MENIU CAUTĂ

VIDEOREPORTAJ/ Șaraimanul din SUA. Povestea lui Shaun Williams, americanul care își face doctoratul în muzică lăutărească și cântă într-un taraf românesc

Sorina Ionaşc

Într-o zi, Shaun s-a întrebat dacă nu cumva, în spatele acordeonului și al țambalului, se află ceva mai mult. O formă de protest antirasism, de rezistență. Un fel de Bob Dylan al romilor. Așa că s-a apucat să-și facă doctoratul în muzică lăutărească și în manele, în România. Și mai și cântă într-un taraf românesc, cu numele de Jean Americanu`.

Reportaj de Sorina Ionașc

El e Shaun Williams, un american get-beget, născut și crescut în Cincinnati, Ohio, care a ajuns în România pe urmele muzicii lăutărești.

Antropologul Shaun Williams, lăutarul Jean Americanu`

„Nu pot să duc singur dîrli, dîrli, dîrli!”. Îmi spune asta după concert, stresat, în timp ce trage, cu sete, din țigară. N-a mai exersat la acordeon din august, zice el, dar eu n-aud decât un dîrli, dîrli, dîrli americănesc.

„Eu nu sunt lăutar și n-o să fiu niciodată”.

Și spune asta doar ce a cântat, la acordeon, Ce mult te-am iubit, Cristina”.

Anul trecut, era în satul Mârșa, cu taraful de acolo, cu nea Vasile, cel care a cântat cu Zdob și Zdub. Băiatul lui, Costică, nu reușea să-i spună lui Shaun pe nume.

„Cum e, Șan, Șaun, Gian? Aaa, Jean. Ești Jean american, fără ușă, fără geam!”.

Și așa i-a rămas.

„Unii nu cred că eu chiar sunt american, cred că e doar un nume de scenă, că e un fel de Marian Mexicanu și atât. Că eu am plecat câțiva ani în America, am luat un accent și am venit înapoi. Și trebuie să le explic că sunt chiar american, născut, crescut acolo. A început la mișto, și acum e chiar poreclă”.

Sursă foto: Facebook

Dar porecla nu-i e suficientă să fie lăutar adevărat. Nici cei peste 10 ani de cântat la acordeon și țambal. Se bucură doar că lăutarii adevărați îl iau cu ei la cântări și așa poate să învețe.

De ce ar vrea un american să învețe și să cânte lăutărească, s-ar întreba unii. M-am întrebat și eu, mai ales că, la noi, dincolo de rasism, mai avem și un stigmat cu muzica asta.

„Am fost surprins să văd că nu e atât de populară muzica asta”. Jean Americanu dă din mâini, se apucă cu degetele de cămașă, și imită un dans popular.

„Adică da, e lalalai lalala, la televizor, dar asta nu e muzică lăutărească, e populară, tradițională. În afară de nunți și botezuri, nu prea vezi muzica asta. Acum există manele hipsterești, în sensul ironic”.

Și dacă noi, românii, nu o promovăm, iată că, de data asta, chiar au venit americanii. El și un prieten, tot american, au deschis Șaraiman Arts. Promovează și impresariază lăutari și maneliști, în București și-n țară.

Cu taraful lui, cântă în baruri mici. Corina Sîrghi l-a auzit odată, i-a scris pe Facebook, l-a întrebat dacă nu vrea să cânte cu ea Maria Tănase și Ioana Radu și așa a început duetul. Acum au și vioară, țambal și bass. Un mic taraf adevărat.

Sursă foto: Facebook

Povestea unui american îndrăgostit de lăutari

Prin 2007, Shaun a avut prima experiență a Europei de Est. Cum, în familia lui, fusese, cândva, o străbunică venită din Ardeal, s-a dus să-și caute rudele în Sebeș. Le-a găsit. La cimitir”, spune el, râzând.

În 2008, Shaun s-a înscris în Corpul Păcii și s-a dus voluntar în Ucraina. Acolo a lucrat prima oară cu romii, a predat limba engleză la granița cu Sighetu Marmației, în Munții Carpați. Și tot acolo a învățat să cânte la țambal. La acordeon știa deja.

În 2010, Shaun venea în vizită la București. Cum-necum, a ajuns la un concert live la Muzeul Țăranului Român, organizat de Speranța Rădulescu. Lăutari de București, live. Și acolo s-a îndrăgostit de muzica asta.

În 2012, Shaun s-a înscris la facultatea de etnografie-muzicologie din Indiana, SUA, și și-a făcut lucrarea de masterat cu lăutarii din Ucraina. A ieșit, mai degrabă, un film documentar, cu taraful Manyo: Zakarpattia.

Țambalul și rezistența romilor

Țambalul îi intrase bine de tot în sânge. Așa că în 2016, cercetările lui antropologice au mers mai departe. Și a început să-și facă doctoratul în România, pe muzica romilor, ca formă de protest.

„România are cea mai mare comunitate de romi din Europa și chiar și azi se confruntă cu rasismul și discriminarea. Am început cu întrebarea dacă muzicienii romi se ocupă cu o formă de protest. La prima vedere, nu. Alea sunt manele, muzică de petrecere, de nuntă, iar oamenii nu vor protest la nuntă. Dar în anii `50 au fost melodii lăutărești care au criticat Guvernul și rasismul. Se găsește un fel de rezistență, poate nu chiar protest”.

Lucrează cu Elvis Romano și ăsta e cel mai bun exemplu de rezistență romă pe care mi-l dă. Elvis cântă un rock`n`rom, cum se autodescrie, și are versuri despre rasism, vorbește despre comunitatea romilor și problemele lor, despre segregare.

Sursă foto: Facebook

„Toată lumea iubește muzica tradțională cântată de romi, dar prea puțini iubesc romii. Îmi place să cânt muzică, dar îmi place mai mult să înțeleg contextul social în jurul muzicii. Aici, în general, există un fenomen. Românii iubesc romii când sunt pe scenă, iar pe stradă sunt altfel”.

„Ce simți când cânți?”, l-am întrebat. Uneori, mă simt că…”.

Pare că explodează o bucurie din el, dar nu-și mai găsește cuvintele. În fiecare cântare, învăț ceva de la băieții din taraf. Și asta mă bucură”.

Nu știe ce va face pe viitor. Are casă în America, dar parc-ar rămâne în România.

„Poate cuiva o să i se deschidă mintea cu muzica romilor, lăutărească tradițională”.

Din sala mică, se cere un bis. Corina își trage sufletul, Shaun acordeonul și încep iar.

„Mama mea e florăreasă…”

Comentarii