Cronică de film | „Cats”, un musical hidos care se învârte în jurul cozii până ne scoate din minți
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Bazat pe faimosul Musical de pe Broadway, „Cats” („Pisici”) e dovada vie a faptului că nu orice operă ar trebui transpusă pe marele ecran. Piesa îndrăgită de oameni de toate vârstele a fost schimonosită într-un coșmar vizual plicticos.
Cuprins:
Îți plac Musicalurile dinamice, inventive, în care fiecare moment melodic e folosit cu cap, pentru a avansa povestea într-o direcție clară? Păcat, căci „Cats” e fix opusul acestor lucruri.
Suntem introduși în lumea stranie a pisicilor Jellicle, un trib de feline care cântă și dansează toată ziua bună ziua. Le cunoaștem tocmai în pragul Balului Jellicle, o ceremonie anuală de tip „Românii au Talent”, la finalul căreia câștigătorul primește ocazia de a se reîncarna, pentru a-și spăla toate păcatele.
Old Deuteronomy (Judi Dench), bătrâna lideră a tribului, e cea care decide învingătorul. E totuși neclar pe ce criterii face selecția, pentru că – în final – talentul muzical și pașii de dans se dovedesc a fi irelevanți.
Disperat să pună labele pe premiu, maidanezul Macavity (Idris Elba) începe să-i răpească pe ceilalți concurenți. Planul lui e să rămână singur în competiție, deci să câștige automat.
Scenariu gândit cu dosul
Regizat de Tom Hooper („Discursul Regelui”, „Mizerabilii”), „Cats” e un eșec din toate punctele de vedere. Repetitiv și anost, mizează pe-o structură care te scoate din minți: „Intră-n scenă o pisică nouă. Cântă despre ea însăși. Pleacă. Apare altă pisică. Cântă despre ea însăși” și tot așa, mai bine de-o oră.
Lăsând deoparte faptul că ăsta-i cel mai leneș mod în care poți prezenta personajele (prin vorbe, în detrimentul acțiunilor), simțim că ne-nvârtim în jurul cozii. Balul Jellicle - punctul central al filmului - e menționat prin versuri, dar când ajungem la el e deja prea târziu. Curiozitatea noastră e mult sub nivelul mării.
După vizionare, stăteam și mă întrebam de ce m-a plictisit „Cats” atât de tare. Mi-am dat seama că de vină e structura scenariului: incidentul declanșator, adică evenimentul care pune în mișcare întreaga poveste, are loc abia după o oră și-un sfert! Abia atunci își vâră coada diabolicul motan Macavity, răpind-o pe Old Deuteronomy și obligând-o să-i acorde lui dreptul la o nouă viață.
Ăsta e punctul fără de întoarcere, când felinele trebuie să se mobilizeze pentru a-și salva lidera și, implicit, întreaga ceremonie. E o mârșăvie care trebuia comisă încă din primul sfert de oră, dacă se voia ca pisicile eroine să aibă un scop, iar noi să fim implicați în misiunea lor.
Nu orice operă trebuie să devină film
Andrew Lloyd Webber a conceput acest musical în 1981 pentru a fi interpretat pe scenă, live. Piesa a devenit una dintre cele mai longevive din istoria Broadway, în condițiile în care și astăzi se mai pun în vânzare bilete.
Povestea prost organizată e mai ușor de iertat când ești față-n față cu interpreții, într-o sală de spectacol care te copleșește prin grandoare, unde ești bombardat cu experiențe senzoriale din toate direcțiile. Acolo trăiești piesa, nu doar o urmărești; poate chiar ajungi să te simți ca o pisică Jellicle, să cânți și să dansezi la unison cu restul mâțelor.
Când adaptezi lucrarea pentru marele ecran, farmecul ăsta participativ se risipește. Spectatorul e retrogradat la statutul unei muște pe perete, care asistă pasiv la show, prin lentila rece a camerei de filmat. În loc să simți magia pe propria piele, le urmărești pe pisici cum se zbat (fără succes) să pară magice.
Cu mintea limpede, îți sar în ochi toate minusurile filmului, de la povestea subțire ca o coală de hârtie, până la stângăcia cu care actorii umani au fost contopiți cu pisici antropomorfe. E greu să vezi pădurea când ai în față niște copaci noduroși, nenaturali, plantați parcă de-o Mamă-Natură care a inhalat prenadez.
Vrei să visezi urât la noapte?
Nu exagerez când spun că personajele sunt hidoase. Tehnologia computerizată a lipit fețe umane peste trupuri bizare, deci Ian McKellen și restul distribuției par că au folosit un filtru experimental de Instagram. Nu seamănă cu pisici, ci cu niște oameni păroși lipsiți de genitale sau sfârcuri.
Hibrizii sunt demni de coșmaruri, mai ales pentru că au ochi, nas, gură și dinți de om. Era greu să le pună un bot mustăcios și să le ascută nițel colții?!
Din păcate, designul ăsta monstruos îi imobilizează pe interpreți. Oricât s-ar strădui Jennifer Hudson, Judi Dench sau Taylor Swift să impresioneze, prestațiile li se pierd complet sub stratul gros de efecte pocite.
Niciun merit pentru părțile pozitive
Jennifer Hudson interpretând sfâșietor piesa „Memory” e singurul lucru bun ce poate fi spus despre „Cats”. Păcat că durează o oră și jumătate să ajungem la acest moment epic – dacă nu renunțăm până atunci.
Coloana sonoră sclipește și ea de două-trei ori, dar nu e meritul filmul. Lumea fredonează aceste piese memorabile încă de la începutul anilor ’80, când s-au auzit prima oară pe Broadway.
Dacă pisicile Jellicle s-ar fi bucurat de-un design prietenos, caricatural, poate că aș fi recomandat „Cats” copiilor. Dar în condițiile astea, mi-e că cei mici ar putea plânge de groază.
„Cats” ajunge pe DVD și Blu-ray pe 7 aprilie, dar mai bine ți-ai arunca banii pe geam decât să cumperi filmul ăsta.
Nota: 3/10.
