REPORTAJ. De Crăciun, lecția de speranță a unei tinere care și-a reconstruit viața după ce și-a pierdut un picior, la 19 ani. „Te gândești că poate n-o să ai vreodată un iubit, că n-o să poți merge la mare. Ba poți!”

• În România sunt aproape 900.000 de persoane cu dizabilități, din care 88% cu un handicap accentuat sau grav. Acestea întâmpină dificultăți în a-și găsi un loc de muncă și 67% dintre cei cu dizabilități grave nu au accesat deloc serviciile instituțiilor publice, potrivit Strategiei naționale privind drepturile persoanelor cu dizabilități 2022-2027.

„Câteodată am impresia că trec peste momentul ăsta, dar de fiecare dată când mă apuc să povestesc, mă apucă emoțiile”, spune Cristiana despre accidentul îngrozitor care i-a schimbat cu totul viața. 

În 2015, abia terminase liceul și a decis să se mute în Anglia, unde și-a găsit de muncă în curățenie. Își amintește doar picături din dimineața ploioasă când s-a întâmplat accidentul. Voia să treacă strada, un autobuz i-a permis să traverseze, dar dubița de pe cealaltă bandă nu a oprit, a lovit-o în plin și a tras-o sub roată. 

„Am văzut că piciorul stâng e puțin mai scurt decât celălalt”

Două luni a stat în comă indusă, timp în care a trecut prin mai multe operații. Când s-a trezit, treptat, mama ei o privea de la marginea patului. 

„Asistentele mă schimbau sau mă spălau și mă mutau de pe o parte pe alta. Atunci am văzut că piciorul stâng e puțin mai scurt decât celălalt. Și mă gândeam de ce e așa, că eu îl simțeam normal. Mi-a povestit mama că au trebuit să-l amputeze ca să-mi salveze viața”.

Recomandări

Rufin Zamfir, expert în dezinformare rusească: „Este obligatoriu ca instituțiile competente să verifice dacă Rusia a interferat în procesul electoral din România”

Șocul a fost atunci atât de puternic că au trebuit să o sedeze din nou. În cele nouă luni petrecute în spitalul londonez, a avut parte de cea mai bună îngrijire și de susținere psihică. 

„De fiecare dată când veneau la mine, îmi ziceau: Cristiana, you look amazing! Și eu poate eram mai rău ca ieri, dar faptul că ei erau zâmbitori și îmi spuneau că arăt atât de bine, mă făcea să capăt încredere și să zic: gata, nu mai am nimic, azi sunt bine”, povestește tânăra. 

Ajunsese atunci la 35 de kilograme și avea mușchii abdominali distruși și din cauza asta, nu putea să se ridice, stătea doar la orizontală. 

Suntem în apartamentul din cartierul Nicolae Grigorescu din București, unde s-a mutat în octombrie, din Sibiu. Ea stă în scaunul rulant pe care îl manipulează cu ușurință în sufrageria spațioasă. „Ăsta a fost un criteriu, să avem mult spațiu”, spune tânăra de 27 de ani. Pe masa din față, a pregătit apă și fursecuri cu ciocolată. Ne arată biroul de la geam unde lucrează pentru firma de contabilitate care a angajat-o recent și își deschide agenda în care își notează lucruri. Simte să scrie ce are de făcut și de mână.

Recomandări

Mircea Geoană, când ocupa funcția de ministru de externe, l-a angajat pe Călin Georgescu drept consilier personal

„Asistentele din România veneau și ziceau: dar ce mai ai nevoie, că adineauri am fost la tine?”

Realitatea lui 2023 este departe de momentele acelea în care părea că viitorul ei s-a năruit cu totul. După ce starea ei s-a echilibrat, s-a transferat în țară. A ajuns prima dată la Spitalul Universitar, unde a avut parte de primul șoc. 

„O diferență de la cer la pământ. În UK aveam o cameră de spital cât sufrageria asta de mare, singură, baie proprie, deși nu foloseam baia, că nu puteam, dar în țară stăteam în cameră șase. În Anglia venea un psiholog de câteva ori pe săptămână. În țară, a venit la un moment dat un psiholog, mi-a pus niște întrebări tâmpite și apoi mi-a spus: bine, ne vedem săptămâna viitoare! Și n-a mai venit de atunci”, își amintește Cristiana. 

În afară de patul total neadaptat unei persoane cu traumatismele ei și lipsa de dotări în general, crede că diferența cea mai mare o fac oamenii. „În Anglia era un pat cu perne de aer, se umfla, alt nivel. Cred că în prima seară, am cerut vreo 3-4 perne ca să pot să le pun sub mine să stau. Nimeni nu s-a gândit: are nevoie de ceva sau nu? Și de fiecare dată când chemam pe cineva să-mi fac nevoile, toate asistentele veneau și ziceau: dar ce mai ai nevoie, că adineauri am fost la tine?”.

Recomandări

Mulțumim, Klaus! Aroganța, lăcomia și servilismul au produs, în mod uimitor, speranță

A avut însă un medic căruia îi este recunoscătoare: Horia Panțu, chirurg la Spitalul Universitar, care i-a făcut operația riscantă pentru reconstrucția mușchilor pe care alții o refuzau. „Un medic m-a întrebat: dar ce te deranjează, nu poți să stai așa?”. „Am 20 de ani, poate nu o să fac eu multe lucruri în viață, dar să nu am nici măcar mușchi la burtă, ca să pot să mă ridic în fund?”.

„La un moment dat am zis, gata!, eu nu mai ies din casă”

Pe lângă toate problemele de ordin fizic, Cristiana s-a luptat mult și cu gânduri negre, mai ales după ce a fost externată din spital. 

„Aveam impresia că toată lumea se uită la mine. A fost greu, m-am întors acasă și tot la fel simțeam. Mă întâlneam prin sat cu câte o băbuță și plângea. Dar nu am nevoie de asta! Și la un moment dat am zis, gata!, eu nu mai ies din casă, nu vreau să fac nimic, nu mai vorbesc cu nimeni, pentru mine nu mai exista nimic pe lumea asta. Nu vedeam nicio rezolvare!”.

O prietenă i-a recomandat să meargă la un psihiatru și medicația a ajutat-o timp de jumătate de an să se readapteze la lume. Și-a dat seama însă că nu poate continua așa. „Ajunsesem destul de insensibilă emoțional, nu mai aveam practic nicio emoție. Dormeam foarte mult și nu mai aveam niciun pic de sentiment, de empatie. M-am decis să nu le mai iau, adică zile grele are și un om fără problema mea. Trebuie să trec prin ele! Și acum sunt zile mai rele în care seara zic că m-am săturat și dimineața mă trezesc și zic: bine, ce mai fac azi?”.

Peste toate s-a suprapus și situația din familie, cu un tată violent. Până într-o zi… 

„Întotdeauna au existat probleme cu tati. Și la un moment dat i-am zis mamei că eu nu mai pot să trăiesc în mediul ăsta, că vreau să plec. Așa că ne-am făcut bagajul, eu, mami și copiii surorii mele, sora mea și cu fratele meu și am plecat”.

S-au mutat la o rudă îndepărtată pe care o aveau în Potcoava, Olt, apoi și-au găsit o chirie la o familie de francezi care aveau o fermă în zonă. Ei au întrebat-o dacă nu vrea și să muncească. Un scenariu care i se părea nebunesc atunci. „Fata de la contabilitate avea nevoie de o persoană care să o ajute cu actele și m-am angajat la ei. De acolo a pornit dorința de a face mai mult. Mi-a plăcut și contabilitatea, mi-a plăcut și felul ei de a mă învăța și datorită ei m-am gândit să dau la facultate”. 

A absolvit Facultatea de Contabilitate din Sibiu anul acesta. „Eram singura din an care avea o dizabilitate, dar facultatea era accesibilizată. Bine, mereu e loc de mai bine, dar… Am câteva prietene care stăteau mereu cu mine, mă ajutau cu ghiozdanul…”.

Cum a ajutat-o sportul

Alexandra este astăzi și într-o echipă de baschet pentru persoane cu dizabilități, face antrenamente și poate ieși și singură pe stradă când își pune proteza, chiar dacă nu rezistă prea mult din cauza durerilor. 

A început la echipa din Târgoviște și a participat și la meciuri. A aflat despre posibilitatea asta pentru persoanele cu dizabilități de pe Facebook. „Văzusem pe Facebook un prieten cu care fusesem în spital la Bagdasar și l-am întrebat cum a făcut de a ajuns acolo, că vreau și eu. Mi-a dat numărul băiatului respectiv, l-am sunat, uite, vreau să vin, ce trebuie să fac? Păi, vino”, simplifică tânăra cum a început să facă sport. I s-a deschis atunci o altă lume. 

„Ieșirea asta și faptul că vezi că sunt atâția oameni ca tine sau poate mai rău decât tine care pot să facă atât de multe, nu m-am mai simțit eu singura pe lume. Și vedeam oameni cu familie, veneau cu copiii acolo, cu soții sau soțiile. Văzându-i, mi-am zis: băi, se poate! Nu mă gândeam că viața în scaun cu rotile poate să fie activă”. 

„Te gândești că poate n-o să ai vreodată un iubit sau prieteni normali. Ba poți”

De fapt, Cristiana găsește că tocmai absența unor servicii adaptate persoanelor cu dizabilități îi face pe mulți să abandoneze lupta și să se izoleze. „Nimeni nu te învață, nimeni nu-ți zice că poți să faci mai mult. Sau să ia legătura cu asociații care fac asta, cum e Motivation, sunt cei mai cunoscuți și să le explice acolo că se poate face mai mult. Că nu trebuie să rămâi așa și să te gândești că eu n-o să am vreodată un iubit sau prieteni normali sau să mă duc la mare, la munte. Ba poți. Adică se poate orice!”.

Cristiana a sărbătorit în noiembrie 3 ani de relație cu Silviu și ar vrea ca toți tinerii să capete încredere că nu sunt condamnați la singurătate. Cu toate că și pe ea a bântuit-o acest scenariu. 

„Eram speriată cu treaba asta cu relațiile. Toți băieții cu care vorbeam pe Facebook, Instagram, nu mai contează ce aplicație, toți mă întrebau: vai, dar ce ai pățit? Și stăteam și povesteam. Vai de mine, dar așa frumoasă și așa nenorocire…”. Obosise deja să-și spună povestea vieții când l-a cunoscut pe Silviu pe Tinder. „Când am vorbit cu el prima dată, am vorbit despre orice altceva, dar nu m-a întrebat ce am. Ne-am dat întâlnire și când trebuia să mă duc mi se părea ciudat deja că el nu mă întrebase ce am pățit, așa că i-am dat mesaj: dar tu ai văzut că am o problemă, nu? Da, am văzut. Vii? Plec dacă n-ajungi mai repede”, râde fata.

Nu au discutat despre accidentul ei nici la prima întâlnire, lucrurile s-au așezat treptat și i-au dat încredere în viitor. „De atunci suntem nedespărțiți”. 

În Italia „au accesibilizat și o clădire de 200 de ani”

Familia ei a mai fost lovită de o nenorocire când fratele ei a murit înecat, în 2019. „Încă nu pot să vorbesc chiar deschis cu ea despre treaba asta. M-a afectat mai mult asta decât ce am eu”. Ridică mâna și arată două inimi suprapuse, un tatuaj făcut în memoria lui. Încă încearcă să-și revină cu toții după șirul de tragedii. Se vor aduna și acum, de Sărbători, în jurul mesei pe care mama sa o pregătește în fiecare an. 

Și speră ca momentul de împreună să-i dea speranță pentru un 2024 mai bun, unul în care persoanele cu dizabilități nu vor mai fi la fel de invizibile. 

„Și eu când eram la liceu, nu m-am gândit o clipă că am avea nevoie de o rampă. Dar problema e la autorități. Ele ar trebui să facă treaba asta. În vară am fost la Brescia, în Italia, cu Consiliul Județean din Sibiu pe tema asta. Acolo au accesibilizat și o clădire de 200 de ani. Se poate”. 

Dar e și o chestiune de mentalitate. „Locurile de parcare pentru persoanele cu dizabilități sunt blocate mereu. Îmi spun: vin repede! Trebuie să mai învățăm…”.

Oamenilor care se simt fără speranță, vrea să le spună să-și dea timp și să aibă încredere în sine. „Pas cu pas. Chiar dacă suferă azi, să-și permită să sufere azi, dar să știe că mâine poate fi altfel. Și să caute ajutor, acum cu internetul e mai simplu. Nu vine nimeni să te ia de mână să te ducă într-o tabără cu persoane cu dizabilități, dar du-te și întreabă!”.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro