La 40 ani, Davide Martello e un pianist care se confundă cu evenimentele fierbinți de pe glob. El nu-și ține decât rareori concertele în săli; preferă piețele, câmpurile, chiar și tranșeele.
În ultimul deceniu, neamțul de origine italiană, născut la Lorrach, aproape de granițele cu Elveția și Franța, a cântat în multe dintre epicentrele disputelor contemporane: în Afganistan, în 2012, în Uzbekistan, în piața Taksim din Turcia în 2013, la Euromaidanul ucrainean în același an și în Donbas, un an mai târziu.
În 2015, când a cântat pentru victimele de la Charlie Hebdo și Bataclan. În 2018 și 2019 s-a aflat la București, unde le-a cântat protestatarilor din Piața Victoriei.
Apoi, după ce în pandemie a cântat la înmormântarea lui George Floyd, în SUA, anul 2022 l-a prins la granița Ucrainei cu Polonia. La Medyka, cea mai aglomerată vamă, cu peste 550.000 de refugiați care au traversat-o în prima lună și 6 zile de război.
„Imagine”
De obicei, Martello cântă de la ora 15-16. L-am prins într-o zi în care la Medyka se anunța furtună. Vântul și praful îngreunau deja aerul.
Însă asta nu l-a împiedicat să cânte câteva piese care se aud de departe, de la gara din sat până la locul unde ucrainenilor li se verifică pașapoartele și bagajele. E amprenta sonoră a lui Martello.
Când cântă „Imagine” de John Lennon, de la voluntari la refugiați, de la soldați la trecători, toți se opresc și filmează.
„Imagine all the people living live in peace / Imaginează-ți toți oamenii trăind o viață în pace” – John Lennon, „Imagine”.
Martello e zâmbitor, râde și glumește cu cine trece pe lângă el, primește dedicații și cântă piese cerute de public, face pauze de 2-3 minute între ele și vorbește cu doritorii din presă.
Când aude că suntem din România, exclamă. „Wow, România, mi-e atât de dor”.
– De ce, Davide?
– Îmi e foarte dor de România. Am fost acolo de două ori, am cântat la pian în timpul manifestațiilor anticorupție și vreau să mă întorc, poate într-o zi mă voi întoarce acolo.
– Ce părere ai despre românii care-i ajută pe refugiații ucraineni?
– Asta arată cât sunt de inimoși. Vreau să spun că români, moldovenii, cei din partea asta (n.r. – polonezii), balticii, aveți cea mai mare inimă din lume.
– De cât timp ai ajuns aici?
– De o lună.
– Cu pisica, din câte știu.
– Da, cu pisica. Ea stă acum în mașină. E ok. De fiecare dată când cânt la pian, ea stă în mașină. E prea gălăgie aici, se aude prea tare, vântul e prea puternic, e și foarte mult praf.
Salem, pisica lui Davide Martello, e una dintre vedetele centrului de refugiați, unde se strâng inclusiv alimente pentru animalele domestice aduse de ucraineni. Și nu doar de ei.
Într-o postare pe Instagram, germanul a numit-o „salvatoarea mea”.
„E singura cale”
– Și, după o lună, cum vezi situația acum?
– Cât timp ei vor veni, eu voi cânta. Le voi da o senzație de pace.
– Chiar, refugiații veniți din Ucraina te roagă să le cânți vreun cântec anume?
– Da. Uite, de când am ajuns aici am învățat deja 3 cântece ucrainene. Așa că de fiecare dată când văd ucraineni încep să cânt cântecele respective. Iar ei se opresc (face o față surprinsă). „Hei, știu piesa asta!” Câteodată se opresc și o cântă și ei alături de mine.
– În română știi să cânți vreuna?
– (sare) Nuuuu! Nu! Nu am avut timp să învăț una. Și asta pentru că, de fiecare dată când veneam în țară pentru a cânta, pentru a promova protestele, stăteam doar o zi și mă întorceam o zi. Promit că voi sta mai mult în România data viitoare.
– Cât vei sta aici?
– Cât timp continuă să vină lume.
– Am înțeles că ai stat în mașină prima oară.
– Da, am stat în mașină prima oară pentru că nu găseam cazare. Dar acum am găsit într-un final un hotel și stau acolo. E bine să ai o cameră și un duș.
– Ai un mesaj pentru ucraineni?
– Fiți optimiști, păstrați-vă speranța. Continuați să luptați, să luptați pentru libertatea voastră. E singura cale posibilă.
Olia și pianina
Una dintre femeile care a asistat la miniconcertul lui Davide Martello e Olia, 53 de ani, femeie scăpată din Dnipro, unul dintre orașele mari din centrul Ucrainei.
Ea aștepta un autocar care să o ia din vamă și s-o aducă mai aproape de destinația ei finală, Norvegia.
Îmi vine să plâng, vă dați seama, prin câte am trecut. Să vin aici și să văd atâta bunătate, să sară toată lumea să ne ajute, să ne dea mâncare, haine, să ne cânte… Nu am cum altfel.
Olia, refugiată ucraineană:
Ea a povestit cum, în copilărie, și-a dorit o pianină, însă părinții nu au avut suficienți bani să-i ia una.
„Apoi, când copiii mei au crescut puțin, le-am luat una, însă lor nu le-a plăcut să cânte. Acum îl filmez pe acest om și vreau să le trimit și lor, să vadă câtă bucurie poate face un cântec la pian”, a conchis femeia.
N-a vrut să fie pozată.
„Sunt plină de praf, plânsă și tristă. O să vă trimit eu una din Norvegia”, a promis femeia care vrea să-și continue călătoria spre nordul Europei.