Corespondență de la Cannes: Trei filme despre lumea în care trăim, un sfat de la Cristian Mungiu și o profeție de la cel mai important critic de cinema din Rusia
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Mai mult ca niciodată, Festivalul de la Cannes dă senzația schizoidă că se află în două lumi în același timp. Pe de o parte sunt covorul roșu, petrecerile, tocurile stiletto și senzația că ești în cel mai luminos loc de pe pământ, pe de alta sunt filmele adânc înșurubate în realitate, care ne atrag atenția că nu suntem nici pe departe în cea mai bună lume posibilă. Dimpotrivă.
Cuprins:
Cristian Mungiu a încercat să medieze cele două lumi când a declarat, citat de ediția din 23 mai a revistei „Screen”, că festivalierii ar trebui să-și mai domolească entuziasmul și să nu uite că e un război în desfășurare, nu foarte departe. „Puțină decență e necesară”, a spus Mungiu. „Nu prea poți să râzi și să zâmbești larg ca și cum războiul n-ar exista. Trebuie să ajuți cât poți de mult”.
Festivalul organizat de Mungiu recent la București, American Independent Film Festival, a făcut asta, donând din câștiguri pe bilete refugiaților ucraineni. Dar adevărul e că suntem pe nisipuri mișcătoare. Nimeni nu poate ști când se va termina războiul și ce va fi pe urmă. Și nimeni nu poate calcula nivelul de rezonanță cu care războiul ne afectează pe fiecare.
Anton Dolin, cel mai important critic de film din Rusia, care a plecat cu familia în Letonia și scrie acum pentru publicația „Medusa” (deși viza îi expiră în curând), mi-a spus la Cannes că Ucraina se va reface după război, dar că Rusia e „în cădere liberă, chiar dacă poate avea impresia că zboară. Cine știe ce se poate întâmpla după război, când soldații ruși se vor întoarce înfrânți de pe front? Poate va începe un război civil, poate Rusia se va fragmenta”, a spus Dolin.
Filmele pe care le-am văzut până acum în Competiție la această ediție aniversară a Cannes-ului, a 75-a, arată o lume aflată în plină degringoladă. „The Triangle of Sadness” e numit de autorul lui, Ruben Östlund (care a luat trofeul la Cannes cu „The Square” în 2017), „un film despre sfârșitul civilizației”. Totuși, Östlund a declarat într-un interviu acordat cititorilor „Libertatea” că filmele lui or fi poate pesimiste, dar el e o persoană optimistă.
Vom întâmpina sfârșitul lumii cu zâmbetul pe buze
Văzând „The Triangle of Sadness”, nu poți să nu te gândești că probabil vom întâmpina sfârșitul lumii cu zâmbetul pe buze, așa cum ne invită suedezul în satira lui desfășurată în mare parte pe un iaht de bogătași. În momentele cele mai intense ale filmului, care sunt o combinație de „Corabia nebunilor” (de Stanley Kramer, 1965), „Titanic” (James Cameron, 1997), „Farmecul discret al burgheziei” (Luis Buñuel, 1972) și „Marea crăpelniță” (Marco Ferreri, 1973), apocalipsa începe la cina comandantului (Woody Harrelson), iar furtuna care se apropie tulbură stomacurile delicate ale mesenilor care încep să deverseze rafinatul meniu prin toate orificiile.
Singurii care nu au probleme sunt căpitanul marxist care îl citește pe Noam Chomsky și care și-a petrecut mare parte din călătorie bând în cabina lui și un afacerist rus (interpretat de croatul Zlatko Burić) care se dă mare capitalist. Contracarând tangajul prin băutură, cei doi se bat în citate despre comunism și capitalism (Lenin, Kennedy, Reagan etc.), dar jocurile sunt făcute pentru că rusul vrea să cumpere vasul.
Apocalipsa culminează când iahtul e atacat de pirați și câțiva supraviețuitori (printre care și rusul) eșuează pe o insulă pustie, unde dinamica puterii se schimbă și comandant devine o asiatică, fosta șefă a toaletelor, recomandată prin faptul că e singura care știe să facă focul și să pescuiască.
Östlund are un apetit aparent nelimitat pentru umor și sarcasm (la început se ia și de industria modellingului, unde frumusețea e monedă de schimb), dar concluzia filmului nu e optimistă, indiferent cum se răsucește turnanta. Când noile relații de putere s-au stabilizat (șefa toaletelor exploatează acum sexual un tânăr model), se dovedește că insula nu era părăsită și că și acolo exista un hotel pentru bogătași, cu un lift argintiu căscându-se în sânul naturii. Finalul e totuși lăsat în coadă de pește, deci nu am divulgat prea mult pentru cei care vor dori să vadă filmul atunci când Independența Film îl va aduce în România.
Am uitat să-l întreb pe Östlund la interviu dacă a citit „Împărat și proletar”, de Mihai Eminescu. Poate cu altă ocazie.
„Holy Spider” – un film noir care răstoarnă tabu-uri
Cineastul iraniano-danez Ali Abbasi oferă o altă imagine a lumii în care trăim în „Holy Spider”, un film noir cu puternice accente sociale despre un criminal în serie iranian care ucide prostituate în numele religiei. Născut în 1981, Abbasi încă locuia în Iran în 2001, când personajul care a inspirat filmul a ucis 16 femei până să fie prins. Ce l-a impresionat atunci a fost să audă oameni obișnuiți declarându-se de acord cu crimele și considerând că respectivul făcea un bine orașului.
Nu întâmplător, criminalul supranumit de presă „Păianjenul Sfânt” era un fost combatant din războiul dintre Iran și Irak, și locuia în Mashhad, oraș sfânt pentru musulmanii Shia datorită rămășițelor pământești ale imamului Reza.
Abbasi s-a stabilit între timp în Danemarca și a realizat acest film ca pe o coproducție europeană, neimplicând în niciun fel Iranul. Deși bănuia că nu i se va permite să filmeze în Iran, a cerut totuși permisiunea și, pentru că nu i s-a spus nici da, nici nu (cum mărturisește în notele de producție), a plecat și a încercat să filmeze în Turcia, de unde, spune el, a fost expediat pentru că autoritățile iraniene i-au băgat strâmbe. Așa că a turnat la Amman, în Iordania.
Oricum, era aproape imposibil de imaginat un film turnat în Iran despre un serial killer care ucide prostituate. În Iran nuditatea, prostituția, sexul și drogurile sunt subiecte tabu, ori în film prostituatele se rujează, se droghează, criminalul în serie e arătat făcând sex cu soția lui, iar jurnalista care investighează cazul (și care pleacă vag de la persoana unei jurnaliste reale) e o femeie emancipată din Teheran care fumează și închiriază singură o cameră la hotel când ajunge în Mashhad (ceea ce de regulă nu se face).
Indiciile despre misoginismul societății iraniene sunt livrate puțin cam fățiș, dar până la urmă bine că se vorbește despre asta. Abbasi a și spus că filmul lui e despre o „societate criminală în serie” și că societatea iraniană e misogină nu datorită religiei sau politicii, misoginismul ținând, de fapt, de cultură.
E de lăudat faptul că distribuția numără actori iranieni care au acceptat să joace asumându-și riscuri, mai ales Mehdi Bajestani, care îl joacă pe criminal. Zar Amir Ebrahimi, interpreta jurnalistei, a plecat din Iran la începutul anilor 2000 și locuiește acum la Paris.
Ce e înfricoșător, în fond, în „Holy Spider” nu e faptul că serial killer-ul ucide atât de multe femei, ci că faptele lui găsesc un ecou pozitiv și o justificare în mentalul unor oameni. Într-un mod destul de puțin rafinat, eroul predă ștafeta copilului său, pe care îl spală rapid pe creier, după o metodă wash & go destul de puțin credibilă pe ecran.
Foarte bine făcut pe zona de film noir (muzica lui Martin Dirkov te bântuie când ieși din sală), „Holy Spider” e prea explicit violent în scenele de crimă (filmul preferat al lui Abbasi e „Salò”, de Pasolini) și de multe ori tezist în felul în care bifează misoginismul cotidian. De pildă, polițistul care se ocupă de caz se dă la jurnalistă, aceasta a fost dată afară de la ziar pentru că n-a vrut să se culce cu șeful ș.a.m.d. (numai necazuri!).
Totuși, în ciuda celor de mai sus, cineastul a mărturisit în interviul pentru „Libertatea” că „Holy Spider” e în primul rând un film noir și că nu și-a dorit să marșeze pe misoginism și pe alte tare ale societății iraniene, deși părea să se laude puțin că a dărâmat tabuurile din Iran (nuditatea, prostituția, sexul, drogurile). Întrebat cum crede că vor reacționa autoritățile iraniene, Abbasi a spus: „Cred în curând ne vor așterne covorul roșu și ne vor chema să arătăm filmul”. Poate se așteaptă să ia un premiu la Cannes.
Și „Holy Spider” va fi adus în România de Independența Film.
„Armageddon Time” schițează fisurile care devin diviziuni sociale, politice și rasiale în SUA
Americanul James Gray e și el prezent în Competiție cu „Armageddon Time”, inspirat de copilăria sa din cartierul Queens în New York-ul anilor 80. Anthony Hopkins îl joacă pe bunicul lui și poartă pe ecran pălăria și hainele bunicului real. Anne Hathway e mama (despre ea Gray spune că seamănă aproape perfect cu mama reală), iar tatăl (imigrant rus, care a trecut Oceanul în 1923) e interpretat de Jeremy Strong. Și nu e doar atât: Gray a adus până și farfuriile familiei și a filmat nu departe de casa lor reală.
Cum viața și filmul comunică de multe ori în moduri misterioase, tatăl lui James Gray a murit în urmă cu două luni de COVID, ceea ce face ca filmul să fie și mai important decât părea. Considerat de unii jurnaliști cel mai bun film al lui Gray de până acum, „Armageddon Time” recompune prin filtrul nostalgiei momentul când micul James, numit în film Paul Graffo, e mutat de la școala publică la o școală privată pentru că, împrietenindu-se cu un băiat de culoare, au fost prinși fumând iarbă în toaletă.
Nu e dus la orice școală privată, ci la cea unde tatăl lui Donald Trump e președinte al consiliului de administrație și unde sora lui Donald Trump, Maryanne (Jessica Chastain) ține prelegeri despre cât de mult trebuie să tragi ca să reușești în viață (ea, care venea dintr-o familie bogată.).
Gray a declarat la Cannes că a vrut să facă un film despre „straturile privilegiilor”. El se referă la o societate unde rolurile sociale sunt bine stabilite și unde outsideri ca băiatul de culoare (foarte inteligent, de altfel) își fac cu greu loc. Folosindu-și propriile amintiri, Gray vorbește despre rasism plasându-l în mediul în care crescut – o familie de evrei cu rădăcini în Ucraina și care se consideră liberali, deși pentru ei prietenia lui James/Paul cu un băiat de culoare nu e ceva de dorit.
Așa cum a spus Gray la conferința de presă a filmului, dincolo de nostalgie a vrut să vorbească despre anii 80 pentru că au constituit o „placă turnantă în istoria SUA” surprinzând „fisurile care încep să fie vizibile și care vor deveni mai târziu diviziuni sociale, politice și rasiale”.
Dar filmul e citit și în cheie nostalgică și e interesant cum declanșează chiar și în critici de prestigiu, cum e Stephanie Zacharek de la „Time”, mecanismele propriilor amintiri. Zacharek l-a comparat cu „Roma” lui Alfonso Cuarón și „Belfast”, de Kenneth Branagh, recunoscând că a făcut-o de câteva ori să plângă și concluzionând: „Cu toată tandrețea lui, nu e un film care îți permite să faci pace cu tine sau cu lumea ta atât de imperfectă”.
Nevăzând decât jumătate din film (aveam bilet la „Mariupolis 2”), nu-mi pot permite să spun decât că după o oră de vizionare mi-a plăcut fără să mă impresioneze. Mi s-a părut destul de convențional, iar Anthony Hopkins – cu toată admirația, parcă era într-un film pentru copii. Dar pot înțelege importanța filmului pentru Gray și faptul că un american îl citește în cu totul altă cheie decât un european.
