Mergi direct la conținut »
Ziua muncește pe șantierul Catedralei Mântuirii Neamului, noaptea se roagă să nu fie evacuat dintr-un subsol: „De Crăciun mă tem că o să-mi iau strada înapoi”
Știri România Libertatea > Ştiri > Știri România > Ziua muncește pe șantierul Catedralei Mântuirii Neamului, noaptea se roagă să nu fie evacuat dintr-un subsol: „De Crăciun mă tem că o să-mi iau strada înapoi”

Ziua muncește pe șantierul Catedralei Mântuirii Neamului, noaptea se roagă să nu fie evacuat dintr-un subsol: „De Crăciun mă tem că o să-mi iau strada înapoi”

Viorel Manoilă locuiește în prezent în subsolul unui bloc situat în Piața Iancului din București. Bărbatul de 45 de ani visează la un adăpost unde să-și poată ține cei doi copii, însă se teme că va ajunge din nou pe străzi.

De Maria Andrieș,

  • Viorel, care n-a avut niciodată un acoperiș deasupra capului, lucrează pe șantierul Patriarhiei încă de la început, din 2010.
  • Catedralea Mântuirii Neamului e proiectată astfel încât să încapă 5.000 de oameni în picioare.

“N-am semnat nimic, nici un contract, îmi dau banii în mână, la sfârșitul zilei. Cam o sută, o sută douăzeci de lei ne dă șeful la fiecare. Au fost și chinezi, și vietnamezi, de toate neamurile, acum au plecat”, spune Viorel.

Își amintește că “a turnat betoane peste betoane”, a lucrat de sus până jos, de la zecile de cripte din subsolul Catedralei până la schelele din jurul turlei mari. E bucuros să muncească, să fie util.

„Sunt Viorel. Și sunt universal”

“Fac de toate, pot să ridic o casă de la temelie, singur. Pun instalații, parchet, faianță, geamuri, clanțe, dau cu lavabil, gletuiesc, sunt universal. Și nu iau mult, iau foarte puțin. Mă uit la om, las din preț”, spune el.

Când avea 5 ani, mama l-a abandonat la orfelinatul din Negrești, Vaslui. Viorel nu-i spune mamă, îi spune “cea care mi-a dat viață”. De la orfelinat, băiatul a luat-o, încet, încet, pe străzi. A terminat 12 clase, a învățat meserie și a plecat în lume. Unde-a văzut cu ochii: “la Vaslui, Bârlad, Orșova, Galați, București, pe unde n-am fost…”

Tatăl unuia dintre copiii intoxicați cu gaze la Școala 133: «A fost cumplit»
Recomandări

Tatăl unuia dintre copiii intoxicați cu gaze la Școala 133: «A fost cumplit»

Viorel universalul are principii. Nu cerșește. “Nu cere un leu de pâine, dacă îi e foame. Stă flămând, așa… Întreabă dacă poate să ajute”, povestește tanti Lidia, o femeie de 61 de ani, care, în așteptarea deciziei de pensie, vinde plasturi la colțul străzii, în Iancului.

“Noi”, adaugă tanti Lidia, arătând spre florăresele vecine, “noi îl știm de mulți ani pe Viorel. Dacă-l chemam să mănânce cu noi, venea, dar trebuia să insistăm. Nu cerea niciodată”.

Văduvă de peste 30 de ani, tanti Lidia știe cum e să crești copii ca părinte singur

Femeia își amintește cum l-a cunoscut pe Viorel: l-a văzut ținându-și copiii mici sub haină și umblând de colo, colo, după un loc unde să încălzească laptele.

Doi copii în brațe și o pătură în diplomat

Viorel are o fetiță, Maria, care face 8 ani în ianuarie, și un băiețel, David, 7 ani. Mama copiilor i-a părăsit când cei mici aveau 3 ani, respectiv 2 ani.

Cine e femeia care a murit săracă și cu datorii, dar cu 1,5 milioane de euro în casă
Recomandări

Cine e femeia care a murit săracă și cu datorii, dar cu 1,5 milioane de euro în casă

M-am gândit că, dacă pot avea grijă de mine, pot avea grijă și de copiii mei. I-am crescut cum am putut eu mai bine.

Viorel Manoilă:
Viorel, alături de cei doi copii ai săi

Filmulețele de familie, albumele de familie… Cine mai are timp de așa ceva când locuiește pe stradă? Când vine vorba de amintiri, Viorel pomenește de camerele de supraveghere de la supermarketuri.

De pildă, la Carrefour Băneasa, unde a lucrat o vreme ca paznic, “la securitate”, Viorel e convins că încă se păstrează înregistrările cu el, David și Maria, dormind toți trei în hol.

Și la Piața Victoriei am dormit sub o cameră, și aici, la Mega Image, au filmări cu noi. Puteți să le cereți. Polițiștii de noapte ne mai aduceau de mâncare.

Viorel Manoilă:

Cum dormea iarna cu doi copii mici, pe străzi? „Aveam un diplomat, scoteam pătura din el, ne înveleam bine… Spălam copiii la baia comunală sau baia de la Carrefour”, spune el.

De la Asociația Șansa Ta, primea săptămânal o masa caldă și pachete cu alimente. Primește și acum.

Cum au ajuns neonaziștii din SUA să citeze din Corneliu Zelea Codreanu
Recomandări

Cum au ajuns neonaziștii din SUA să citeze din Corneliu Zelea Codreanu

Au dus-o așa vreo doi ani, până când Protecția Copilului a decis că e timpul să-i ia pe David și Maria. Acum Viorel își vizitează copiii la centrul de plasament din Străulești.

„Oricum, nu pot să-i iau cu mine pe șantier, la betoane. Trebuie să merg la serviciu, uneori și sâmbăta. La 6 mă trezesc, la 6.30 sunt acolo, la poartă, îmi iau ecusonul și mă apuc de treabă”, continuă el.

Geniul bun al subsolului

Puțini oameni rostesc atât de plin cuvântul “serviciu”. Ca să ai un serviciu, trebuie să ai un adăpost, asta e teoria lui Viorel. Să ai un “acasă” unde să vii de la serviciu și de unde să pleci la serviciu. Munca la Catedrală e un serviciu bun, un serviciu stabil, deși Viorel nu e chemat în fiecare zi. E un serviciu plătit. În lunga lui carieră de meșter ambulant, Viorel a fost amăgit de multe ori la plată.

O investigație publicată anul trecut de reporterii de la Să Fie Lumină se referă și la modul în care sunt plătiți muncitorii de pe șantierul Catedralei. Pentru mâna de lucru, constructorul Strabag a apelat la firme locale. Practic, arată sursa citată, orice firmă care are zece muncitori și un șef de echipă poate lucra la Catedrală.

Șantierul Catedralei Mântuirii Neamului

Strabag plătește 90 de euro pe zi pentru un muncitor, din banii ăștia, 60 de euro ajung la firmă, 30 de euro – la muncitor.

Într-o pungă, Viorel strânge ban cu ban pentru o casă. Sau pentru un loc de casă, “un teren, cât de mic, că îmi ridic casa singur”. Scoate un teanc de bancnote de 100 de lei, apoi îl pune grijuliu în buzunarul secret al bluzei de zidar.

Păpușile Mariei și plușurile lui David înveselesc subsolul unde doarme bărbatul

Acum doarme, că locuiește e mult spus, într-un subsol al unui bloc din Piața Iancului. De doi ani stă aici. Nu degeaba. E om bun la toate pe casa scării. Dă cu var, repară ce e de reparat. O locatară în vârstă îl laudă, apoi adaugă cu tristețe: “A venit un proprietar nou și nu-l vrea în bloc. A chemat poliția, să-l evacueze. Păcat. Pe noi nu ne supăra cu nimic, e un băiat foarte de treabă, ține curat aici”.

„Îmi iau sacoșa și mă duc”

Viorel ia firul de curent electric și începe coborârea în subsol. Pe niște scări antice în spirală, vreo trei metri sub pământ. Dincolo de o ușă de scânduri, e sufrageria lui. Un pat, cu perne, saltea și așternuturi, polițe cu bibelouri și iconițe, un televizor de la gunoi, în stare perfectă de funcționare, “dacă aș avea și antenă…”.

Firul electric aprinde o lămpiță în tavan. Viorel a păstrat toate jucăriile copiilor, mașinuțe, păpuși, plușuri. Pentru orice eventualitate, a strâns și PET-uri. În pungi agățate de tavan, e cămara: niște cârnați, vechi de două zile, pâine, biscuiți. Pe raftul cu scule, sunt expuse diverse clanțe, salvate și ele de la pierzanie. Vor fi numai bune când Viorel va avea casa lui și ușile lui. “Poate și o grădină”.

Un colț din „sufrageria” lui Viorel: „Nu puteam ține copiii aici, nu e pentru ei locul ăsta”

Își amintește o iarnă când a stat cu copiii într-un cavou. Dar n-a durat, pentru că, ghinion, proprietarul a murit.
-Ați fost alungat de prin multe locuri…
-Da, v-ați dat seama, exclamă Viorel, oarecum mirat.

A fost alungat de peste tot. Dacă e alungat și din subsolul ăsta, zice că nu se mai duce la serviciu, la Catedrală.

Că nu poți, n-ai cum, n-ai unde să dormi, unde să te speli, unde să-ți ții lucrurile. Mi-e că de Crăciun o să-mi iau strada înapoi. Cred că așa va fi. Las lucrurile pe la unul, pe la altul, îmi iau sacoșa și mă duuuuuc. Mă tot duc.

Viorel:

Oftează. Subsolul e un palat. Dacă ignori țevile din tavan, apa clipocind continuu, prin mațele de fier, clip, clip, clip, atunci vezi. “Aici făceam frumos, lavabil, gresie pe jos… Frumos, frumos, ca într-o casă”.

Viorel se uită lung, studiază fezabilitatea, la lumina fosforescentă a lămpiței. E doar o boxă din subsol. Cărămizi, praf, rugină. Șobolani nu, “i-am stârpit”.

„Ce s-o mai dăm la răsuceală? Iisus a fost sărac”

Viorel nu bea, nu fumează, nu joacă jocuri de noroc. Se mândrește că e sănătos tun, bun de muncă. E credincios. Merge la biserică duminica. Și se roagă. Pentru sănătate, pentru un teren cât de mic. “Dumnezeu e bun, a avut mereu grijă de mine, dar terenul e al oamenilor și nu-l poți lua abuziv”.

Cum sunt oamenii, buni sau răi? “Și, și. Ca degetele de la o mână. Dar Dumnezeu e bun cu toți. Și, ce s-o mai dăm la răsuceală, Iisus a fost sărac. Și-a dus viața așa cum a putut până la 32 de ani, până L-au bătut și au dat cu pietre în El. Dar nu-i nimic, i-a iertat pe toți”.

„E bine să pui și câte o icoană, chiar și când stai la subsol”, crede Viorel

Duminica, după slujbă, Viorel merge să-și vadă copiii la centrul de plasament. Se spală cu apă caldă împrumutată de la vecinii buni din bloc. Se bărbierește, se îmbracă în haine curate. Cumpără dulciuri și le pune în două punguțe. Cumpără bilet de metrou până la Străulești.

La poarta centrului, sunt mai multe rude, la vizită. Copiii abia au mâncat și trag cu ochiul de la balcon, să vadă dacă a venit și la ei cineva.

“Vă rog mult, nu le promiteți că-i luați acasă de Crăciun! Că le frângeți inimile”, îi roagă o asistentă pe părinți.

Centrul funcționează într-o fostă secție de poliție și a păstrat ceva din aerul vechii utilizări. În mica sală de primire, rudele și copiii vorbesc supravegheați discret de personal. Nu e voie cu semințe de floarea soarelui în centru, amintește asistenta. O bunică scoate zorită din pachet câteva punguțe. Uitase de interdicție.

Cu subsemnatul în condica părinților

Maria, o gâză cu ochelari roz și păr vâlvoi, sare de pe scări direct în brațele tatălui. Vine și David, alergând. Viorel se așază în genunchi, le potrivește fularele, căciulile, îi scoate la plimbare prin curtea mică din spate. David e slăbuț, cu ochi mari, căprui, și cu multă poftă de alergat. “Pe noi, piticii, nu prea ne scoate afară”, i se plânge puștiul lui Viorel. În curte, oricum, nu e voie să bubui mingea, pentru că deranjezi vecinii.

Gardianul îi aduce lui Viorel condica, să semneze de vizită. Maria a înșfăcat telefonul tatălui și caută febril joculețe. Nu e voie cu telefoane în centru. David vrea să asculte muzică, hip-hop. La centru are voie să asculte doar colinde. Viorel le împarte dulciurile, scoate tot ce are din buzunare, împarte și guma de mestecat. Le dă câte un leu, “Hai, tati, mai dă, pentru ce muncești, dacă nu pentru noi?”, bâzâie fetița. N-au ce face cu banii. Nu e voie cu bani la centru.

Viorel îi strânge pe copii ca un antrenor la time-out și, în șoaptă, îi întreabă dacă îi bate cineva. Nu, nimeni, nici pomeneală. Pe Viorel l-au bătut des la orfelinat. Apoi tatăl privește în jur, să nu fie asistenta pe aproape, și zice pe cel mai conspirativ ton de care e capabil: “Uitați-vă la mine! Maria! Cum să vorbesc cu tine, dacă te uiți în telefon? Uitați-vă la mine! O să cumpăr o casă”.

Viorel, alături de Maria și David

Peste 121 de milioane de euro

a alocat statul român, în ultimii zece ani, pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului, conform calculelor Să Fie Lumină.

De Crăciun suntem familie!

Cine dorește să îi ajute pe Viorel Mănoilă și pe copiii lui să petreacă Sărbătorile împreună poate lua legătura cu redacția Libertatea sau poate dona prin intermediul Asociației Șansa Ta, în contul în lei deschis la BCR, cu precizarea “pentru familia Manoilă”: RO64RNCB0591123278690001

Close
Închide
  Close