Ramona Boldizsar, autoarea care scrie despre femei obișnuite într-o societate patriarhală: „Dacă apleci capul normelor tradiționale toxice, fără voia ta, asta nu te face o fată bună și cuminte, ci o fată încătușată și nesinceră”

În interviul acordat Libertatea, am vorbit cu autoarea despre misoginism internalizat, maternitate dincolo de idealizare, despre presiunea femeilor de a excela, într-o lume care nu le favorizează.

10.000 de urmăritori în mediul online

Originară din Vrancea și absolventă a Facultății de Filozofie din București, Ramona Boldizsar (32 de ani) este una dintre vocile active și vulnerabile ale poeziei contemporane românești, conectată la tot ceea ce se întâmplă în jurul ei, și mai ales la poziția femeii într-o societate cu puternice rădăcini patriarhale. 

A publicat până acum două cărți de poezie, „Nimic nu e în neregulă cu mine” (2021) și „Spune-mi unde să apăs mai tare” (2024), unde explorează, în moduri vulnerabile și acute, atât relația cu anxietatea și empatia de sine, cât și maternitatea, în moduri complexe și lipsite de elogii.

Ramona, mamă la rândul ei, este o persoană activă în mediul online, unde le povestește celor peste 10.000 de urmăritori despre cărțile pe care le citește (ba chiar îi invită lună de lună să citească împreună), unde le răspunde la întrebări și curiozități, dar, mai ales, unde promovează lectura și cultura în forme inedite și ușor de înțeles. Pe lângă toate astea, ține un blog, coordonează colecția Amaterasu de la Editura Cartex, unde face și PR, scrie și trăiește viața de familie alături de fiica și partenerul ei. 

Recent, autoarea și-a făcut debutul în proza scurtă, odată cu lansarea volumului „Fete bune. Fete cuminți”, la Editura Humanitas. Așa cum îi descrie poeta Anca Zaharia opera, este vorba despre „un volum despre feminitate, loialitate și libertate, totul narat cu o voce calmă, lucidă și șocant de vie. În spatele fiecărei povești pulsează presiunile subtil înrădăcinate ale unui sistem patriarhal, care modelează viețile fetelor și femeilor, apasă relațiile și încurcă firele dense ce le leagă în calitățile lor de surori, mame, fiice, prietene sau necunoscute care interacționează într-un mijloc de transport în comun”.

Cititorul va intra în mintea unei femei obișnuite

Ramona Boldizsar este o povestitoare talentată, cu un umor aparte, alertă și sinceră, care reușește să te prindă-n în lumile pe care le creează și care are abilitatea de a expune gândurile personajelor sale într-un mod firesc, ușor recognoscibil pentru aproape fiecare cititor în parte. 

Așa cum a declarat la un moment dat, autoarea a vrut să scrie despre „femei lașe”, femei cu o lume interioară bogată, dar care nu acționează mereu în acord cu ceea ce gândesc. În paginile cărții, vei întâlni tot felul de prezențe feminine care mai de care mai complicate, agitate, îngândurate, iubitoare sau rele, calme sau nervoase, puse în ipostaze de zi cu zi și analizate în acele contexte. 

De fapt, vei intra în mintea acestor femei obișnuite, femei care nu ies cu nimic în evidență la o primă vedere, și vei descoperi lumea lor interioară, frământările, dorințele și ezitările lor, ceea ce te poate face nu doar să le înțelegi mai bine, cât și să empatizezi cu ele și, poate, să transferi acea emoție și în viața ta reală. 

Autoarea nu a scris proze biografice, așa cum spune în interviul pe care l-a acordat Libertatea, nu a vrut să se transpună în rolul personajelor sale și nici nu a avut ca scop să le întâlnească pe acele femei neapărat, dar asta nu înseamnă că nu le înțelege. 

„Am copilărit și eu într-o societate patriarhală, așa cum au făcut-o și ele și sunt la rândul meu o lașă cu o lume interioară bogată. A fost important pentru mine să scriu despre ele din două motive: pentru că nu am citit suficiente personaje femei care gândesc (despre orice) în literatura pe care am explorat-o când eram foarte tânără și pentru a da și eu o voce femeilor obișnuite, lipsite de cosmetizare intenționată, care să facă față vieții cum pot ele mai bine. Într-o societate care nu le favorizează altfel decât în detrimentul altor femei”, a explicat ea.

Istorisirile conturează poate femeia din prezent, de la copilăria care a format-o, la modul în care i-a modelat sistemele de referință, apropierea față de alte femei, alegerile pe care le face în iubire, modul în care-și privește viața sau cel în care se raportează la decizia de a face copii sau nu.

În interviul de mai jos, am stat de vorbă cu Ramona Boldizsar despre lașitate și curaj, misoginism internalizat și moșteniri transgeneraționale, cât și despre femeia modernă, importanța iubirii de sine, dar și a culturii pentru dezvoltarea noastră individuală.

„Femeia româncă în 2026 e foarte diversă”

Libertatea: Multe dintre gândurile personajelor tale sunt atât de recognoscibile, încât pot produce acel „ah, și eu gândesc la fel”. Ce crezi că se întâmplă în cititor atunci când se simte mai puțin singur într-o astfel de recunoaștere? Este scrisul, pentru tine, și un spațiu de confort colectiv?
Ramona Boldizsar: Mulțumesc, mă bucur că le-ai citit așa. Scrisul a fost mai întâi un spațiu de confort personal, modul în care am reușit să ofer un sens crizelor și conflictelor existențiale încă de când eram copil (și pe care un eram capabilă să le definesc). De când am scris cel de-al doilea volum de poezie, „Spune-mi unde să apăs mai tare”, cred c-a devenit și un spațiu colectiv tocmai pentru că mi-am dorit să ofer și eu un loc de confort. Și pentru mine, literatura a fost de-a lungul timpului un mod de recunoaștere și regăsire, așa că dacă și cărțile mele îi fac pe cititori să se simtă mai puțin singuri, sunt recunoscătoare.

– Cum vezi femeia româncă în 2026, cu fricile, idealurile și contradicțiile ei, așa cum o observi în jurul tău, în relații, în muncă, în intimitate? Ce crezi că o apasă cel mai tare astăzi?
– Nu aș putea generaliza, pentru că femeia româncă în 2026 e foarte diversă – și asta o datorăm, fie că ne place sau nu, feminismului. Chiar și româncele care se poziționează împotriva feminismului, vocal și uneori lipsit de logică, datorează posibilitatea de a se exprima astfel tocmai mișcării. Avem femei casnice, femei de carieră, femei care refuză să se definească prin muncă, femei care trăiesc doar pentru copiii lor. Poate ce ne leagă este totuși conflictul cu normele patriarhale care ne definesc multe dintre interacțiuni. Și acest conflict vine cu o presiune constantă că trebuie să faci mai mult, să dovedești cine/ceea ce ești, să te definești foarte bine. Paradoxal, asta se manifestă uneori doar printr-un misoginism internalizat – sunt femei care țin cu dinții de normele patriarhale, tocmai din nevoia de a demonstra că e perfect unde sunt. 

„Decizia de a avea un copil este un contract pe viață”

– Maternitatea este un punct central atât în poezia ta, cât și în proza scurtă. Cum o privești acum, în acest context social și politic care împinge din nou femeia spre roluri tradiționale, dar și din poziția ta de mamă?
– A spus-o 2pac foarte bine în 1993, „And since a man cant make one/ He has no right to tell a woman when and where to create one.” Doar că asta se aplică întregii societăți: decizia de a avea sau nu copii trebuie să îi aparțină în întregime persoanei care va purta acel copil. Cred că mișcarea de forțare a femeii spre rolurile tradiționale toxice uită selectiv acest lucru, că a naște un copil înseamnă a-l lăsa nouă luni să crească în trupul tău, nu ești doar un corp-gazdă, ci trupul tău trece pe locul doi în creșterea și protejarea fetusului. Tu treci pe locul doi în propria ta viață la nivel de supraviețuire! 

Decizia de a avea un copil este un contract pe viață. Și niciun bărbat și nicio altă femeie nu are dreptul să-i impună cuiva să facă asta. În cartea mea de proză scurtă explorez (și) maternitatea din diverse unghiuri, nu doar pentru că sunt mamă, ci pentru că trăiesc constant presiunea socială care vine cu rolul maternității. Cele care nu-și doresc copii sunt presate nonstop s-o facă și sunt judecate pentru asta, iar cele care au copii sunt judecate constant pentru ce fac și pentru ce nu fac. 

O societate în care femeile nu au dreptul să aleagă ce să facă cu corpul lor este o societate dictatorială, care va duce la înrăutățirea interacțiunilor dintre toate grupurile de oameni (rasă, clasă, gen). Și repercusiunile se văd întotdeauna timp de generații. Cum se vede și în generația mea milenială, de pildă – ducem cu noi învățăturile societății patriarhale în care-am trăit și încercăm să ne dărâmăm prejudecățile. Și uneori reușim. Alteori rămânem femei misogine, pierdute în hăul competiției feminine atent hrănite din prima clipă de viață. 

– Trăim un moment în care multe femei aleg conștient să deconstruiască idealul maternității și să vorbească despre greutăți, pierderi de identitate, ambivalență. De ce crezi că este esențial să verbalizăm această complexitate, chiar și atunci când alegerea a fost asumată?
– Multe persoane nici nu știu la ce drum pornesc când aleg să fie părinți. Suntem mințite selectiv că e cel mai minunat lucru din lume, că e greu, dar e fabulos, nimic nu se compară cu asta. Ni se spune că e scopul ideal în viața unei femei (atenție, nu neapărat și în viața unui bărbat). 

Și atunci când trăim maternitatea și vedem că nu e o insulă roz plină cu sclipici, ne simțim vinovate. Înseamnă că noi nu reușim să fim mame bune, așa cum ar trebui. Și e esențial să vorbim despre asta tocmai pentru a avea așteptări corecte și a înțelege că nu se întâmplă un switch magic. Când devii mamă, ești tot tu, iar asta înseamnă că tot tu va trebui să faci față nesomnului, situațiilor de criză sau grijilor constante care nu se vor mai spulbera niciodată. 

A crește un copil e o treabă foarte grea și trebuie să distrugem preconcepția asta conform căreia dacă te plângi de greutăți, înseamnă că nu-ți iubești copilul. Din contră, e mai onest față de copiii noștri să le arătăm narativa corectă a imperfecțiunii, că viața uneori e și dificilă, că a nu dormi timp de o săptămână chiar ne transformă în niște versiuni nefericite. Dacă vom fi mai oneste în ceea ce privește experiența completă a maternității, atunci poate că vom accepta și vom primi ajutor mai bine. Și nu vom mai fi obsedate de disonanța mamă bună versus mamă rea, atent bibilită de normele societății. 

Yiyun Li, o autoare americană de origine chineză care a trecut prin pierderea ambilor săi fii, vorbește la un moment dat despre faptul că oricât te-ai gândi la cum arată maternitatea, nu poți să-ți imaginezi niciodată cu adevărat ce înseamnă să fii mamă, până nu devii una. Și eu cred asta. Indiferent de cât de asumată e alegerea, nu poți să știi ce se întâmplă cu tine dinainte. Și a nu vorbi despre asta înseamnă să trăiești într-o închisoare care te va distruge treptat. Din păcate, societatea în care trăim noi nu înțelege că două lucruri pot fi adevărate în același timp: poți să vorbești despre greutățile maternității și să îți iubești copilul în același timp, una nu o anulează pecealaltă.

„Nu e un rău în sine să fii gălăgioasă”

– Ai spus că pentru tine e important ca ceea ce publici să aibă un mesaj mai profund. Când te-ai gândit la „Fete bune. Fete cuminți”, cui ai simțit că i te adresezi și cu ce intenție ai lăsat cartea să plece în lume?
– M-am gândit în special la fetele care au auzit că trebuie să fie fete bune, fete cuminți. Cu alte cuvinte, la toate cele care s-au simțit nepotrivite din cauza asta, care au fost obsedate să fie bune și cuminți, ca să descopere că era doar o minciună misogină. Că nu e un rău în sine să fii gălăgioasă, și că dacă apleci capul normelor tradiționale toxice, fără voia ta, asta nu te face o fată bună și cuminte, ci o fată încătușată și nesinceră. Ironia pleacă încă din titlu, fetele din carte nu-s bune și cuminți, dar sigur li s-a spus c-așa trebuie să fie. Trăiesc o ruptură constantă, într-un fel, între ceea ce ar trebui să fie și ceea ce sunt, nereușind niciuna dintre ele în întregime. 

– Sistemul patriarhal se simte constant în fundalul poveștilor tale. Cum îl percepi astăzi, în formele lui mai subtile, în viața de zi cu zi a femeilor care par deja „emancipate”?
– E o iluzie să credem că suntem complet eliberate, din păcate. Sistemul patriarhal există și se strecoară în cele mai mici acțiuni și întâmplări din viețile noastre. Pentru mine rămâne reminiscența dureroasă a copilăriei mele și un trigger care-mi declanșează furia în situații concrete, la vârsta de 32 de ani. De exemplu, când un bărbat, deținător al unui buletin de identitate, își permite să-mi spună „păpușă”. Faptul că tratăm femeile ca pe niște copii în societate demonstrează faptul că acest sistem patriarhal duce cu sine și o gândire pedofilă, dar nu știu dacă suntem pregătiți să intrăm în discuția asta. 

Ni se spune că femeile sunt rele una cu cealaltă (adevărat) și că ăsta e cel mai rău lucru (fals). Suntem educate să fim în competiție una cu cealaltă, aflăm din primele povești că până și surorile sunt rele cu tine dacă ești mai frumoasă decât ele. Așa suntem învățate, să ne aruncăm una la gâtul celeilalte, dar eu cred că acesta este un comportament învățat, nu intrinsec. 

Elena Ferrante face o radiografie perfectă a prieteniei marcate de un sistem patriarhal chiar în „Prietena mea genială” – am recunoscut în detaliu tot ce s-a întâmplat între Elena și Lila. Eu simt adesea compătimire, mai degrabă decât furie, când o femeie este rea cu mine, pentru că știu că aș fi putut fi în locul ei, dacă nu reușeam să-mi dreg misoginismul internalizat. În schimb, nu cred că e cel mai rău lucru. Nu când avem femicid. Nu când ți-e frică să mergi noaptea pe stradă singură. Este și asta o altă formă de distragere a atenției, unde îți folosești energia împotriva altor femei, în loc să te concentrezi asupra unor pericole reale.

– Mi se pare foarte puternică ideea că, deși vrem să fim independente și curajoase, structuri vechi încă există în lumea noastră interioară. Cum te raportezi tu la acest amestec dintre emancipare și moștenirea transgenerațională? Crezi că e important să normalizăm această ambivalență?
– Nu știu dacă s-o normalizăm, cât să discutăm despre ea și s-o identificăm mai ușor. Sigur, nu putem să scăpăm de moștenirea transgenerațională, dar trebuie să înțelegem că e un motiv pertinent de furie sau luptă, fie și prin acte de micro-feminism. Și uneori actele astea sunt doar față de tine însăți: să nu-ți dai voie să cazi în clișeele misogine doar pentru că sunt un loc confortabil, unde te simți ca acasă. Să te întrebi din când în când dacă nu cumva gândurile tale sunt determinate de moștenirea patriarhală.

„Mi-am petrecut aproape toată viața urându-mă”

– Crezi că lașitatea personajelor tale poate funcționa, paradoxal, ca un imbold spre curaj pentru cititoare? Dacă ne recunoaștem în ele, ce mai avem, de fapt, de pierdut?
– Da, cred că poate funcționa așa. Eu sunt o lașă și cel mai curajos lucru pe care l-am făcut pentru mine a fost să recunosc asta. Există forță în recunoaștere pentru că nu mai ai nimic de pierdut. Și până la urmă așa funcționează și curajul. Pe de altă parte, îmi amintesc că Victor Cobuz spunea în timpul lansării de la Gaudeamus că el nu le vede pe fetele astea lașe, și mi-a plăcut perspectiva lui. Poate că nu toată lumea le va citi așa. Și cred că asta e bine, nu există o semnificație bătută în cuie, e mai important ce simte fiecare cititor/cititoare când ajunge la carte.

– Dacă o fată tânără ți-ar citi cartea astăzi, din tot ce ai trăit până acum, ce i-ai spune?
– Să se iubească. Mi-am petrecut aproape toată viața urându-mă, detestându-mi corpul, spunându-mi activ că sunt urâtă, fiindu-mi teamă că cineva o să creadă că sunt proastă. Aș vrea ca fetele tinere să știe că asta e o moștenire patriarhală, că societatea (și femei și bărbați) muncesc activ, chiar dacă nu neapărat intenționat, să-ți construiască o anumită narativă asupra ta însăți. Și e important să știi că, până la proba contrarie, s-ar putea ca asta să fie singura viață pe care o trăiești. Doar tu îți aparții ție și e esențial să fii blândă cu tine într-o lume care nu-ți oferă acest privilegiu.

– Ai o viață foarte plină: scrii, faci daily vlog, Substack, citești mult, ești mamă, ai o relație. Ai spus că disciplina te ajută. Cum reușești să nu simți totul ca pe o povară? Este scopul cel care ține lucrurile laolaltă?
– Uneori poate fi epuizant pentru că am tendința să mă încarc cu prea multe. Învăț să iau pauze, iar relația cu familia mea e un refugiu. Dacă scopul este să fiu eu însămi, și să-mi trăiesc viața în cel mai bun mod posibil în acest moment, da, atunci scopul le ține laolaltă. Dar e vorba într-adevăr de multă disciplină și organizare. Și mai este și faptul că sunt prizoniera lui „a face” și că mă definesc mult prin activități, ceea ce știu că poate deveni o lamă cu două tăișuri.

„Minciunile pe care ți le spui devin treptat adevăruri”

– Îmi place să-i întreb pe oameni, mai ales acum: cum fac față vieții? Cum mergi mai departe atunci când simți că ești într-un loop sau când scopul nu e încă limpede? Tu ce ai răspunde la asta, onest, din punctul în care ești acum?
– Știi expresia aia clasică fake it til you make it? Mi-ar descrie toată adolescența. În clasa a șaptea m-am decis că m-am săturat să fiu o toantă care plânge din orice, așa că m-am prefăcut că nu mai sunt. Sunt în continuare o toantă lașă care plânge din orice, dar acum știu să fac față situațiilor. Minciunile pe care ți le spui devin treptat adevăruri, de aceea recomand să ne spunem minciuni productive. Și să luăm de bun sfatul doamnei March din „Micuțele doamne” (Louisa May Alcott): dont let the sun go down upon your anger. Să nu ne lăsăm pradă celor mai negative lucruri pe care le credem despre noi și despre viață. Și dacă nu ne iese azi, să încercăm același lucru și mâine. Ancora mea în ultimii doisprezece ani a fost soțul meu optimist. E foarte complicat pentru o persoană anxioasă și negativă să față față vieții dacă se înconjoară cu oameni nepotriviți.

– Pentru că promovezi constant lectura și cultura: ce rol crezi că mai are cultura în 2026 și de ce e important să ne întoarcem la ea?
– Nu-mi pot imagina un popor fără cultură și mă tem de atitudinea pe care o are statul în fața ei – e greu să n-o simt ca pe o trădare și ca pe o insultă constantă. O să mă refer aici în special la cărți, dar ele sunt cele care mi-au oferit mie semnificație și care au reușit să mă ancoreze, paradoxal, cel mai bine în realitate. Un personaj din „Umbra vântului” de Zafon spune că lectura și cărțile i-au ținut loc de religie, și am înțeles asta pentru că literatura e și spiritualitatea mea. Dacă îi iei unui om semnificația, e ca și cum i-ai lua pielea de pe el; nu știu cum aș supraviețui cu mintea întreagă într-o astfel de lume.

– Ce i-ai spune cuiva care vrea să citească, dar se simte copleșit de opțiuni, de unde să înceapă?
– Să treacă pe o listă ce subiecte îl interesează și să caute cărți scurte și ușoare pe temele respective. Ajută să ceară recomandări de la oameni potriviți, fie influenceri de carte sau librari. Trebuie să-și dea voie să experimenteze și să exploreze, n-o să dea poate din prima de cărți care-i plac, dar până la urmă le va găsi.

– Și, ca să încheiem, ce trei cărți ai recomanda pentru anul acesta și de ce?
– Le-am mai recomandat și cu alte ocazii, din aceleași motive:

• Feminismul e pentru toată lumea, Bell Hooks – pentru a înțelege că feminismul nu este o ideologie seacă sau ură pentru bărbați, ci o practică care duce la îmbunătățirea vieții tuturor persoanelor dintr-o societate, indiferent de gen, rasă sau clasă.
• Despre femei, Susan Sontag – în special eseul despre îmbătrânirea femeilor, pentru o mai bună pricepere a atitudinii agresive (care atinge doar femeile) în fața unui fenomen natural (îmbătrânirea).
• Iarbă, Keum Suk Gendry-Kim – un roman grafic despre femeile de consolare din Coreea și din care vei afla răspunsul la întrebarea „dar femeile ce pățesc pe timp de război?”.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro