REPORTAJ. Un tur al omeniei prin satele unde motocicliştii bârlădeni împart daruri „bunicilor nimănui”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Clubul motocicliştilor din Bârlad, Biker Boyz, face într-un an sute de drumuri prin satele vasluiene, împărţind pachete cu alimente şi haine celor aflaţi în izolare sau în mare nevoie. Florin, Virgil, Alexandru, Costel, Victor, Emilian şi colegii lor de club au gătit şi au dus mâncare caldă bătrânilor singuri, familiilor cu copii şi părinţi rămaşi şomeri în pandemie, bolnavilor mai izolaţi ca niciodată în casele lor.
Cuprins:
Există Crăciunul Moșocicliştilor
Sediul clubului motocicliștilor, aflat într-un parc de la marginea Bârladului, se transformă în fabrica lui Moş Crăciun, apoi, tot anul, continuă astfel.
„Noi procedăm aşa: punem bani fiecare, cei 14 membri, şi cumpărăm alimente, le ducem oamenilor, apoi postăm pe Facebook. Cei care văd postările donează şi ei”, explică Florin Motrea, unul dintre fondatorii Biker Boyz. „Nu cerem noi bani, cine vrea să ajute, ajută”, adaugă el.
Cantitatea de donaţii a fost impresionantă, i-a uimit şi pe bikeri. Sute de daruri, care au încăput în două dube şi câteva portbagaje, au fost sortate, împachetate şi transportate de Florin şi compania. Cu această ocazie festivă, motocicliştii bârlădeni şi-au luat numele de Moşociclişti şi au purtat, peste gecile cu ţinte, costume de Moş Crăciun.
2021: pământ pe jos, apă din ceruri
Sărbătorile au trecut, nevoile sunt aceleaşi. „Şi cu cât mergem prin sate, cu atât descoperim mai multe. Şi cu atât am vrea să facem mai mult, un bine durabil, nu doar mâncare sau haine, un bine pe termen lung”, explică Florin Motrea. Biker Boyz visează să ridice şi ei un centru de zi, pentru copii, cum e cel construit de primărie în comuna Bogdăneşti. Nu li se mai pare suficient să distribuie pachete periodic.
Maria Puflea are 82 de ani şi stă în satul Hupca, din Vaslui. Pe la jumătatea lui noiembrie, a căzut în drum spre magazin şi s-a lovit la un picior. Acum junghiul a urcat de la genunchi la spate. Merge greu şi îşi pune toată nădejdea în pastilele de durere, aduse de agentul sanitar. E văduvă de patru ani.
„Cu bărbatul meu am trăit cum am trăit. Bea. Sărea la scandal. Mă ascundeam sub căruţă, să nu mă prindă. Bea toţi banii. Şi când avea pensie, toată o dădea pe bere. Bere, bere, bere”.
Ochi albaştri, basma albastră, şorţ nou, din finet înflorat, adică „pestelcă, de aici, din sat, am luat-o”. Cu pestelca, Maria aduce lemnele din ogradă până lângă sobă.
Casa în care stă e casa părintească şi se povârneşte încet. Pe jos e pământ, atât de bătătorit, că pare ciment. Pereţii din lut se înclină în toate direcţiile, iar prin grinzile roase ale tavanului îşi sapă albii în filigran apa care curge din cer.
<strong>Motocicliştii intră pe rând, sfioşi, şi pun sacul cu alimente lângă măsuţa unde Maria ţine câteva vase, linguri şi o cutie începută de margarină. Bătrâna e bucuroasă mai mult de vizită decât de mâncare. </strong>
Îşi aduce aminte cum erau băieţii ei cei mari, cei doi care au murit de tineri. „Au căzut aşa, din picioare, unul după altul, după ce-au venit din armată. Nu ştiu ce boală o fi fost aia. Cred că le-a băgat cineva argintul”, suspină Maria, căutând pozele cu fiii ei. Mai are un băiat, care stă în aceeaşi comună, şi o fiică, măritată, cu copii, în altă comună.
Pătura de spini
„Am făcut multă mâncare, am crescut patru copii, buni şi ascultători”, spune femeia. Pe salteaua de paie, Maria a pus cuverturi de lână, ţesute de mâna ei. „Colorate de mine, cu andreaua, scoteai firul, aşa, vopseai. Că n-aveai bani să cumperi, nu se găsea”, le explică ea oaspeţilor.
Casa asta eu am ţinut-o, şi pe dinăuntru, şi pe dinafară, am văruit-o, am lipit-o. Că el ştia numai de băutură. Când nu mai putea merge, mă trimitea pe mine să-i cumpărMaria:
Ochiul roşu al sobei de teracotă încălzeşte singura încăpere locuibilă din casă. Maria a lucrat la C.A.P. şi are pensie de agricultor, „acum cred că e vreo opt sute de lei”. Îşi aminteşte cum păstra banii într-un buzunar interior, la vesta de lână, să nu-i afle soţul. „Eu plăteam lumina, televizorul, toate datoriile”, spune ea.
După o viaţă de elaborat şi testat tehnici de supravieţuire în căsnicia cu un alcoolic, Maria nu se lasă impresionată de pandemie. „De ce să-mi fie frică? Dacă e să mori, mori”. Acum şi vremurile când putea să iasă singură, sprijindu-se în băţ, şi să stea la vorbe cu vecinele i se par foarte îndepărtate. Durerea de spate a întins între ea şi lume o pătură de spini.
Maria „nu se mai bizuie” să păşească dincolo de poartă, mai ales acum, când drumurile din sat sunt de domeniul noroiului absolut. Orice om care îi trece pragul e o bucurie. Sigur că, într-un colţ, sub icoana veche de carton, există şi un televizor cu tub cinescop, acoperit cu un milieu. Dar cu oamenii de la televizor nu prea poţi sta de vorbă. Nu le poţi povesti de ce n-ai mers la votare, în toamna asta. Adică poţi, dar n-ar înţelege. „Când trăia el, mergeam cu el. Acum, să mă duc de una singură, ce să caut eu singură la vot?”.
Alexandrina şi urâtul
În aceeaşi comună, Bogdăneşti, stă şi Alexandrina Angheluţă, 84 de ani. Ea n-a avut nici soţ, nici copii. „Părinţii au zis că mă dau numai după un om cu avere”, spune femeia, îmbrobodită şi îmbrăcată cu tot felul de flanele. Fratele ei, Ion, venit în vizită, confirmă: „Au păcălit-o, să o ţină acasă, să muncească pentru ei. Eu m-am ţinut tare, am căutat şi m-am însurat devreme, să îmi fac viaţa mea”.
De sus, cade lapoviţă. Casa Alexandrinei se află la câţiva paşi de o râpă, în care sătenii aruncă diverse gunoaie. Raţe şi gâşte de prin vecini baleiază perimetrul din faţa locuinţei, profitând de faptul că nu există o împrejmuire fermă. „Nu sunt ale mele, ai mei sunt doar câinii”, precizează bătrâna. Insistă că nu are pisică, deşi printre căţeii bizari, cu trunchi de şoricari şi cap de Chihuahua, s-a zgribulit şi un motan gras, tărcat. Stau cu toţii pe prispă, pe o pufoaică veche, şi aşteaptă masa.
Într-o găletuşă de plastic, în care a fost cândva smântână, Alexandrina a strâns apa care se scurge de pe tabla acoperişului. „Am pus de mămăligă pentru câinii ăştia”, spune ea.
<strong>Apoi urmează o dezbatere despre apa de ploaie, mult mai bună, sunt de acord şi motocicliştii, ca apa de la robinet. „Am fântână, în grădină. Dar nu mai am putere să scot eu apa. Când trece vreun om pe drum, îl chem, îi dau doi lei, de-un pahar de vin, şi îmi scoate apă”. </strong>
Când muncea la câmp, îşi aminteşte Alexandrina, bea apă din gârlă, punea mâinile căuş şi bea, uite-aşa, şi „n-aveam nimica, măi”. Nici acum nu are vreo boală anume, doar că e slăbită de bătrâneţe. „De urât, mi-e urât, dar te iei cu treaba. Mai bagi un lemnuşor în sobă, mai pui oleacă de apă pe plită, faci oleacă de mâncare. Uiţi de urât, nu te mai gândeşti la el”.
O cameră cu şase copii
Alexandrina este unul dintre bunicii nimănui, „adoptaţi” de Biker Boyz Bârlad. „Acolo unde putem, colaborăm cu asistenţii sociali din primării, cerem informaţii, facem liste cu bătrâni singuri, cu nevoile lor. Haine groase, încălţări, alimente, medicamente, reparaţii în locuinţe”, spune Florin Motrea.
Pe lângă vârstnici, Biker Boyz au pus pe listă şi familii cu copii, care se luptă cu sărăcia şi nenorocul. Pe la familia Grosu, din satul Ruşi, motocicliştii au trecut cu daruri şi înainte de Crăciun. Costel şi Petronela au şase copii şi trăiesc, deocamdată, din alocaţii.
Tatăl a lucrat în Germania, în construcţii, şi a folosit banii câştigaţi la amenajarea casei. Parchet, gresie, faianţă, cameră de baie, bucătărie, cameră pentru fete şi cameră pentru băieţi. Un incendiu provocat de un scurtcircuit le-a distrus însă casa, pe 4 ianuarie. Acum familia locuieşte într-o singură cameră, cu un pat mare şi sobă.
„Au sărit vecinii, cu găleţile de apă, şi au stins focul, până au ajuns pompierii”, povesteşte Petronela. „Pompierii au vrut să desfacă tabla de pe acoperiş, dar i-au oprit oamenii. Distrugeţi casa de tot, nu mai au unde locui copiii”.
Primăria comunei Puieşti le-a promis soţilor Grosu un ajutor de 5.000 de lei, în bani sau în materiale de construcţii. Nu e mult, dar e un început. Motocicliştii vor să pună şi ei umărul şi îl întreabă pe Costel dacă ar putea asigura el manopera. Iar bărbatul dă din cap că da, „doar am lucrat pe şantier, atâta nu ştiu, cum se pune rigipsul pe tavan, în rest, fac eu tot”.
O lecţie mare de la Denisa mică
Patinând prin noroi, Biker Boyz cară pachetele până în holul casei. Privesc în jur descurajaţi. Pereţi negri de fum, vata minerală atârnând din tavan, ferestre fără geamuri, acoperite cu plastic. Din nou, oamenii în geci negre, cu ţinte, au senzaţia că fac prea puţin. Se învârt o vreme tăcuţi, uitându-se la stricăciunile lăsate de foc.
<strong>În camera încălzită, Denisa, fetiţa de 11 ani, se joacă de-a învăţătoarea cu fraţii ei şi cu doi copii din vecini. Fetiţa tocmai a primit tableta de la şcoală şi le arată celor mici minunea. </strong>
„Îi las să se joace şi ei, numai puţin, că nu e voie. Îi pun să scrie pe caiete, cum face doamna la şcoală”.
Denisa, care are probleme de creştere, arată ca un copil de 5-6 ani, povesteşte cum a ieşit în curte speriată şi cum a plâns, când a fost incendiul. Acum e veselă şi senină, cum numai copiii pot fi în astfel de situaţii.
Petronela, mama, se uită la pungile cu alimente, se uită la Biker Boyz, care stau destul de plouaţi în hol. „Vă mulţumim că v-aţi gândit la noi! Că nu ne mai simţim singuri”, le spune femeia. Curtea în pantă e o frumuseţe vara şi o pacoste toamna şi iarna. „Am pus nişte nisip, să nu alunecăm”, arată Costel spre dâra galbenă care duce de la uşă la poartă. Tatăl va pleca iar la muncă în străinătate, dar nu înainte de a încerca să pună cât de cât casa în ordine. “Nu pot să-i las aşa, pe Petronela şi pe copii”, oftează omul.
Cei doi părinţi au ieşit să-i conducă pe Biker Boyz. Cu încălţările din cauciuc înfundate în nămol, privesc ca două statui cum maşinile oaspeţilor se smulg din şanţuri şi navighează ca hipopotamii pe Nil, înapoi, spre oraş.
