Povestea militarului român antrenat în trupele de comando care s-a făcut cioban. A asigurat pacea în zone de conflict din Africa
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Cristian Dumitrașcu, unul dintre primii soldați români care a participat, după ’89, la misiuni externe în teatre de operațiuni din Africa, sub egida Națiunilor Unite, a abandonat haina militară de teamă „să nu devină un robot”, și a îmbrăcat sarica de cioban, preferând tihna pe care i-a oferit-o comuna natală a bunicilor materni. Crește acum trei sute de oi și conduce o stână amenajată la granița dintre Provița de Sus și Breaza, din județul Prahova. Mărturisește deschis că este pe cale să fie înfrânt în lupta cu lenea care a cuprins locuitorii satelor românești.
Cuprins:
Cristian Dumitrașcu, antrenat în prima trupă de comando a armatei române
La începutul anilor ’90, Cristian Dumitrașcu a fost admis la Institutul Petrol-Gaze din Ploiești, dar, până să înceapă viața de student, a fost nevoit să-și facă pregătirea militară, obligatorie pentru orice tânăr în acei ani, iar viața i s-a schimbat radical. A fost repartizat la unitatea de parașutiști din Buzău, de unde a fost cooptat în prima trupă de comando a armatei române. Antrenat special de „un comandant al armatei chineze”, a fost printre primii militari români acceptați să plece în misiunile externe organizate după revoluția din 1989.
„Fiind așa mai năzdrăvan am fost trimis, în anul 1992, în Angola, o țară controlată de rebeli. Era o misiune sub egida Națiunilor Unite, de menținere și impunere a păcii. Treaba noastră era să liniștim anumite zone, colaboram cu trupe din alte state care făceau deminări sau care asigurau transportul aerian, de exemplu. Noi patrulam în porturi, dar am fost și în zona de junglă. În perioada aceea, transportul terestru era foarte nesigur. Se proceda exact ca în filmele western. Rebelii opreau trenul și luau tot ce găseau, de la capre la țigări. Noi încercam să liniștim chestiile astea”, mărturisește Cristian Dumitrașcu.
Usturoiul, arma perfectă pentru a te feri de malarie
Deși antrenat special pentru misiuni extreme, tânărul militar de atunci a înțeles repede că exercițiile din poligonul de tragere, specifice trupelor de comando, nu au nicio legătură cu războiul real. În plus, Africa profundă avea un alt mare dușman: țânțarii purtători de malarie.
„Cel mai greu a fost când am auzit prima dată focul de armă, real. Nu poți compara cu exercițiul militar. Erau focuri trase de băștinași. Nu știai de unde vine. A fost cel mai greu moment. Apoi au fost minele. Nu puteai ieși de pe pista aeroportului, că erau mine. Nu-ți venea să crezi. Adică te gândeai că până atunci, în poligonul de tragere, fusese aventură, dar acolo erau lucruri serioase. Dar, după o perioadă, intri într-un ritm, și te obișnuiești. La fel a fost și cu frica de țânțari, de malarie. La început țineam șapte mănuși pe mâini, dar ajungi să te obișnuiești și cu asta. Exista un vaccin, ți se dădea o pastilă o dată pe săptămână. Am întâlnit până la urmă un doctor sud-african, care ne-a sfătuit să mâncăm zilnic usturoi. Și acum fac asta. Mănânc dimineața usturoi pe burta goală. De 35 de ani nu am luat o pastilă”, spune Cristian Dumitrașcu.
Tot aici, în mijlocul Africii, a văzut ce înseamnă corupția care cuprinsese întreg statul angolez. A asistat la scene dramatice, dar pe care le percepe acum altfel, aproape ca pe o anecdotă demnă de povestit. De teama rebelilor care atacau orice tren sau autobuz, localnicii preferau să zboare cu avioane nesigure. Era permis în acei ani să transporți inclusiv animale vii, deși călătorii treceau prin trei filtre: armata, poliția locală și poliția militară.
„Eram detașați la aeroportul din Lubango. Din 50 în 50 de metri erau filtre. Era poliția lor, armata și poliția militară. La 5 metri de ultimul filtru era scara avionului. Localnicii, care veneau încărcați cu saci, cu animale vii pe care le transportau dintr-o localitate într-alta, erau opriți și controlați la fiecare dintre filtrele acestea. Dacă nu aveau bani să plătească, li se lua o parte din bagaje. Din zeci de saci, câți avea omul inițial, ajungea să se urce în avion cu doi, trei. Da, chiar mergeau și cu capre vii în avion, pentru că transportul feroviar, cel care cât de cât exista, era cel mai nesigur”, povestește Dumitrașcu.
Teroarea minelor
Contactul cu Africa profundă a fost la fel de frapantă. Localnicii erau ținuți într-o sărăcie cruntă, pentru ei, cel mai mare lux fiind o armă, fie ea veche de o sută de ani, spune fostul militar. În timpul unei misiunii, a ajuns într-un sat aflat în mijlocul junglei. Soldații au vrut să dea o mână de ajutor copiilor și le-au oferit conserve cu mâncare.
„Era teroarea minelor. N-au știut ce avem în mână. Văzând conserva, s-au pitit toți, iar în fața noastră au rămas doar doi mai îndrăzneți, șefii tribului, presupun. Colegul meu a scos un cuțit să desfacă conserva, să le arătăm că este mâncare acolo, nu altceva. Când a dat în cutie cu cuțitul, ca să le arate că se mănâncă, toți din sat erau pe burtă. Ăsta era nivelul lor. Cea mai mare bogăție a lor era să aibă o armă. Așa se simțeau ei, bogați în siguranță, așa își apărau familia probabil”, își amintește fostul militar.
Experiențele teribile din teatrele de operațiuni și frica să nu devină un robot executant, care răspunde doar la ordine, fără să mai aibă capacitatea de a se integra în societate l-au determinat pe Constantin Dumitrașcu să renunțe la haina militară.
„Și acum sunt oameni care, după 20, 30 de ani cât au stat în teatre de operațiuni, nu se mai pot adapta societății. Vin acasă, își permit concedii luxoase, pentru că au bani, dar apoi își doresc să se întoarcă în zone de conflict. Nu știu, cred că te înveți cu ritmul acesta. Efectiv nu te mai poți adapta la altceva, nu te mai poți integra”, explică fostul militar riscul cel mai mare la care este expus un soldat de carieră.
Lupta de la stână, mai perfidă decât cea din Africa
Experiența militară a fost urmată de cea de antreprenor în domeniul transportului internațional pentru ca în cele din urmă Cristian Dumitrașcu să se retragă la Provița de Sus unde a decis să câștige - așa cum spune acum - un pariu cu internetul. Cu puțin înainte de pandemia de COVID-19 a preluat casa bătrânească a bunicului său din Provița de Sus, județul Prahova, hotărât să continue tradiția familiei de crescători de animale. A intrat însă într-o bătălie mult mai perfidă decât cea din Africa.
Fostul militar crește peste 300 de oi, are o stână unde găzduiește oaspeți dornici să guste din bulzul ciobănesc, să facă foc de lemne în vatră și să experimenteze mulsul animalelor. Reușește cu greu să găsească oameni tineri dornici să muncească la stână.
„Pur și simplu m-a omorât ajutorul social. Oamenii nu mai vor să lucreze. Preferă să stea acasă și să primească de la primărie câteva sute de lei. În vara asta am avut 300 de oi la muls. Am luat oameni din sat, dar la un moment dat am ajuns eu angajatul lor. Nu mai știi ce să le faci ca să îi ții. A fost o vijelie acum câtva timp la noi. Eu am ieșit cu o drujbă să ajut angajații de la Electrica să taie crengile doborâte de vânt.
M-am certat cu viceprimarul pentru că i-am cerut să-i scoată pe teren pe cei care primesc ajutor social, că d-aia iau bani. Sunt ofuscați, nu vor să muncească. Credeți-mă că, dacă aș lăsa pe o masă, afară în curte, o sută de mii de lei, n-ar dispărea. Dar dacă aș lăsa două sticle cu țuică, nu apuc să mă întorc cu spatele că nu mai sunt pe masă. E ceva foarte rău cu forța de muncă. O să ajungem să aducem la stână cetățeni din Sri Lanka pe care să-i învățăm să muncească”, spune Cristian Dumitrașcu.
Oaspeții străini cer țuică fiartă în miezul verii
Deși comuna Provița de Sus nu este o zonă turistică, stâna fostului militar a devenit un punct de atracție mai ales pentru cetățenii străini care lucrează în România, dar și pentru turiștii care abordează, pe jos sau cu bicicleta, traseul Via Muntenia care leagă județele Buzău, Prahova, Dâmbovița și Argeș. Vin să ceară țuică fiartă chiar și în miezul verii, când temperaturile sar de 35 de grade Celsius, să meargă cu oile la pășune și să mănânce lapte fiert în tuciul pentru mămăligă.
„Să știți că lumea e curioasă un pic, măcar să trăiască experiența. Am avut în vizită în weekend niște domni de la București, o familie cu doi copii, IT-iști, care nu făcuseră focul în viața lor. Le-a fost greu prima dată și după aceea le-a plăcut. Au rămas la noi patru zile. De asemenea, au venit la noi și niște elvețieni care auziseră de țuica fiartă. Deși le-am explicat că nu se bea pe timpul verii, nu s-au lăsat până nu le-am fiert «băutura tradițională românească». Ne-a vizitat de la Constanța un arbitru internațional de baschet. A venit cu copiii și dimineața la 7 se scula și pleca cu noi cu oile. Lumea vrea să se întoarcă la tradiție sau pur și simplu sunt unii care vor să-și aducă aminte de copilăria de la țară, de mirosul din casa bunicilor, nu știu să explic”, spune fostul militar.
Întrebat de ce a renunțat la confortul oferit de viața la oraș pe care și-ar fi permis-o fără nicio restricție, mai ales după ce și-a vândut afacerea din domeniul transportului internațional, Cristian Dumitrașcu a explicat că pentru el luxul are cu totul altă semnificație.
„Eu vreau să mă frigă o ceașcă de țuică fiartă, făcută pe foc acolo, să mă frigă când iau o bucată de carne de pe grătar. Luxul cred că e și altceva, nu numai Nisa și Coasta de Azur. Cred că este atunci când poți să stai, nu știu, într-o colibă din Apuseni și să îți placă, să te simți bine”.
FOTO: arhiva personală
ciobanudorin_2006 09.11.2024, 15:29
Pai decât Parlamentar sau Senator și sa tai frunza la câini mai bine cioban.E o munca cinstită.Bravo lui.
Dr123 09.11.2024, 15:56
Pentru politicienii actuali o data ajunsi la putere, dezvoltare inseamna sa vinzi tot de la vatra satului,pasuni,gari ,locuri de cimitir etc.
thirtheen 09.11.2024, 17:42
Chestia asta cu ajutorul social ar trebui sa dispara.Oamenii trebuie sa munceasca.Acordat doar la cei batrani care nu mai pot munci.Restul...la munca.
IuliaJ 09.11.2024, 19:34
Fericirea arată diferit pentru fiecare, insă viața autentică e la țară!
musatm000 09.11.2024, 21:52
"Vesnicia s-a nascut la sat"...si cu toate ca toti ne tragem de la sat (nu de la tara) cei ce locuiesc ,muncesc si traiesc acolo au dus-o si o duc greu . De ce ,pentru ca vin toti "camuflatii " si profita de buna lor credinta si-i lasa fara un ban.Revenind la articol ,acest domn ce a investit in oierit este un om vrednic daca el mulge oile,sunt smecherasi ce au pus mana pe pamanturile oamenilor si au argati pe care ii exploateaza. Acest om curajos da o lectie tuturor ce se plang ca o duc greu,nu 300 de oi dar 10 capre si douazeci de gaini poti ingriji nu sta cu mana intinsa.