașcaval, a doua zi m-a și hirotonit preot”

Rezultatul este o poveste care-și are rădăcinile într-o situație nu foarte fericită, dar pe care Ionuț Șendroiu o povestește cu mult umor și care invită cititorul să fie martor la un context ieșit din comun, într-o societate exotică, cu aspecte culturale care pur și simplu te vrăjesc, de la piața aglomerată și agitată din Mankessim, la arta coșciugelor de aici, o tradiție artistică unică, în care sicriele sunt sculptate și pictate în forme care reflectă viața, profesia sau pasiunile persoanei decedate.

Sub o şandrama din scânduri acoperite cu tablă ondulată, erau expuse trei coşciuge: două clasice şi unul ȋn formă de leopard. Cu capul şi gâtul cambrate, ca ale unui cal războinic din monumentul ecvestru al vreunui monarh european din Evul Mediu timpuriu, leopardul avea gura larg deschisă, exhibându-şi vreo duzină de canini pictaţi cu vopsea roşie. Câteva pete de culoarea sângelui erau vopsite şi pe bot, pentru o doză suplimentară de realism. Am fotografiat capodopera chiar ȋn timp ce autocarul s-a pus din nou ȋn mişcare, aşa că ȋn cadru a apărut şi o parte din taraba următoare, la care se vindeau borcane cu diverse sosuri”, apare notat în roman (foto imaginea de mai jos).

Ce lecții a învățat scriitorul, dar și cum vede societatea ghaneză în raport cu cea românească sau europeană, în interviul de mai jos:

Viața pe mare, într-un Turn Babel plutitor

Recomandări

Cine conduce industria de apărare aeronautică: Sinecuriști cu salarii de zeci de mii de lei, o cârciumăreasă și o fostă directoare de creșă

Libertatea: Cum se împacă cele două lumi ale dumneavoastră – cea de medic pe vas, mereu în mișcare, și cea de scriitor, care necesită introspecție și timp? Ați simțit că una o hrănește pe cealaltă sau, dimpotrivă, că sunt în contradicție?
Ionuț Șendroiu: O navă cu un echipaj atât de divers – oameni de pe patru continente – este un fel de Turn Babel plutitor. Care, spre deosebire de cel din legenda biblică, funcționează. Adică, pluteşte, sau, cel puțin, nu se scufundă. Modul în care relaționează toată această lume pestriță, undeva în mijlocul oceanului, este destul de palpitant. 

Am senzația că asist nonstop la un film, deşi e un film la care nu îmi permit doar să privesc ronțăind popcorn, deoarece joc și eu în el. Am şi eu câteva replici, să zicem. În cărțile mele, în cele publicate până acum, cel puțin, nu am făcut altceva decât să povestesc diverse faze din filmul ăsta.

– De fapt, cum de ați ales să fiți medic de bord pe nave de foraj maritim? Îmi puteți povesti cum ați ales această practică și care sunt satisfacțiile, dar și provocările pe care vi le aduce?
– Primul meu proiect ca medic de bord a fost în Nigeria, în 2006. Sistemul medical din România era mult mai corupt decât acum – nu spun că acum ar fi vreun model de corectitudine, transparență și empatie, dar, față de atunci, parcă s-a mai scuturat un pic de dinozauri. În plus, pe vremea aia, era la modă o glumă, în care se spunea că dacă un anumit politician, care ne invitase să-i numărăm ouăle, câștigă din nou alegerile, mai bine emigrăm în Congo. 

Ei bine, Nigeria mi s-a părut destul de aproape de Congo. Am povestit deja experiența din Nigeria în „Navetist la tropice”, așa că nu voi intra prea mult în detalii acum, ca să nu stric suspansul unor eventuali cititori. Până la urmă, politicianul respectiv a pierdut alegerile, dar nici eu nu am ajuns în Congo decât mult mai târziu. Ca fapt divers, „Un atac de panică” include și o pățanie din estuarul fluviului Congo.

– Cât de des sunteți plecat și unde?
– Plec de șase ori pe an, câte o lună. În total, șase luni pe an. Destinația depinde de proiectele de foraj ale navei pe care lucrez. De exemplu, în momentul ăsta, în estul Mediteranei.

Bullying și camaraderie, într-un hotel din Ghana

– Ați petrecut două săptămâni într-un hotel de carantină din Ghana, alături de peste 40 de bărbați din culturi foarte diferite. Ce ați înțeles acolo despre dinamica dintre oameni, când spațiul devine brusc mic și timpul e suspendat?
– Pe la sfârșitul anului 2021, fiica mea mi-a oferit un număr special al unei reviste (DOR) în care mai mulți autori își povesteau experiențele din timpul pandemiei. Experiențe emoționante, de altfel, dar cam apăsătoare și cam asemănătoare. Atunci am realizat că, dacă mi-aș povesti experiențele din timpul pandemiei, aș putea umple toate paginile revistei respective, nici o poveste nu ar semăna cu alta, iar unele ar fi, paradoxal, extrem de amuzante. 

Desigur, pandemia de COVID-19 a fost o experiență traumatizantă şi pentru navigatori, mulți trezindu-se carantinați în apele teritoriale ale unor țări aflate în lock-down total, cu gările și aeroporturile închise. Am colegi care au fost blocați cu lunile în Mozambic şi au reușit să se întoarcă în Europa prin Addis Abeba, cu un avion de marfă, operat de Ethiopian Airways.

– Ați fost martorul unor gesturi de grijă sau de fragilitate între bărbați, într-un context care, în mod ironic, i-a făcut pe toți egali? V-a făcut asta să vă puneți întrebări despre cum definim azi masculinitatea – în viață, dar poate și în literatură?
– Masculinitatea toxică e toxică oriunde, și la bal și la spital, ca să zic așa. În orice grup de bărbați, mai devreme sau mai târziu, ies la rampă acei masculi, care, la fel ca verii noștri primari din pădurile tropicale, vor să le arate celorlalți că au zona de sub coadă mai roșie decât rivalii. Sau mai portocalie, mă rog. De acord, povestea mea despre carantina din Ghana abundă de scene de bullying, una mai caraghioasă decât alta, pentru că bullyingul este, în fond, reacția unui personaj care și-a pierdut complet simțul penibilului. 

Gândiți-vă doar la liderul principalului partid antieuropean din România. Toate gesturile și declarațiile sale, care mustesc, efectiv, de bullying, sunt o memă continuă, omul, pur și simplu, nu poate fi luat în serios. Față de episoadele de bullying la care am fost obligați să asistăm în ultima vreme pe scena politică internă și, mai ales, internațională, bullyingul din cartea mea este pistol cu apă.

– Dar ideea de prietenie după o astfel de experiență s-a schimbat în vreun mod?
– Camaraderie cred că este cuvântul cel mai potrivit aici. Viața și munca pe o navă de foraj, sau pe mare, în general, dezvoltă relații puternice de camaraderie între membrii grupului, deoarece îI obligă să facă față unor pericole în care depind unul de celălalt, indiferent de naționalitate, religie, culoarea pielii sau echipă favorită. 

Desigur, atunci când nivelul de stres scade, încep să se hârjonească, precum iezii ce se izbesc cap în cap, în joacă. Dar, pe de altă parte, este înduioșător să-i vezi cum se ajută reciproc să-și fixeze vestele de salvare, să se asigure că furtunul de la tubul de oxigen al colegului nu este răsucit sau manometrul nu e riscant de aproape de roșu. Acest gen de camaraderie este mai dificil de observat, probabil, la cei care-și desfășoară activitatea într-o clădire de birouri din Pipera, de exemplu.

Pofta de viață a unui popor unde există 70 de grupuri etnice 

– Cum se vede Ghana prin ochii unui român venit cu o meserie „serioasă” și o formare europeană?
– Ghana este un teritoriu cuprins între niște granițe desenate conform intereselor din momentul respectiv ale unor puteri coloniale. Fără vreo considerație pentru locuitorii zonei, evident. În acest teritoriu trăiesc în prezent circa 70 de grupuri etnice ale căror limbi și tradiții sunt, în unele cazuri, la fel de diferite precum cele ale românilor de ale norvegienilor, de exemplu. Sau ca limba malteză de finlandeză. Subliniez, șaptezeci de grupuri etnice diferite înseamnă mai multe decât în toată Peninsula Balcanică plus Europa Centrală și de Est la un loc. Dar conviețuiesc mai bine decât, să zicem, unele popoare balcanice, nu dau exemple. Respect!

– Ce v-a surprins cel mai mult la modul în care funcționează societatea ghaneză?
– Pofta de viață, care vine la pachet cu două chestii grozave: bucuria lucrurilor simple și aviditatea cu care copiii și tinerii absorb informația. Dacă un chitarist s-ar duce în orice sat din Ghana și ar cânta câteva acorduri, într-un minut ar fi înconjurat de zeci de copii care i-ar sorbi degetele din priviri şi care, în secunda aia, vor visa să devină chitariști. Dacă un fotbalist ar face trei driblinguri într-o intersecție, toți copiii din cartier s-ar călca pe picioare să-l vadă, pentru a încerca să-l imite. 

Din păcate, copiii africani nu prea au parte de chitariști, sportivi sau pictori care să vină să le arate lucruri. Au parte, în schimb, de o groază de misionari și pastori de la diverse secte religioase care vin să-i spele pe creier. Şi mai este ceva ce admir la societățile vest-africane: capacitatea de regenerare, de a trece peste necazuri, de a se reface după drame care unui european i-ar lua sute de ședințe de psihoterapie. Oamenii ăștia sunt ca savana arsă de soare sau chiar de incendii de vegetație, care la prima ploaie se umple de flori, într-un spectacol ce-ți taie respirația.

– În carte reușiți să ne transportați la fața locului, într-o cultură colorată, inedită, zgomotoasă și extrem de vie. De multe ori, lumile africane sunt privite „de sus” de către europeni, dar o lectură precum „Un atac de panică” ne duce într-o realitate mult mai nuanțată de atât. Ce ar trebui să învețe cititorul român din această perspectivă?
– Mulți le privesc de sus, exact! Europeanul care își compune figura doctă din profilul LinkedIn și declamă „Ştii, eu nu sunt rasist, dar…”. Ăştia mi se par la fel de caraghioşi ca practicanții de bullying, mă amuză teribil să fac mișto de ei. Din fericire, nu toți suntem așa.

– Materialul vorbește despre locuri-cheie, cum ar fi piața din Mankessim sau influența „meșterilor coșciugelor” din Ghana. Cât de mult vă inspiră locurile și poveștile concrete ale oamenilor pe care îi întâlniți în călătoriile dumneavoastră și cum alegeți ce devine parte din cartea finală?
– Subiectul cărții, în sine, nu e deloc atrăgător, recunosc. Patruzeci de muncitori, de pe patru continente, petrec paisprezece zile de carantină într-un hotel. Chiar deprimant, putem spune. Dacă acest hotel ar fi fost plasat într-un oraș românesc de provincie (Țăndărei, de exemplu), romanul ar fi frizat masochismul. Nu s-ar fi încumetat să-l citească nici măcar primarul din Țăndărei. Dacă hotelul ar fi fost plasat undeva pe țărmul Mării Nordului, ne-am fi așteptat ca, până în final să se sinucidă toți, eventual și cititorul să cocheteze cu această idee, după primele cincizeci de pagini. 

Dar acțiunea se petrece în Ghana, iar în curtea hotelului este un banan a cărui floare atrage fluturi multicolori și câțiva acacia care se umplu de păsări croitor guralive la fiecare răsărit de soare. În plus, într-o dimineața apare o șopârlă agama cu un cap mai portocaliu decât apusul din ziua precedentă, iar contabilul șef al aeroportului din localitate este înmormântat într-un sicriu în formă de elicopter. Deci, da, locurile în care se petrece acțiunea contează enorm.   

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 9

Africa vs România – paralele și contraste

– Apropo de asta, ca medic care a călătorit mult și a văzut diverse societăți, dar și ca observator al realității românești, cum priviți conexiunea dintre politică, decizii sociale și bunăstarea (sau lipsa ei) a oamenilor?
– Nu pot spune că am călătorit chiar atât de mult, de exemplu, încă nu am fost în Republica Moldova. Ce pot spune cu siguranță este că am avut pacienți din aproape toate colțurile lumii, inclusiv unul din Papua Noua Guinee, pe care l-am consultat pe un rig din Strâmtoarea Makassar, și în timp ce-l palpam, a început și el să mă pipăie, ca și cum ar fi vrut să-mi verifice textura și consistența pielii, foarte bucuros și, cumva, mândru că atinge un om dintr-o altă rasă. 

Ca să revin la întrebare, trebuie să precizez că, spre deosebire de colegii mei de facultate care au ales să lucreze în străinătate, și care toți, absolut toți au plecat în țări cu democrații mai oneste decât România, eu am ajuns în țări mult mai corupte decât era România în anii 90, când am terminat facultatea, uneori conduse de dictatori, cum ar fi Eduardo dos Santos, „președinte” al Angolei timp de 37 de ani, pe lângă care Ceauşescu părea un bunicuț senil și inocent. 

Nu vreți să știți cum e să te întorci în România din țări ca Nigeria, în care poliția lovește cu biciul civilii pentru a face loc vreunei coloane oficiale, ca să constați că o bună parte din concetățenii tăi votează cai verzi pe pereți, apă, hrană, energie și canale spre Marea Caspică.

– Există paralele sau contraste puternice între ce ați observat în lumile africane și ce se întâmplă azi în România?
– Călătoriile turistice în Africa probabil că nu oferă prea multe nuanțe: aeroport – hotel – safari. Pentru mine, în schimb, care nu vizitez Africa în scop turistic, orice voiaj acolo e ca o călătorie în timp, nu doar în spațiu. Am copilărit în Câmpulung Muscel, oraș în care în ziua de Sf. Ilie se organiza un târg, în care toți muntenii din satele învecinate veneau să-și cumpere mălai și grâu pentru iarnă. Vindeau, în schimb brânză. Podgoreni din Oltenia sau Moldova aduceau vin, iar localnicii, țuică. Era plin de căruțe, cai și o grămadă de mărfuri, de toate felurile, spre deosebire de austeritatea din magazinele comuniste Alimentara. 

Copil fiind, în anii 70, abia așteptam bâlciul de Sf. Ilie, așa se numea, în special din cauza menajeriei ambulante, un fel de vagon de circ plin cu cuști în care erau expuse de obicei câteva maimuțe plictisite, niște șopârle și papagali ciufuliți. Erau tot felul de leagăne, tiribombe, vată pe băț, tir cu arcul. Acest târg era esențial acum o sută de ani, când sătenii din Dâmbovicioara, de exemplu, mergeau o zi întreagă cu căruța ca să ajungă la piață, la Câmpulung, iar iarna, din cauza nămeților, probabil că nici nu se încumetau, decât în cazuri de urgență. 

Comerțul modern, furgonetele, packing and delivery, invazia supermarketurilor – au făcut ca acest târg să-și piardă acum semnificația în România. Dar l-am găsit în Africa, la Takoradi și la Mankessim, la fel de de vibrant și de magic. Desigur, într-o versiune tropicală a sa, în care păsările exotice nu erau închise în colivii, ci zburau prin copaci și cu grămezi de mango și ananas în loc de mere și pepeni. În ceea ce privește călătoria în Ghana, care face subiectul cărții, nu-mi ascund fascinația pentru coșciugele fanteziste care, efectiv, mi se par din același film cu Cimitirul Vesel de la Săpânța, deși niciunul din tâmplarii ghanezi nu a auzit de Săpânța, așa cum sunt convins că nici Stan Ioan Pătraș nu avea habar unde e Ghana.

– Ce v-a învățat cel mai mult interacțiunea cu atâția oameni diferiți, pe vase sau în carantină? Există o poveste particulară, în afara cărții, care v-a marcat profund și care ilustrează diversitatea umană pe care ați întâlnit-o?
– Peste douăzeci de ani, sau poate mai devreme, utilizarea combustibililor fosili va deveni istorie, la fel ca industria de foraj maritim, deci toată această lume pestriță, pe care o descriu în carte, va dispărea. M-am gândit că nu ar fi rău ca cineva să povestească despre ea, înainte să dispară pentru totdeauna. Există mai multe astfel de povești, care îi au în centru pe muncitorii din foraj, unele deja relatate în „Navetist la tropice”, volumul pe care l-am publicat în 2023.

– Cartea tratează un subiect serios, dar cu mult umor. Credeți că românii au nevoie de mai mult umor pentru a trece prin provocările de zi cu zi, mai ales dacă ne uităm la contextul societății din prezent?
– Marea criză economică din 1933, Great Depression, cum o numesc americanii, a fost o experiență traumatizantă pentru cei care au trăit-o. S-au scris tone de cărți despre nenorocirea asta, hectare de fotografii, mii de kilometri de peliculă. Dar acum, la aproape o sută de ani de la această dramă, primele chestii care îmi vin în minte despre marea criză economică, sunt comediile lui Chaplin, „Timpuri Moderne” și „Luminile Orașului”. Sună paradoxal, dar, după părerea mea, comediile lui Chaplin au imortalizat tragedia socială a acelor ani mult mai eficient decât toate fotografiile cu oameni crispați stând la coadă pentru un polonic de supă și decât orice altceva ce s-a publicat vreodată pe această temă.

„După ce închide cartea, fiecare va trage concluzii în funcție de propria personalitate”

– După ce un cititor termină „Un atac de panică”, ce anume ați vrea să-i rămână în minte sau în suflet? Sperați să-i schimbe o percepție, să-l facă să râdă, să reflecteze la anxietate sau să-și dorească să descopere mai multe despre lumi îndepărtate?
– Romanul jonglează cu un amestec destul de fragil între bullying și camaraderie, am evitat să-l dezechilibrez cu comentarii sau observații personale. După ce închide cartea, fiecare va trage concluzii în funcție de propria personalitate. Desigur, sunt și alte teme mai generale, ca rasismul, discriminarea religioasă, antivaccinismul. Patriotismul exacerbat al celor care trăiesc în regimuri dictatoriale e o temă cu care încă ne confruntăm și în România, la 35 de ani de la căderea regimului comunist. E adevărat, nu la nivelul muncitorilor egipteni descrişi în carte, dar ei trăiesc acum într-o dictatură militară, unde patriotismul este cultivat până la granița cu  fanatismul. Resemnarea în fața rasismului e o altă o temă dură – portarul hotelului din Accra se scuză în fața celor doi clienți întârziați pentru zgomotul produs de cheflii de pe balcon prin faptul că aceștia „nu sunt localnici, sunt niște domni din Europa”, ca și cum zbierătele unor albi beți ar avea ceva nobil și trebuie tolerate.

– Ați scris despre oameni „mici” care trec prin momente mari. Dar în fundalul poveștii e și o întrebare subtilă: cât de pregătiți suntem noi, românii, să ne recunoaștem vulnerabilitățile în public? Se poartă încă masca de „merge și-așa”?
– În primul rând, nu putem afirma că ascunderea vulnerabilităților ar fi strict apanajul românilor. Nici pe departe! Dar, într-adevăr, suntem o societate care încă împarte bolile în afecțiuni nobile, despre care discutăm cu voluptate, le recunoaștem în public, le purtăm cu mândrie, cum ar fi diabetul zaharat sau guta (boală boierească, deh), și afecțiuni despre care nu vorbim nici în ruptul capului (depresie, anxietate, tuberculoză, boli cu transmitere sexuală), pentru că fie am fi stigmatizați instantaneu, fie devenim subiect de glume. 

Şi mai interesant este că aceste categorii se schimbă, la fel ca moda. De exemplu, pe vremea când eram elev, miopia era considerată o pacoste, cea mai decentă poreclă pe care o puteai primi fiind Aragaz. Acum, văd că a devenit destul de OK să fii miop. În prezent, cea mai cool afecțiune din România pare a fi intoleranța la gluten, sunt curios cât va rezista în top. Dar aici mai este un aspect. Nu trebuie confundată ascunderea unei vulnerabilități cu convingerea persoanei că a învins această vulnerabilitate. A luptat împotriva ei, a câștigat (sau crede că a câștigat), iar acum nu mai vrea să vorbească despre asta. 

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro