Situația școlarilor cu cerințe educaționale speciale, Marea Britanie versus România, văzută prin ochii unui specialist: „Părinții primesc un plan personalizat”

Într-un interviu pentru Libertatea, Hîncu vorbește despre diferențele dintre sistemul britanic și cel din România, lipsa de pregătire a profesorilor, dar și despre soluțiile concrete care există deja, dar nu sunt folosite.

„Am vrut să înțeleg copiii pe care școala nu reușește să-i țină în clasă”

Libertatea: Cum ați ajuns să lucrați cu copiii cu cerințe educaționale speciale?
Alina Hîncu: Am absolvit Educație Fizică și Sport în Bacău, dar nu am predat niciodată în România. În 2020 mi-am echivalat diploma de licență în UK și am început să predau, mai întâi EFS, apoi am suplinit și alte materii în școli primare și secundare. Acolo am înțeles cum funcționează cu adevărat sistemul britanic. Și cu cât înțelegeam mai mult, cu atât voiam să știu mai multe despre copiii care se aflau la marginea lui, cei excluși, cei care nu vorbeau engleza, cei defavorizați, cei cu nevoi speciale. Așa am luat decizia să devin asistent didactic, pentru a lucra direct cu ei, față în față, zi de zi.

Pentru asta am urmat cursuri online, am citit legislația britanică în domeniu, ghidurile oficiale pentru cadrele didactice care lucrează cu copii cu SEND. La fiecare loc de muncă am parcurs formările obligatorii specifice, despre autism, despre comportament, despre intervenție în criză. Am mers să lucrez într-o școală specială nu pentru că trebuia, ci pentru că voiam să înțeleg mai bine comportamentele copiilor cu CES și să practic metodele de lucru în condiții reale.

În UK nu contează întotdeauna diploma, contează ce poți demonstra în practică. Și asta m-a obligat, într-un sens bun, să fiu mereu mai bună decât ce scrie pe hârtie. Pe lângă formările instituționale, am citit literatură de specialitate și am urmat cursuri de dezvoltare profesională continuă, atât prin angajatori, cât și în mod privat. Formarea mea nu e liniară și nu vine dintr-o singură sursă, vine din curiozitate, din teren și din convingerea că fiecare copil merită un adult care știe ce face.       

Lucrez în apropiere de Liverpool ca tutore individual, ceea ce în UK se numește „1:1 tutor”. Elevii mei sunt copii și adolescenți excluși din școala de masă din diverse motive: dificultăți de comportament, anxietate severă, autism, ADHD, traume, medical și copii cu CES care au fost excluși din școala specială pentru că nu s-au putut adapta la mediul respectiv. Mulți dintre cei din școlile de masă au ceea ce britanicii numesc SEND – Special Educational Needs and Disabilities, echivalent cu CES – Cerințe Educaționale Speciale. 

Lucrez cu ei individual în școală, adesea în afara școlii, uneori la ei acasă sau în centre comunitare. Sunt în contact direct cu acest sistem de peste șase ani. Am realizat că mă simt cel mai utilă atunci când lucrez cu copilul pe care sistemul nu știe cum să-l țină în clasă. 

Copilul care iese din oră, care nu vorbește, care explodează, care refuză, copii refugiați care se adaptează greu la noua viață, copii de alte naționalități, inclusiv români. Acolo simt că pot face ceva real. Și, sinceră să fiu, am crescut în România, am văzut ce înseamnă să fii copil „diferit” într-un sistem care nu are răbdare cu diferența. Asta m-a marcat. Acum, de la distanță, încerc să fac ceva concret pentru copiii de acasă.

-Cât de pregătiți sunt profesorii obișnuiți să lucreze cu copii cu CES?        
-Majoritatea profesorilor obișnuiți nu sunt pregătiți să lucreze cu copii cu CES, și asta nu e vina lor personală. Formarea inițială din universitate atinge subiectul superficial, iar cursurile de formare continuă sunt rare și adesea prea teoretice pentru a fi utile în fața unei clase reale. Unii profesori aleg să se formeze singuri, caută resurse, adaptează, întreabă specialiști. Alții aleg calea opusă: în loc să ceară sprijinul la care au dreptul – profesor de sprijin, diferențiere curriculară, consiliere – preferă să elimine problema. Iar „problema”, în acest caz, e copilul. 

Dar există o soluție concretă pe care o avem deja la îndemână și n-o folosim: colaborarea reală între școlile de masă, școlile speciale și CJRAE. Aceste instituții există în paralel, aproape fără să comunice. Dacă un profesor dintr-o școală obișnuită ar putea face un schimb de experiență la o școală specială, să vadă cum lucrează un cadru didactic specializat cu un copil în criză, cum se adaptează o lecție, cum se gestionează o situație tensionată, s-ar întoarce în clasă cu instrumente reale, nu cu teorie. Nu e nevoie de bugete mari. E nevoie de voință instituțională și de o cultură a colaborării pe care acum pur și simplu nu o avem.

EHC Plan: documentul care obligă Marea Britanie să răspundă pentru fiecare copil

-Cum este organizat sistemul de integrare a copiilor cu CES în școlile din Marea Britanie?
-Sistemul britanic are la bază un principiu simplu, dar greu de aplicat: fiecare copil are dreptul să fie educat în mediul cel mai puțin restrictiv posibil. În practică, asta înseamnă că școala de masă este prima opțiune, nu ultima soluție. Există un cadru legal clar: SEND Code of Practice, care obligă școlile să identifice, să evalueze și să sprijine orice copil cu nevoi speciale. Școlile au un coordonator SEND intern, numit SENCO, care supervizează toate cazurile și colaborează cu toate agențiile implicate în viața copilului. Dacă nevoile depășesc ce poate oferi școala, se declanșează o evaluare externă care poate duce la un document numit Education, Health and Care Plan, care este echivalentul planului de intervenție personalizat, dar cu forță legală.

Suportul este multidisciplinar și depinde de nevoile individuale. Un copil poate beneficia de asistent personal în clasă (Teaching Assistant), logopedie, terapie ocupațională, consiliere psihologică, intervenții comportamentale specializate. Există și servicii externe – psihologi educaționali, echipe de sănătate mintală pentru copii (CAMHS), servicii sociale. Ce e important de înțeles e că toate acestea sunt coordonate, nu funcționează paralel și izolat, ci există un efort real de comunicare între școală, familie și specialiști.

-Există un plan educațional individualizat pentru fiecare copil? Cum este implementat?
-Da, și acesta este, probabil, cel mai important element al sistemului. Documentul se numește EHC Plan – Education, Health and Care Plan – și este legal obligatoriu pentru copiii cu nevoi complexe. El descrie în detaliu: ce poate face copilul acum, ce obiective are pe termen scurt și lung, ce sprijin primește și cine este responsabil pentru fiecare intervenție. Familia este parte activă în elaborarea lui, nu semnează pur și simplu un document pregătit de alții. Copilul are dreptul la exprimarea visurilor și ele sunt menționate în acest document. Planul este revizuit anual. Nu e perfect în practică, există liste de așteptare, există școli care îl implementează superficial, dar cadrul există și poate fi invocat legal de părinți.

În practică, implementarea arată astfel: SENCo-ul școlii coordonează aplicarea planului în interiorul instituției, se asigură că profesorii știu ce adaptări trebuie făcute, că asistentul didactic lucrează conform obiectivelor stabilite, că progresul copilului este monitorizat. Planul nu stă într-un dosar, el se traduce în sala de clasă: lecții diferențiate, timp suplimentar la examene, materiale adaptate, loc specific în clasă, rutine clare pentru copiii care au nevoie de predictibilitate. Anual, există o întâlnire formală de revizuire la care participă școala, familia, și, acolo unde este posibil, specialiștii externi implicați. Dacă ceva nu funcționează, planul se modifică. Dacă apar schimbări pe parcursul anului, ele sunt monitorizate și raportate de către profesori și asistenți coordonatorului.

„1,7 milioane de elevi cu nevoi speciale. Un sistem care nu mai face față”

-Care sunt principalele provocări în integrarea copiilor cu CES în școli?
-Aș vrea să fiu sinceră aici, pentru că cred că cititorii merită imaginea completă: sistemul britanic SEND este în acest moment în criză și e important să spun asta, pentru că România tinde să idealizeze modelul UK fără să vadă și fracturile lui.

Peste 1,7 milioane de elevi din Anglia au cerințe educaționale speciale – aproape 20% din populația școlară. Numărul planurilor EHC a crescut cu 11% de la un an la altul, cu cea mai accentuată creștere la nivel primar. Sistemul pur și simplu nu a ținut pasul cu această explozie de nevoi. 

Problemele sunt bine documentate: nu există suficiente școli speciale, resursele din școlile de masă sunt insuficiente, nevoile copiilor sunt din ce în ce mai complexe, autoritățile locale au deficite bugetare tot mai mari, iar listele de așteptare pentru servicii duc la întârzieri în acordarea sprijinului. Doar jumătate din planurile EHC sunt emise în limita legală de 20 de săptămâni. Copiii așteaptă prea mult pentru un sprijin la care au drept legal.

Și există o problemă care mă doare personal: nivelul de sprijin pe care îl primește un copil depinde prea des de cât de mult este dispusă familia să lupte pentru el. Sună familiar? Da. Și în UK, ca și în România, părinții care știu să navigheze sistemul obțin mai mult decât cei care nu știu. 

Vestea bună este că guvernul britanic a recunoscut criza și a anunțat reforme majore. Se va investi 1,6 miliarde de lire sterline într-un Fond pentru Incluziune în Școlile de Masă, pe trei ani, începând din 2026-2027, pentru a ajuta școlile să devină cu adevărat incluzive. Din septembrie 2026, toți angajații din școli vor trebui să urmeze formare în domeniul SEND și al incluziunii. 

Ce înseamnă asta pentru România? Că nu trebuie să copieze un sistem idealizat, ci să învețe și din greșelile lui. Incluziunea nu se construiește prin lege și documente. Se construiește prin oameni formați, finanțare reală și o cultură instituțională care pune copilul pe primul loc.

-Care sunt cele mai mari diferențe între România și Marea Britanie în abordarea CES?
-Diferența fundamentală este unde stă responsabilitatea. În UK, sistemul vine către familie, școala identifică, evaluează, propune. În România, de cele mai multe ori, familia caută singură soluții, de la diagnostic, la terapie, la profesor de sprijin, la ore suplimentare, la renunțarea la carieră a mamelor pentru a-și însoți îngerii la școală. O altă diferență majoră: în UK, incluziunea este un drept, nu o dorință. Există lege, există mecanism de contestare, există consecințe dacă școala nu respectă planul copilului. În România, cadrul legal există – Ordinul 1985/2016, Legea 1/2011, dar aplicarea lui e profund inegală. Depinde de județ, de director, de bunăvoința unui inspector.

Marea Britanie face mai eficient coordonarea, dar dincolo de sisteme și documente, există ceva mai profund: copiii cu SEND sunt respectați. Nu ca excepție, nu ca act de caritate, ci ca normă socială. Un copil cu autism în școala britanică nu este subiect de batjocură. Un coleg care se comportă diferit nu este ținta glumelor, pentru că de mic i s-a explicat că diferența există și că e normală. Profesorii nu ridică ochii la cer când intră un copil cu nevoi speciale în clasă.

În România, din ce aud constant de la părinți, rude și din ce am observat eu însumi din social media, realitatea e dureros de diferită. Copiii cu CES sunt stigmatizați de colegi, uneori chiar de profesori, și implicit de o societate care nu i-a văzut niciodată ca parte din ea. Stigma aceasta nu dispare la 18 ani. Se transferă în viața adultă și devine excludere totală. 

În Marea Britanie, incluziunea nu se termină la poarta școlii. La biblioteca din orașul meu, la cafenea, la ghișeu, lucrează adulți cu dizabilități. Nu ca gest simbolic, ci pentru că sistemul i-a pregătit, i-a sprijinit în tranziție, îi susține la locul de muncă și societatea i-a primit. Există programe dedicate de inserție profesională, mentori, angajatori parteneri. Persoana cu dizabilitate este vizibilă în spațiul public, și asta, la rândul ei, educă o generație întreagă să o privească firesc. Ce face România pentru adulții cu dizabilități? Unde sunt ei? Mulți nu pot ieși din bloc, nu există rampă. Nu pot urca în autobuz. Nu pot intra în instituții publice. Sunt, în sensul cel mai literal, prizonieri ai unui spațiu construit fără ei. Iar copiii care cresc în această societate învață, fără ca nimeni să le spună explicit, că persoanele cu dizabilități nu există în spațiul public, pentru că, într-adevăr, nu le văd.

Acesta e cercul vicios pe care România nu l-a rupt încă: copilul traumatizat în școală devine adultul invizibil în societate. Și cât timp el rămâne invizibil, generația următoare nu are modele, nu are normalitate de referință. Încă tratăm dizabilitatea ca în comunism, ca pe o rușine de ascuns, nu ca pe o realitate umană de inclus. 

În UK, formarea inițială a profesorilor include module despre SEND, nu suficient, dar există o bază. Fiecare școală are obligația să asigure formare continuă în domeniu, la fiecare început de an școlar, eu am participat la ateliere de învățare specifice copiilor cu CES. Practica e variată, dar direcția e clară. Dar ai la cine să soliciți ajutor, la SENDCo, coordonatorul care cu asta se ocupă în școală. În România, din experiența mea și din ce aud de la părinți și profesori, majoritatea profesorilor obișnuiți nu sunt pregătiți să lucreze cu copii cu CES, și asta nu e vina lor personală. Formarea inițială din universitate atinge subiectul superficial, iar cursurile de formare continuă sunt rare și adesea prea teoretice pentru a fi utile în fața unei clase reale.

„Vreau să construiesc în Bacău ceea ce în România nu există”

-Dacă ați putea transfera un singur element din sistemul britanic în România, care ar fi acela și de ce?
-EHC Plan-ul, documentul individualizat cu forță legală. Nu pentru că e un formular. Ci pentru că în spatele lui stă un principiu pe care România nu l-a internalizat încă: acest copil contează suficient de mult încât să existe un document semnat, asumat, revizuit în fiecare an, pe care familia îl poate invoca oricând, în fața oricui. În România, când un părinte merge la școală și spune „copilul meu are nevoie de sprijin”, ce primește depinde prea mult de omul din fața lui. De dispoziția directorului în ziua aceea. De cât de insistentă e mama sau de cât de informată este. De noroc. În România, legea spune că un copil cu CES poate fi integrat într-o școală de masă în funcție de resursele de care dispune școala. Adică dreptul copilului e condiționat de capacitatea instituției. Dacă școala nu are profesor de sprijin, nu are dotări, nu are personal format, copilul poate fi, legal, dat la o parte.

Când există un plan cu forță legală, răspunsul nu mai depinde de bunăvoință. Depinde de lege. Iar legea e aceeași, indiferent de școală, de oraș, de cât de bine știe un părinte să se bată. Asta e diferența reală: nu resurse, nu bani, ci certitudine. Certitudinea că dreptul copilului tău nu dispare când dai de un om nepăsător.

Aș vrea să spun că există oameni în România care nu așteaptă ca sistemul să se schimbe de la sine. Există părinți care caută cu disperare informație corectă, să înțeleagă ce drepturi au copiii lor, ce pot cere, cui se pot adresa. Există copii care au fost etichetați ca „problemă” și care, într-un alt context, ar fi fost văzuți ca capabili. Există profesori, psihologi, specialiști care vor să facă mai mult, dar lucrează fără sprijin instituțional real. Și totuși, schimbarea se întâmplă, în comunități mici, în inițiative civice, în familii care au refuzat să accepte că copilul lor nu are loc în școală. Problema e că această povară nu ar trebui să cadă pe umerii societății civile. 

În România, organizațiile de părinți, comunitățile online, specialiștii voluntari fac munca pe care statul ar trebui să o facă prin politici publice, prin formare, prin finanțare. Balanța e răsturnată, și atâta timp cât rămâne așa, incluziunea va depinde de norocul fiecărui copil de a nimeri lângă un om bun. Eu sunt unul dintre oamenii care aleg să pună umărul. Prin Sprijin CES Bacău, răspund zilnic mesajelor părinților, pe rețelele sociale, la telefon, pe e-mail. Redactez cereri, invoc drepturi în fața instituțiilor, explic legislația. Totul gratuit. Pentru că un părinte care nu știe că poate cere nu va cere niciodată. 

Sper ca tot ceea ce construiesc acum în Bacău să ajungă, în timp, și în alte județe. Pentru că toți copiii, indiferent de diagnostic, de școală, de județul în care s-au născut, au dreptul la o viață cu pace și bucurie. Nu e suficient ce fac acum. Dar e un început. Le trimit resurse, ghiduri, sfaturi practice despre cum să lucreze acasă cu copilul lor. Pentru mulți dintre ei, e primul contact cu cineva care le explică ce drepturi au și ce pot face concret. Dar nu este doar atât. Ceea ce vreau să construiesc în Bacău este ceea ce în Marea Britanie se numește Alternative Provision, un spațiu educațional pentru copiii care, din diverse motive, nu pot fi școlarizați în sistemul obișnuit. 

Copii excluși disciplinar, copii cu nevoi atât de complexe, încât școala de masă nu îi poate susține, copii aflați în crize prelungite. În UK, Alternative Provision este un sector recunoscut legal, finanțat, reglementat. Există standarde clare, inspecții, responsabilitate față de progresul fiecărui copil.

În România, acest concept practic nu există. Dacă un copil cu CES nu poate merge la școală, familia rămâne singură. Nu există un sistem paralel care să îl preia, să îl sprijine, să îl mențină conectat la educație. Vreau ca Sprijin CES Bacău să fie primul pas spre a umple acest gol, un spațiu mic, specializat, construit în jurul nevoilor reale ale copilului, nu în jurul unui curriculum rigid. 

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro