Chateaubriand în apărarea Ordinului Iezuit. Cazul Republicii creștine din Paraguay
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Jurnalist, polemist, istoric, romancier, memorialist, om politic și diplomat: iată cartea de vizită a lui Chateaubriand, pe care-l vizitez periodic, atunci când țin să-mi ofer fraze complexe și clare, despre o realitate înțeleasă onest: complicatul secol al XIX-lea! Om al „reacțiunii” moderat-liberale, ilustrul autor al Memoriilor de dincolo de mormânt a făcut și cea mai eficientă și totodată elegantă apologie a religiei care a globalizat civilizația euro-americană. Geniul creștinismului cuprinde toate argumentele în favoarea acelei tradiții spirituale batjocorite de Revoluția Franceză și așa-zisul Secol al Luminilor, pe care vicontele temporar exilat în Anglia ține să o reabiliteze, arătând minuțios esențialele contribuții ale Evangheliei lui Hristos la o viață socială demnă, liberă și sincer dedicată binelui comun. În acest tratat - tradus parțial în română - găsim și o evocare a ceea ce aș numi falansterul teocratic iezuit din Paraguay.
Iezuiții sunt membrii ordinului monahal întemeiat de Sf. Ignațiu de Loyola (1491-1556) ca armată spirituală papală destinată Contra-Reformei. Această societas Jesu a devenit temelia intelectuală a monarhiilor catolice și avangarda misionară a Occidentului din India, China și Japonia, până în Noua Anglie și Brazilia. Educația catolică mondială îi datorează până azi cel mai mult. Asemenea cavalerilor templieri, iezuiții au fost în final interziși, persecutați și evacuați de pe la toate curțile europene, prin decizia unor suverani geloși pe excesiva lor influență morală și politică. Sigur că istoria ascetismului creștin are și alte capitole pasionante. Niciunul nu măgulește însă mai mult ideea de inteligență tactică și abilă versatilitate decât Ordinul ignațian, definit până în zilele noastre printr-un optim nivel de educație și o anumită înclinație „progresistă”, așa cum s-a putut lesne observa în cazul Papei Francisc.
Autorul romanului Atala le-a relatat realizările de la capătul lumii (Paraguay...) tocmai pentru a arăta că, spre deosebire de monarhiile cu apetit imperial - care au practicat sclavia pe scară largă, în numele unui capitalism extractiv - Biserica Catolică (lăsată rareori să acționeze liber) a reușit să convertească indigeni și să construiască comunități mult mai umane și rațional organizate. Despre ce e vorba? Cum sugeram, despre o republică creștină organizată de iezuiți între 1609 și 1767 în provincia latino-americană Paraguay (care cuprindea și teritorii din actualele Argentina, Brazilia și Bolivia). Acea republică a cuprins vreo 30 de „așezări” (reducciones) destinate mai ales populației guarani (se estimează că ele cuprindeau cam 150.000 de indigeni). Baroc ecleziastic iezuit găsești în toată America Latină, numai că aici nu descopereai latifundiari și sclavi, ci proprietatea comună asupra terenurilor, educație pentru toți, alfabetizare în limba guarani, disciplină morală strictă, pe fondul unor deosebiri sociale limitate. S-ar putea spune că falansterul iezuit paraguayan anticipa cel mai bine comunismul tropical din primii ani ai revoluției castriste din Cuba...
Oricât am adera la teza apologetică potrivit căreia creștinismul s-ar fi putut răspândi și fără violență, trebuie să admitem că situația din Paraguay a fost posibilă tocmai la scară socială modestă, cu titlu excepțional. De la falansterul de la Scăeni al lui Teodor Diamant, până la kibbutzurile israeliene (și, horribile dictu, CAP-urile de la noi) ingineria armoniei sociale prestabilite a operat doar în grupuri umane restrânse, într-o atmosferă de supraveghere colectivă și paternalism.
Iezuiții din Paraguay i-au instruit militar pe guarani, ajutându-i să respingă atacurile trupelor portugheze care ar fi vrut să-i reducă la condiția de sclavi. Armata indigenilor i-a învins pe belicoșii lusitani în bătălia de la Mbororé (1641). Așa cum anticipam, la 1767, regele Carol al III-lea al Spaniei a expulzat Ordinul Iezuit din întreg imperiul spaniol (putem face o paralelă cu expulzarea anterioară a evreilor din regatul catolicilor suverani Ferdinand de Aragon și Isabela de Castilia). După plecarea iezuiților, administrația s-a prăbușit, populația s-a risipit, economia a decăzut, multe orașe au fost abandonate. Mi-ar fi plăcut să ajung pe acolo, ca să admir vestigiile republicii iezuite, puse azi sub ocrotirea UNESCO (Santissima Trinidad del Parana, Jesus de Tavarangue, San Ignacio Mini), dar și ruinele piețelor centrale, atelierelor și școlilor din planul urbanistic originar.
În lipsa unei asemenea incursiuni la fața locului, mă mulțumesc cu descrierile lui Chateaubriand, care dovedea prin acest caz că civilizația creștină reușise să întemeieze o anumită ordine socială nu doar pe mercantilism colonial, ci chiar pe valorile recomandate de Evanghelia lui Hristos. Istoria contrafactuală e pasionantă intelectual, numai că nu poate modifica trecutul: ar putea, cel mult, să sugereze căi de acțiune viitoare. Nici noi, în lumea ortodoxă greco-slavă, nu ne putem lăuda cu prea multe „excepții umanitare” față de logica sclaviei (îndulcită cel mult sub forma „șerbiei”). Când guaranii din Paraguay învățau carte în limba lor, de la profesorii lor iezuiți, sclavii țigani de pe întinsele moșii ale mânăstirilor valahe închinate Locurilor Sfinte abia dacă aveau după ce să bea apă...
