Directoarea premiată la Gala Premiilor pentru Directorii Anului, în 2025, Sorina Marinela Perșinaru: „Un lider este omul care merge alături de ceilalți până când și ei capătă încredere că pot merge singuri”

Liceul a fost creat pentru a asigura continuitate educațională într-un cadru adaptat, după finalizarea învățământului gimnazial, și le oferă tinerilor din grupurile vulnerabile șansa să urmeze calificări profesionale relevante în regim liceal tehnologic, cu sprijin educațional, terapeutic și social integrat.

Școala are, din anul 2021, dublă acreditare Erasmus  (în domeniul educației școlare și al formării profesionale VET), iar, în 2025, a obținut pentru a treia oară consecutiv certificatul național de Școală  Europeană.

A trecut de la statutul de beneficiar punctual la lider de consorțiu educațional pentru formare profesională, promovând principiul incluziunii, diversității și egalității de șanse în cadrul proiectelor Erasmus+, cu peste 30 de mobilități pentru elevi și 46 pentru profesori în ultimii doi ani, în opt țări europene. A atras fonduri europene prin proiecte din cadrul programului Erasmus+ de peste 2,4 milioane de euro.

Gala Premiilor pentru Directorii Anului, organizată de Asociația pentru Valori în Educație (AVE), este un eveniment național care recunoaște directorii de școli din România cu rezultate remarcabile în leadership. Ediția din 2026 va alege și va anunța câștigătorii în cadrul galei din 22 octombrie 2026, după ce înscrierile se vor încheia pe 14 august 2026.

Sorina Marinela Perșinaru a vorbit cu Libertatea nu doar despre premiul câștigat anul trecut, ci despre cum distincția e de fapt cea mai puțin importantă realizare, ceea ce a făcut pentru ea fiind de fapt ceea ce contează cu adevărat.

Ce s-a schimbat concret după câștigarea premiului: a fost mai ușor să atrageți parteneri, să vă mobilizați echipa sau să convingeți autoritățile să susțină anumite inițiative? Ce proiect ați putut începe ori accelera datorită acestei recunoașteri?

Premiul a deschis uși. Dar, mai important decât atât, a deschis ochi. Mulți oameni au descoperit atunci că, în spatele zidurilor unei școli speciale, nu există doar copii cu diagnostice dificile, ci copii cu vise, cu emoții, cu dorința de a fi acceptați exact așa cum sunt.
Recunoașterea aceasta ne-a oferit mai multă credibilitate. Partenerii au început să privească proiectele noastre cu mai multă încredere, autoritățile au ascultat mai atent argumentele noastre, iar echipa școlii a simțit că munca ei, atât de discretă și de puțin văzută, este în sfârșit recunoscută.

Cred însă că cea mai mare schimbare a fost una sufletească. Colegii mei au înțeles că ceea ce fac zi de zi contează și dincolo de poarta școlii. Poate tocmai de aceea, după Gală, am avut și mai mult curaj să mergem înainte cu proiecte mari: dezvoltarea liceului tehnologic special, extinderea parteneriatelor europene și investițiile în tehnologii asistive care să le ofere elevilor noștri mai multă autonomie și mai multe șanse la o viață independentă.

Ați obținut autorizarea singurului liceu special din București pentru elevii cu dizabilități intelectuale. Care a fost cel mai greu moment al acestui proces și ce v-a arătat el despre lipsa opțiunilor pe care le au acești tineri după terminarea gimnaziului?

Cel mai greu moment nu a fost întocmirea documentației și nici evaluările. Cel mai greu a fost să privesc în ochii unor părinți care mă întrebau ce se va întâmpla cu copilul lor după absolvirea ciclului gimnazial, iar răspunsurile pe care sistemul le oferea erau, de cele mai multe ori, prea puține. Sunt părinți care și-au petrecut ani întregi luptând pentru fiecare pas făcut de copilul lor. Nu poți să le spui, după atâta muncă, că drumul se oprește aici.

De aceea, autorizarea nivelului liceal nu a însemnat pentru noi doar deschiderea unor clase noi. A însemnat recunoașterea dreptului acestor tineri de a-și continua educația, de a se forma profesional, de a-și construi un viitor și de a visa la o viață cât mai independentă.

Am fost prima școală specială din București care a obținut autorizarea pentru acest nivel de învățământ destinat elevilor cu dizabilități intelectuale și sunt mândră că am reușit să deschidem acest drum. Dar mă bucur și mai mult că acest drum nu a rămas doar al nostru. Datorită schimbărilor legislative și a eforturilor susținute ale colegilor mei din celelalte școli speciale, începând cu următorul an școlar și alte unități vor avea clase de liceu. Și cred că aceasta este adevărata reușită. Nu faptul că am fost singurii sau primii, ci faptul că vor exista mai multe șanse pentru mai mulți copii.

Pentru mine, fiecare clasă de liceu înseamnă mai mult decât un rând într-un plan de școlarizare. Înseamnă o familie care își recapătă speranța și un copil căruia societatea îi spune: „Și tu ai un loc. Și tu ai un viitor.” Pentru un copil tipic, continuarea studiilor după gimnaziu este un lucru firesc. Pentru mulți copii cu dizabilități intelectuale, ea a fost, prea mult timp, un privilegiu, nu un drept. Copiii cu dizabilități intelectuale nu au nevoie de compasiunea noastră. Au nevoie de încrederea noastră, de oportunități reale și de oameni care să nu înceteze niciodată să creadă în potențialul lor.

Atunci când dezvoltați un proiect pentru copii cu dizabilități intelectuale, autism, dificultăți de comunicare sau tulburări de comportament, care este partea pe care cei din exterior o înțeleg cel mai greu? Ne puteți da un exemplu de proiect pe care a trebuit să îl modificați după ce ați văzut reacțiile și nevoile reale ale copiilor?

Cred că lucrul cel mai greu de înțeles din exterior este că, în educația specială, un proiect nu începe atunci când scriem prima activitate și nu se termină atunci când aceasta s-a desfășurat. Îl începe cu fiecare copil. De multe ori, oamenii văd doar fotografiile frumoase de la finalul unui proiect. Văd copiii zâmbind, participând la activități sau vizitând locuri noi. Ceea ce nu se vede este munca uriașă din spatele fiecărui astfel de moment. Pentru noi, alegerea mijlocului de transport, a locului de cazare, organizarea programului zilnic sau identificarea partenerilor potriviți nu sunt simple detalii administrative. Sunt decizii educaționale, luate cu responsabilitate și cu grijă pentru fiecare copil.

Pentru unii dintre elevii noștri, o mobilitate Erasmus înseamnă prima călătorie cu avionul. Pentru alții, este prima noapte petrecută departe de familie, prima masă servită într-un restaurant dintr-o altă țară, prima experiență într-un hotel sau primul moment în care trebuie să se orienteze într-un oraș necunoscut. Toate acestea sunt, în sine, experiențe de învățare. Ele dezvoltă autonomia, încrederea în propriile forțe, capacitatea de adaptare și curajul de a descoperi lumea.

De aceea, atunci când construim un proiect, nu ne întrebăm doar „Ce vor învăța copiii?”. Ne întrebăm, înainte de toate, „Cum îi putem ajuta să se simtă în siguranță, să aibă încredere în ei și să reușească?”. Pentru că știm că, atunci când un copil se simte în siguranță, începe să aibă curaj. Iar din acel curaj se nasc cele mai frumoase experiențe de învățare. Ceea ce pentru alții poate părea un detaliu logistic, pentru noi poate face diferența dintre o experiență reușită și una copleșitoare.

De exemplu, într-un proiect Erasmus, am pornit de la ideea unor ateliere desfășurate în grupuri mai mari, în care elevii să interacționeze permanent cu participanți din alte țări. După primele activități am observat că unii dintre elevii noștri, în special cei cu autism și dificultăți de comunicare, deveneau suprastimulați și oboseau foarte repede. Am schimbat imediat abordarea. Am reorganizat grupurile, am introdus activități în echipe mai mici, pauze senzoriale, suport vizual și perioade de acomodare înaintea fiecărei activități noi. Inclusiv ritmul programului a fost adaptat nevoilor lor.

Rezultatele au fost mai mult decât vizibile. Copiii au început să comunice mai ușor, să participe cu mai multă încredere și să se bucure cu adevărat de experiență. Această experiență ne-a reconfirmat un lucru în care cred foarte mult: în educația specială, flexibilitatea nu înseamnă că renunți la calitate. Înseamnă că ai înțelepciunea de a pune copilul înaintea proiectului.

În școala noastră, fiecare proiect începe cu o întrebare simplă: „De ce are nevoie acest copil ca să reușească?” Toate celelalte decizii, obiectivele, partenerii, activitățile, transportul, cazarea, evaluarea, se construiesc în jurul răspunsului la această întrebare. Pentru că, atunci când copilul este în centrul fiecărei decizii, proiectul nu mai este doar bine organizat. Devine cu adevărat valoros.

Școala folosește robotul NAO, platforma KINEMS, o sală multisenzorială și alte tehnologii asistive. Care dintre aceste instrumente a produs cea mai vizibilă schimbare pentru elevi și prin ce indicatori stabiliți că tehnologia contribuie într-adevăr la autonomie, comunicare sau învățare?

Tehnologia nu este niciodată scopul. Pentru noi, copilul este scopul. Robotul NAO, platforma KINEMS, sala multisenzorială sau celelalte tehnologii sunt valoroase doar dacă îl ajută pe copil să facă astăzi ceva ce ieri nu putea. Pentru unii copii, aceasta înseamnă să inițieze o conversație. Pentru alții, să își controleze mai bine mișcările, să își exprime o nevoie sau să rămână implicați într-o activitate mai mult timp.

Nu pot spune că un singur instrument este cel mai valoros, pentru că fiecare copil are propriul drum și propriile nevoi. Ceea ce funcționează extraordinar pentru un elev poate avea un impact mai redus pentru altul. Tocmai de aceea, tehnologia este întotdeauna integrată într-un plan educațional și terapeutic individualizat, nu utilizată ca un scop în sine. Nici succesul nu îl măsurăm prin numărul de echipamente pe care le avem, ci prin schimbările pe care le observăm în viața copilului.

Și apoi, noi nu alegem tehnologia pentru că este nouă. O alegem pentru că este potrivită unui copil. În școala noastră, întrebarea nu este niciodată „Ce poate face această tehnologie?„, ci „Ce îl poate ajuta pe acest copil să facă?„. Diferența pare mică, dar schimbă complet perspectiva. Cea mai performantă tehnologie nu este aceea care impresionează adulții. Este aceea care îi oferă unui copil șansa de a spune primul „Bună!„, primul „Mulțumesc!„ sau primul „Pot și eu!”. Atunci știm că tehnologia și-a împlinit cu adevărat rolul.

De-a lungul timpului am învățat să nu măsurăm succesul prin numărul de echipamente cumpărate. Îl măsurăm prin lucruri aparent mici, dar uriașe pentru acești copii: mai multă autonomie, mai multă comunicare, mai puține comportamente generate de frustrare, mai multă încredere în propriile forțe. În educația specială, uneori un singur cuvânt spus după luni întregi de terapie valorează mai mult decât orice statistică.

Ați atras peste 2,4 milioane de euro prin proiecte Erasmus, iar peste 50 de elevi au participat la mobilități internaționale. Ce nu se vede în spatele acestor cifre și de ce ar trebui să se investească mai mult în astfel de proiecte pentru copiii cu dizabilități?

Cifrele impresionează. Dar ele nu spun adevărata poveste. Nu spun emoția unui elev care urcă pentru prima dată într-un avion. Nu spun bucuria unui părinte care își vede copilul plecând într-o altă țară, după ce ani întregi i s-a spus că nu va putea face multe lucruri. Nu spun câtă muncă există în spatele fiecărei mobilități: luni întregi de pregătire, adaptări, evaluări de risc, întâlniri cu familiile, ore suplimentare ale profesorilor.

Pentru colegii mei, fiecare mobilitate înseamnă responsabilitate enormă. Ei nu însoțesc doar elevi. Poartă cu ei încrederea unor părinți. Iar când se întorc, copiii se întorc mai curajoși. Mai independenți. Mai convinși că lumea este și pentru ei.

De aceea cred că investiția în astfel de proiecte este o investiție în demnitatea și viitorul acestor copii. Nu pentru că oferă oportunitatea de a călători. Ci pentru că oferă oportunitatea de a crește, de a se dezvolta. Pentru mulți dintre elevii noștri, o mobilitate Erasmus este primul moment în care descoperă că se pot descurca într-un mediu nou, că pot comunica cu oameni din alte țări, că pot respecta un program, că pot lua decizii, că pot fi parte dintr-o echipă și că pot reprezenta cu mândrie școala și țara lor. Toate aceste experiențe dezvoltă autonomie, responsabilitate și încredere în propriile forțe- competențe fără de care integrarea socială și profesională este mult mai dificilă.

Iar impactul nu se oprește la copii. Profesorii se întorc cu metode noi, cu idei noi și cu mai mult curaj de a inova. Părinții încep să își privească propriii copii cu și mai multă încredere. Și comunitatea descoperă că dizabilitatea nu este o limită a potențialului, ci o provocare pe care o putem depăși împreună. De aceea spun că investiția în proiectele Erasmus nu este o cheltuială. Este o investiție în oameni, într-o societate care învață să vadă, dincolo de diagnostic, omul.

Uneori sunt întrebată dacă merită să investim atât de mult în astfel de proiecte. Eu cred că întrebarea ar trebui pusă altfel: ne putem permite să nu investim? Pentru că de fiecare dată când un copil descoperă că poate, câștigă el, câștigă familia lui, câștigă școala și câștigă întreaga societate. Iar o investiție care schimbă o viață nu este niciodată prea mare.

Ce ați învățat de la copii în toți acești ani?

Copiii m-au învățat că există victorii care nu apar în statistici. Am învățat că un pas foarte mic poate ascunde o luptă uriașă. Am învățat răbdarea, recunoștința, sinceritatea. Am învățat că, dincolo de planurile de intervenție, de evaluări, de obiective și de activitățile pe care le desfășurăm în fiecare zi, există un copil. Un copil care nu poate fi redus la un diagnostic, la un număr din catalog sau la locul pe care îl ocupă într-o clasă. Este un copil care are emoții, are temeri, are dorințe. Și are nevoie să fie văzut pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce îi lipsește. Cred că aceasta este cea mai mare lecție pe care mi-au oferit-o copiii noștri. Să privesc întotdeauna omul înaintea diagnosticului.

Am întâlnit, de-a lungul anilor, mulți copii care au fost subestimați înainte de a fi cunoscuți. Dar nu am întâlnit niciodată un copil care să nu înflorească atunci când a fost privit cu răbdare, cu respect și cu încredere. Poate că aceasta este cea mai importantă lecție pe care mi-a oferit-o educația specială: fiecare copil poartă în el mai mult decât reușim noi să vedem la prima întâlnire. Uneori, diferența nu o face copilul. O face privirea cu care alegem noi să îl întâmpinăm.

Ce este un lider?

Ce este un lider? Am crezut, la început, că un lider este omul care știe drumul. Copiii și colegii mei m-au învățat altceva. Un lider este omul care merge alături de ceilalți până când și ei capătă încredere că pot merge singuri.

Nu este cel care vorbește cel mai mult. Este cel care știe să asculte. Nu este cel care strălucește în fața echipei. Este cel care se bucură atunci când oamenii din jurul lui încep să strălucească. Nu este cel care are toate răspunsurile. Este cel care nu încetează niciodată să pună întrebarea: „Ce pot face astăzi pentru ca oamenilor de lângă mine să le fie puțin mai bine?” Dacă un profesor pleacă acasă simțindu-se respectat, dacă un părinte pleacă simțindu-se ascultat, dacă un copil pleacă simțindu-se valoros, atunci liderul și-a făcut datoria, chiar dacă nimeni nu îl va aplauda pentru asta.

Cred cu tărie că un lider nu se măsoară prin câți oameni îl urmează, ci prin câți oameni au curajul să meargă mai departe datorită încrederii pe care le-a dăruit-o.

Să ai un copil cu dizabilități e un coșmar în 2026. Suntem în România rurală, școlile sunt rare și un astfel de copil trebuie educat într-o clasă obișnuită. Ce ar trebui să știe să facă un profesor?

Pentru mulți profesori, clipa în care află că vor avea la clasă un copil cu dizabilități este una dintre cele mai dificile din cariera lor didactică. Este o perioadă plină de teamă, de întrebări și de nesiguranță, generate de diagnosticul sau de dificultățile pe care le aduce, dar și din faptul că le cerem să răspundă unor nevoi foarte diverse, să adapteze permanent activitățile, să găsească soluții pentru fiecare elev și, adesea, fac toate acestea cu resurse limitate. Pe scurt, să-și asume responsabilități pe care le vor duce singuri.

Cred că primul lucru pe care l-aș spune acestor colegi profesori este că au dreptul să simtă teamă. Au dreptul să aibă întrebări și să nu știe toate răspunsurile din prima zi. Aceste emoții nu îi fac profesori mai puțin buni. Ci mai degrabă arată latura aceea de oameni responsabili, cărora le pasă și care își doresc să facă bine. Cred că este important să le spunem profesorilor că această întrebare este începutul responsabilității, nu dovada unei neputințe.

Cred că un profesor care are în clasă un copil cu dizabilități intelectuale nu trebuie să le știe pe toate. Dar cred că este important să știe aceste lucruri.: să observe, pentru că fiecare copil învață diferit, să asculte, pentru că părinții și copilul îi pot arăta drumul, să adapteze, pentru că echitatea nu înseamnă să oferim tuturor același lucru, ci ceea ce are nevoie fiecare pentru a reuși. să colaboreze, pentru că niciun copil nu crește prin efortul unui singur om. Și să creadă, pentru că, uneori, înainte ca un copil să capete încredere în el însuși, are nevoie ca profesorul lui să creadă primul.

În toți acești ani am înțeles că profesorii nu au nevoie să li se spună că trebuie să facă mai mult. Ei încearcă deja, în fiecare zi, să facă mai mult decât pare posibil. Au nevoie, în schimb, să li se spună că nu sunt singuri și să fie ajutați, sprijiniți să nu se simtă singuri. Că este în regulă să aibă întrebări, la care chiar să capete răspuns. Că este în regulă să ceară ajutor, pe care chiar sa-l primească. Și că, uneori, simplul fapt că nu renunță la un copil este una dintre cele mai mari victorii ale educației.

Noi vorbim despre nevoile copiilor. Dar profesorii? Și ei au nevoie de cineva care să creadă în ei. Și ei au nevoie de un mediu în care să poată spune: „Nu știu. Ajutați-mă să învăț.” Nu putem cere profesorilor să fie sprijin pentru fiecare copil dacă, la rândul lor, nu se simt sprijiniți.

Exemple de adulți realizați?

Mi-aș dori ca, atunci când vorbim despre succesul acestor tineri, să nu îi comparăm cu ceilalți. Să îi comparăm cu propriul lor drum. Pentru unii, succesul înseamnă absolvirea unei facultăți. Pentru unul dintre absolvenții noștri, succesul poate însemna prima zi în care merge singur la serviciu, prima leafă câștigată prin munca lui sau momentul în care un angajator îi spune: „Mă bucur că faci parte din echipa noastră.” Bucuria și demnitatea acelui moment nu sunt mai mici. Sunt la fel de valoroase.

Succes înseamnă tineri care merg la serviciu cu responsabilitate. Tineri care își câștigă propriul salariu. Care folosesc transportul în comun singuri. Care își ajută părinții. Care sunt apreciați de colegi și de angajatori pentru seriozitate și corectitudine. Avem absolvenți care lucrează în domeniul alimentației publice, al hotelăriei, în spații verzi, în ateliere protejate sau în diferite servicii.
Dar, dincolo de locul lor de muncă, cea mai mare reușită este că au câștigat încrederea și locul lor în comunitate. Poate că rostul unei școli nu este doar să îi învețe pe copii să citească, să scrie sau să socotească. Poate că rostul ei cel mai adânc este să îi învețe pe oameni să se privească unii pe alții cu mai multă înțelegere și cu mai mult respect. Atunci când o școală reușește asta, ea nu schimbă doar destinele copiilor. Schimbă, puțin câte puțin, lumea în care acei copii vor trăi. Și cred că aceasta este adevărata măsură a unei școli.

Cum arată o zi între asemenea superoameni?

Nu consider că suntem superoameni. Suntem oameni obișnuiți care au ales o profesie frumoasă, dar extraordinar de grea. În fiecare dimineață, poarta școlii se deschide pentru zeci de pași. Unii sunt mici și nesiguri. Alții sunt grăbiți. Unii poartă în ei teamă. Alții speranță. Dar, până la sfârșitul zilei, ne dorim ca fiecare copil, fiecare părinte și fiecare profesor să plece acasă cu ceva ce nu aveau dimineața: ceva mai multă încredere. Pentru că, atunci când oamenii pleacă dintr-o școală având mai multă încredere în ei înșiși și unii în alții, școala și-a împlinit cea mai importantă misiune: aceea de a arăta că fiecare om are valoare, că fiecare copil are un loc în această lume și că nimeni nu trebuie lăsat singur pe drumul devenirii sale.

O zi într-o școală specială înseamnă mult mai mult decât lecții și terapii. Înseamnă emoțiile profesorilor înaintea unei activități despre care nu știu cum va fi primită. Înseamnă grija de a găsi soluția potrivită atunci când un copil are o zi grea. Înseamnă teama că, uneori, poate nu ai reușit să ajungi la sufletul unui copil așa cum ți-ai fi dorit.

Dar înseamnă și bucurii pe care cu greu le poți descrie în cuvinte: bucuria unui copil care rostește primul cuvânt după luni întregi de muncă, a altuia care îndrăznește să intre pentru prima dată într-o sală fără teamă; Bucuria unui părinte care spune, cu lacrimi în ochi: „Astăzi a reușit singur.” Sau momentul în care un fost elev revine în școală, ne salută cu zâmbetul pe buze și ne spune că are un loc de muncă, că îi este bine sau că și-a găsit locul. Pentru astfel de momente merită toate zilele grele.

În școala noastră, colegii mei oferă mult mai mult decât educație. Oferă răbdare atunci când progresul întârzie. Oferă încredere atunci când copilul nu mai crede în el și speranță atunci când părinții simt că nu mai găsesc răspunsuri. Și fac toate acestea cu discreție, fără să aștepte aplauze. La sfârșitul zilei, poate că nu toate obiectivele din planul lecției au fost atinse. Poate că nu toate exercițiile au ieșit așa cum ne-am propus.

Dar dacă un copil pleacă acasă simțindu-se mai încrezător decât dimineața, dacă un părinte pleacă simțind că nu este singur, dacă un profesor pleacă acasă cu convingerea că, în ciuda tuturor dificultăților, munca lui a schimbat puțin lumea unui copil, atunci știm că ziua aceea și-a găsit rostul, iar noi ne-am îndeplinit menirea de profesori. De aceea, dacă există adevărați eroi în școala noastră, ei sunt oamenii care aleg, în fiecare dimineață, să o ia de la capăt cu aceeași speranță și cu aceeași credință că fiecare copil merită toate șansele pe care le putem construi împreună.

În școala noastră nu încercăm să îi schimbăm pe copii ca să se potrivească lumii. Încercăm să schimbăm lumea, puțin câte puțin, astfel încât să fie un loc în care și copiii noștri să fie văzuți, respectați și să aibă șansa unei vieți demne.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE