Primăvara arabă: după 10 ani de revolte, războaie civile și speranțe năruite, oamenii spun că viețile lor sunt mai rele decât înainte
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Valul de manifestații împotriva regimurilor autoritare care a cuprins lumea arabă acum un deceniu i-a făcut pe mulți să spere într-un viitor mai bun. Rezultatul nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor: după caz, din Egipt până în Siria sau Libia și Yemen, protestele au fost deturnate sau s-au transformat în măceluri, cu zeci de mii de morți, scriu The Guardian și AP. Un sondaj arată că cei mai mulți cetățeni din Orientul Mijlociu consideră acum că viețile lor și ale copiilor lor sunt mai grele decât înainte de debutul protestelor.
Cuprins:
- O revoltă regională
- O nouă eră
- Căderea lui Mubarak
- De la revoltă la război civil
- Mai mulți deținuți politici acum decât în 2011
- Haos în Siria, după ani de lupte
- Una dintre cele mai distructive perioade
- Oamenii spun că viețile s-au schimbat în rău după revolte
- Ce s-a întâmplat cu autocrații
- Tunisia: Zine al-Abidine Ben Ali, înlăturat de la putere
- Egipt: Hosni Mubarak, înlăturat de la putere
- Yemen: Ali Abdullah Saleh, înlăturat și apoi ucis
- Libia: Muammar Gaddafi, ucis
- Siria: Bashar al-Assad a supraviețuit
- Bahrain: Hamad bin Isa al-Khalifa a supraviețuit
Acum zece ani, pe 17 decembrie 2010, un tânăr vânzător de fructe din Tunisia, Mohhamed Bouazizi, s-a incendiat în mijlocul orașului său, în semn de protest față de nedreptatea polițiștilor locali, care i-au confiscat produsele și căruciorul cu care le transporta.
Veștile despre gestul șocant al tânărului au explodat în întreaga țară și au înfuriat sute de mii de oameni, care la rândul lor fuseseră umiliți de forțele de ordine ale unui stat ce își exercita puterea, dar nu și grija față de cetățeni.
În zilele scurse până la moartea lui Bouazizi, pe 4 ianuarie 2011, Tunisia a devenit scena celor mai ample proteste antiguvernamentale din ultimele decenii.
În cele din urmă, guvernul condus de dictatorul Zine al-Abidine Ben Ali s-a prăbușit și liderul Tunisiei a fost forțat să cedeze puterea, la zece zile după moartea lui Bouazizi.
Scenele cu oamenii intrând în instituțiile statului și în locuința lui Ben Ali, descoperind luxul în care trăia acesta, au adus aminte de momentele istorice ale revoluției românești din decembrie 1989.
O revoltă regională
Gestul tânărului vânzător de fructe și revolta populară din Tunisia au reprezentat declanșatorul unei mișcări de protest care a lovit ca o furtună țările din nordul Africii și din Orientul Mijlociu.
În toate țările din regiune, soarta lui Bouazizi, care câștiga echivalentul unei sume de aproximativ doi euro pe zi, pentru a-și hrăni familia de opt persoane, în vreme ce era șicanat de funcționari ai statului, a avut un ecou puternic.
Iar protestele s-au transformat rapid în revoluții care contestau regimuri autoritare aparent invincibile din țări precum Egipt, Bahrain, Yemen, Libia sau Siria, fiecare cu specificul său.
Protestele au continuat de altfel și în anii recenți, cu înlăturarea liderului sudanez Omar al-Bashir și cu amplele manifestații antiguvernamentale din Liban, Algeria și Irak.
Mișcarea, care a ajuns să fie cunoscută sub numele de Primăvara arabă, a fost un șoc real, care a spulberat ideea că dictaturile arabe, întreținute de dinastii înțepenite la putere, pot ține sub control fără probleme populația.
Dar în ciuda optimismului inițial, limitările mișcărilor de protest au devenit rapid vizibile în țări precum Egipt sau Libia, iar mai târziu Siria, unde puterea fusese consolidată timp de decenii.
O nouă eră
Revoltele au fost ajutate de posibilitatea oamenilor de a se organiza, mulțumită telefoanelor mobile și a Internetului, posibilitate care a depășit capacitatea autorităților de a cenzura informația și de a împiedica adunarea mulțimilor.
La fel de important, în 2010, contextul social, politic și economic era deja favorabil unor revolte.
Disparitățile economice, consolidarea statutului unei elite care nu mai dădea socoteală nimănui și creșterea numărului de tineri, care nu aveau posibilități financiare și care nu puteau, evident, să protesteze pentru a-și manifesta nemulțumirea, i-au făcut pe mulți să considere că nu mai au nimic de pierdut.
”Acele sisteme sunt făcute să guverneze peste țări cu o demografie specifică. Nu sunt făcute pentru a ține pasul cu schimbările demografice”, explică pentru Guardian doctorul H A Hellyer, expert la think-tank-ul Royal United Services Institute.
”Când am ajuns în 2010, erau deja ani de când aceste sisteme plesneau pe la încheieturi, încercând să țină pasul cu schimbările demografice pe de o parte și să asigure că resursele ajung tot la o elită pe de altă parte. Dacă combinăm asta cu dictonul autocraților - «Nu cereți libertăți politice deoarece noi vă protejăm de terorism» - avem o rețetă perfectă pentru dezastru”, spune Hellyer
Căderea lui Mubarak
La mijlocul lui ianuarie, după ce Ben Ali a părăsit Tunisia pentru a cere refugiu în Arabia Saudită, Egiptul se pregătea și el să explodeze, după zeci de ani sub liderul autoritar Hosni Mubarak.
Libia, unde liderul Muammar Gaddafi rezistase la rândul lui la putere timp de patru decenii, se clătina și ea. La fel, Siria, unde Hafez al-Assad îi lăsase moștenire fiului său, Bashar, cel mai bine controlat stat polițienesc din regiune.
Spre sfârșitul lui ianuarie 2011, scenele din Piața Tahrir din Cairo, unde sute de mii de oameni cereau abdicarea regimului Mubarak făceau înconjurul lumii.
Administrația lui Barack Obama i-a retras sprijinul liderului egiptean și a adoptat, cu întârziere, o atitudine fermă de partea opozanților din stradă. Mubarak a căzut în cele din urmă, spre bucuria protestatarilor.
În Siria și Libia, sprijinul SUA pentru protestatarii din Egipt a fost văzut ca o undă verde pentru propriile revolte.
În doar câteva săptămâni, revolta din Libia s-a transformat în război, iar statele arabe și-au arătat susținerea diplomatică pentru o intervenție militară în sprijinul rebelilor anti-Gaddafi.
Intervenția a fost condusă de Franța lui Nicolas Sarkozy, sprijinită de Marea Britanie și Danemarca, și garantată de SUA.
De la revoltă la război civil
Spre finalul anului, și revolta din Siria s-a transformat în război, după ce armata lui Assad a atacat demonstranții.
Într-un interviu acordat unei televiziuni din Rusia în 2012, Assad a avertizat asupra efectului conflictului din Siria.
”Costul unei invazii străine a Siriei, dacă aceasta va avea loc, va fi mai mare decât cel pe care al putea să suporte lumea”, a spus el.
La opt ani de la acest moment, Assad rămâne la putere, iar Rusia, Iranul și Turcia joacă un rol important în acest conflict, care a devastat mare parte din țară și a împins o parte din populație în afara granițelor, generând o criză a migrației în Europa.
Și Egiptul a suferit după îndepărtarea lui Mubarak, în condițiile în care locul acestuia a fost luat de islamistul Mohamed Morsi, care a fost la rândul său înlocuit, după o scurtă guvernare dezastruoasă.
În locul lui a ajuns, printr-o lovitura de stat militară, actualul lider, Abdel Fatah al-Sisi.
Mai mulți deținuți politici acum decât în 2011
Atât în Siria, cât și în Egipt, idealul revoltelor care au înflorit în primele luni ale Primăverii arabe a fost zdrobit. În prezent, spre exemplu, în închisori se află mai mulți deținuți politici decât în perioada de la începutul lui 2011.
Organizațiile pentru drepturile omului descriu condițiile din ambele țări drept intolerabile și condamnă creșterea numărului de deținuți, deseori arestați pe criterii vagi și ținuți ani întregi.
”Am văzut semnele de la finalul lui 2011”, spune pentru Guardian Nancy Okail, o activistă egipteană pentru drepturile omului care a studiat în Marea Britanie.
”Pentru mine, indiciile stăteau în faptul că armata a controlat mereu lucrurile. De la început, de când tancurile au intrat în Piața Tahrir pentru a susține, declarativ, demonstranții, unii spuneau «nu, nu, nu sunt de partea noastră»”, explică ea.
”Și în tot acest timp, în vreme ce situația se deteriora, Vestul, în special SUA, ne cerea să menținem foaia de parcurs către democrație, și că ambele părți trebuie să își păstreze moderație - ca și cum împărțeam puterea. Mesajul era «nu vă temeți, când va exista un președinte ales, totul se va termina»”, spune Okail.
Haos în Siria, după ani de lupte
În Siria, care rămâne și acum în haos, după aproape un deceniu de lupte, efectele conflictului sunt uriașe. La fel, impactul asupra regiunii care nu își revenise după invazia americană a Irakului, din 2003.
”Războiul din Irak și Primăvara arabă au produs ISIS și războiul civil din Siria, care au generat criza refugiaților din Europa și au contribuit la creșterea populismului în Vest și a votului pentru Brexit”, spune Emma Sky, fostă consilieră a generalilor americani din Irak.
”Preluarea controlului asupra granițelor pentru a limita migrația a fost un motiv cheie al votului pentru Brexit. În plus, războiul din Irak a contribuit la pierderea încrederii publice în experți și în establishment. triumfalismul american de după Războiul rece s-a prăbușit în orientul Mijlociu. Războiul din Irak a fost catalizatorul. Eșecul de a opri vărsarea de sânge din Siria a fost dovada”, spune Sky.
Hellyer crede că regimurile nu au învățat prea multe lecții, ”cu excepția celor greșite” și că s-au văzut puse în fața a două opțiuni.
”Una era aceea de a se deschide, mai încet sau mai repede, și de a începe lungul drum spre construirea unor state sustenabile pentru secolul 21, care oferă securitate și drepturi populației”, explică el.
”A doua opțiune era aceea de a opri această deschidere și de a crește controlul asupra populației, din teama că cetățenii vor dori să înlăture elitele postcoloniale”, spune Hellyer.
Okail, care a petrecut mare parte din ultimii opt ani în exil, după ce a fost acuzat că a primit finanțare străină în rolul ei de director al Freedom House, crede însă că, în ciuda problemelor, lupta protestatarilor nu a fost în zadar.
”Am avut câteva victorii minore și încă ducem unele lupte”, spune ea. ”Deși cu cât lucrurile rămân așa mai mult timp, cu atât mai greu va fi să salvăm țara. De dragul democrației și al drepturilor omului ar trebui să nu ne bazăm doar pe guvern pentru a schimba lucrurile”, spune ea.
Una dintre cele mai distructive perioade
Primăvara arabă a însemnat că regiunea a fost devastată de una dintre cele mai distructive perioade din epoca modernă, poate cea mai distructivă din ultimele secole, scrie AP.
În Siria, Yemen și Irak milioane de oameni și-au pierdut casele și acum nu au resurse necesare pentru a trăi, pentru a-și educa copiii sau pentru a se hrăni.
Diverse facțiuni au proliferat în toate aceste țări și în Libia. Sărăcia a crescut în întreaga regiune.
Analiștii și activiștii încă mai analizează ce anume a funcționat prost.
Ce se poate observa este că grupările seculare liberale nu au reușit să prezinte un front comun pentru a ajunge la putere.
Apoi, islamiști precum Frăția Musulmană, care a reușit totuși să ajungă la putere în Egipt, și-au greșit abordarea, crezând că sunt mai puternici decât erau de fapt.
În cele mai multe cazuri, sindicatele, slăbite după ani de dictatură, nu s-au putut ridica pentru a reprezenta cetățenii. De aceea poate că nu întâmplător, țările care au avut totuși ceva succes, Tunisia și Sudan, au avut amândouă sindicate și organizații profesionale puternice.
Important a fost și faptul că în cele din urmă, comunitatea internațională a avut mai degrabă o poziție contrară cu protestatarii. SUA și Europa au avut un discurs ambiguu, împărțite între retorica lor în favoarea democrației și dorința de a avea stabilitate în regiune și un regim care să țină islamiștii sub control, scrie AP.
Nu îl ultimul rând, monarhiile din Golf și-au folosit banii pentru a opri orice val revoluționar și pentru a sprijini forțele reacționare.
Iar Rusia, Iranul, Turcia și Emiratele Arabe Unite s-au amestecat în conflicte, trimițând propriile forțe sau înarmând diverse facțiuni.
Yemenul ilustrează bine situația.
Ali Abdullah Saleh a cedat puterea în 2011, dar a încercat să se întoarcă cu ajutorul foștilor săi inamici, rebelii Houthi, sprijiniți de Iran. Împreună au capturat capitala și partea de nord a țării, în vreme ce Arabia Saudită și alte state din Golf au demarat o campanie sprijinită de SUA pentru a salva guvernul.
Rezultatul a fost un război catastrofal, care a ucis zeci de mii de oameni și a adus populația în pragul foametei.
În Libia, SUA și statele europene s-au retras din conflict după ce au sprijinit înlăturarea lui Muammar Gaddafi. Țara s-a prăbușit imediat într-un război civil nesfârșit, care își schimbă forma.
De-a lungul timpului, războiul a implicat miliții locale, unități ale fostei armate naționale, al-Qaida, ISIS, mercenari ruși și sirieni susținuți de Turcia, cu cel puțin două, și uneori trei guverne care luptau pentru putere.
Oamenii spun că viețile s-au schimbat în rău după revolte
Concluziile celor implicați direct în acest deceniu tumultuos sunt previzibile.
Mulți dintre cetățenii din nouă țări din lumea arabă cred că trăiesc în societăți mai inechitabile azi decât în perioada de dinainte de Primăvara arabă, potrivit unui sondaj Guardian-YouGov.
Cei mai mulți oameni din țări precum Tunisia, Algeria sau Egipt nu regretă mișcările de protest.
Excepție fac însă cetățenii din Libia, cei din Siria și cei din Yemen, unde revoltele s-au transformat în războaie civile.
Cei mai mulți sirieni, în jur de 75%, consideră că viețile lor sunt mai rele acum decât înaintea revoltelor care s-au transformat în măcel.
Același lucru îl cred 70% dintre yemeniți, aproape 60% dintre libieni și peste 50% dintre sudanezi.
Proporția nemulțumiților este ceva mai mică în Tunisia, Irak, Algeria și Egipt, dar lor li se adaugă cei care consideră că nimic nu s-a schimbat în urma războaielor.
În cele mai multe țări, o majoritate a cetățenilor consideră că ai lor copii au o viață mai grea acum și în viitor decât înaintea protestelor.
Prin urmare, proporția celor care consideră că vieților lor s-au schimbat în bine după Primăvara arabă este minusculă: între 15 și 25%, în funcție de țară, cel mai mare grad de satisfacție fiind înregistrat în Tunisia.
Ce s-a întâmplat cu autocrații
Tunisia: Zine al-Abidine Ben Ali, înlăturat de la putere
Fostul președinte al Tunisiei, care a condus țara timp de 23 de ani, a fost unul dintre primii dictatori înlăturați de la putere. Ben Ali și familia sa au fugit în Arabia Saudită în ianuarie 2011, după o lună de proteste antiguvernamentale.
A fost condamnat în absență la închisoare pe viață.
A murit anul trecut, la vârsta de 83 de ani, lăsând în urmă o țară unde promisiunile democratice s-au îndeplinit doar parțial, corupția nu a fost eradicată, iar represiunea sângeroasă este în continuare o armă a regimului.
Egipt: Hosni Mubarak, înlăturat de la putere
După trei decenii la cârma țării, Hosni Mubarak a fost al doilea lider arab înlăturat de proteste. A demisionat pe 11 februarie, după demonstrațiile în masă ale protestatarilor.
După un proces care a ținut națiunea cu sufletul la gură, el a fost condamnat la închisoare pe viață în 2012, dar ulterior achitat.
A murit în februarie 2020, dar modelul său de control autoritar militar continuă. Președintele și fostul general Abdel Fatah al-Sisi a preluat puterea în 2013, după o lovitură de stat care a înlăturat singurul guvern ales în mod democratic.
Yemen: Ali Abdullah Saleh, înlăturat și apoi ucis
În ciuda unei revolte populare, Ali Abdullah Saleh, liderul țării din 1980, a reușit să își mențină puterea timp de câteva luni, în 2011.
După nouă luni de proteste și un atac cu bombă asupra palatului, care i-a provocat răni grave, Saleh a acceptat să își transfere puterea către vicepreședinte, în schimbul imunității.
În anii care au urmat, el a purtat un război civil devastator, înainte de a fi ucis de rebelii Houthi - o facțiune de foști inamici, deveniți aliați, apoi iarăși dușmani.
Libia: Muammar Gaddafi, ucis
Liderul Libiei timp de 42 de ani, Muammar Gaddafi a fost primul lider arab ucis după debutul Primăverii arabe.
El a încercat să răspundă revoltei din țară cu violență, aruncând țara într-un război civil care a durat opt luni.
Și-a trimis trupele să atace orașul estic Benghazi. În semn de răspuns, NATO a instituit o zonă de excludere aeriană deasupra țării și s-a coordonat cu forțele rebele. Pe 20 octombrie 2011, Gaddafi a fost capturat și ucis în orașul său natal, Sirte.
Siria: Bashar al-Assad a supraviețuit
Inițial, toată lumea a crezut că liderul de la Damasc va ucide încă din față orice revoltă, lucru care, așa cum s-a dovedit, avea să fie absolut greșit.
În fața revoltelor tot mai ample, dictatorul a răspuns cu violență. Rezultatul a fost un război civil care a antrenat tot mai mulți combatanți și tot mai multe facțiuni, inclusiv din afara țării.
Assad a reușit să își mențină regimul în viață, cu ajutorul aliaților săi - Moscova și Teheran - dar țara este în ruine.
Bahrain: Hamad bin Isa al-Khalifa a supraviețuit
Din toate monarhiile din Golf, cea din Bahrain a părut a fi cea mai fragilă, în fața unui protest inspirat de Primăvara arabă.
Potrivit The Guardian, regele Hamad bin Isa al-Khalifa a răspuns protestelor prodemocrație printr-o represiune dură, care a continuat ani la rând, și s-a menținut la putere mulțumită inclusiv susținerii primite din Arabia Saudită.
