Scriitoarea Ana Alfianu a transformat Brașovul într-un univers de poveste pentru cei mici. „Gândirea critică sau empatia sunt doar câteva dintre aripile pe care le primesc copiii când citesc”

Ilustratoare și artist plastic la bază, Ana Alfianu este cunoscută pentru succesul cărților sale pentru copii, devenite bestseller. Născută în 1979 la Brașov, oraș unde locuiește și în prezent, Ana este licențiată în arte plastice și decorative, iar vreme de câțiva ani a lucrat ca restaurator și grafician la Muzeul Județean din Târgu Mureș. După ce a urmat cursuri de teatru, film și artă în State, între 2006 și 2007, Alfianu a debutat ca scriitoare în 2017, cu volumul „Val și Cetatea Sufletelor” (Humanitas Junior). După ce a ilustrat diferite alte povești, cum ar fi „1001 de nopți: Basme arabe istorisite” de Eusebiu Camilar, vol. 1 și 2 (Humanitas Junior, 2019, 2020) sau „O călătorie prin univers: Astrofizica povestită de Cristian Presură” (Humanitas Junior, 2019), Ana a revenit la scris și a lansat recent „Peter Haas și fantoma din Kronburg”, o poveste plină de mister, de istorie și de aventură.

Peter Haas, aventurierul de 12 ani

Așa cum apare notat în descrierea cărții, acțiunea îl urmărește pe Peter Haas, un băiețel de 12 ani care-și petrece vara prin catacombele care străpung împrejurimile orașului Kronburg, în căutare de comori de piraţi. Puștiul ajunge să o descopere pe Ada, fantoma unei fete de 14 ani care a trăit în Evul Mediu. Ea a rămas printre oameni, nevăzută de aceștia, ca să caute coroana pierdută a unui rege, de care depinde soarta ţinutului și a locuitorilor săi. Peter se hotărăște să o ajute, iar împreună, cei doi prieteni ajung să exploreze tot felul de locuri pline de taine (Biserica Neagră, fântâna vechii cetăţi de pe munte, Bastionul Ţesătorilor), unde întâlnesc personaje bizare care le pun la încercare curajul, prietenia, agerimea minţii și generozitatea.

„Povestea lui Peter Haas s-a născut din mai multe motive, unul dintre ele fiind nevoia de a-mi domoli, măcar pentru scurtă vreme, latura copilăroasă și nărăvașă – visătorul, călătorul care ocolește intenționat realitatea și se ascunde în imaginație. Alte motive țin de căutări mai serioase, legate de identitate și de găsirea locului în lume și în propria viață. În sfârșit, și cel mai important, mi-am dorit mult să le ofer copiilor o carte de aventuri pur și simplu, cu acțiune și cu suspans, dar și cu prietenie, care este cel mai frumos și mai durabil lucru din lume. Nu știu dacă am reușit, dar știu că, scriind, am trăit”, a notat scriitoarea pe coperta cărții. 

Într-un interviu acordat Libertatea, Alfianu povestește cum s-a apucat să scrie romanul în urmă cu câțiva ani, la început de vară, când încă lucra ca freelancer, iar timpul era mai generos. „Țin minte mai ales pădurea din apropierea casei și luxul inimaginabil de a putea urmări curgerea zilelor, a culorilor, a norilor, în paralel cu scrierea poveștii lui Peter”, după cum descrie.

Prima ei carte, „Val și Cetatea Sufletelor” se află de nouă ani neîntrerupți în topurile de vânzări Humanitas Junior, și a fost creată pornind de la ilustrația care a cerut povestea, după cum explică Ana. „Un prim desen aproape întâmplător – un cadou pentru o prietenă – a stârnit întrebări și a conturat ideea unei povești”. În cazul celorlalte două cărți ale sale, „Tue, uriașul de gheață” și „Peter Haas și fantoma din Kronburg”, textul a fost primul. Apropo de asta, Alfianu mărturisește că scrisul a fost mereu prezent în viața ei, încă din copilărie, când obișnuia să umple caiete întregi cu tot felul de mărunțișuri. „Bănuiesc că acest scris a însemnat un fel de exercițiu zilnic, care ulterior mi-a fost de folos. Scrisul în vederea publicării a venit târziu și nu a fost neapărat căutat – în continuare, am senzația că undeva, cumva, s-a creat o confuzie”, după cum spune.

În discuția de mai jos, am vorbit atât despre rolul ilustrațiilor într-o carte, cât și despre orașul ei natal, valorile pe care cărțile le pot transmite celor mici sau modul în care autoarea își cultivă creativitatea și reușește să creeze universuri accesibile copiilor.

„Niciodată nu m-am împăcat cu realitatea”

– Brașovul este orașul tău natal, iar numele lui istoric este Kronstadt. Cum ai ajuns la varianta „Kronburg” și ce ai vrut să păstrezi sau să transformi din spiritul real al orașului în carte?
– Am revenit acum câțiva ani la Brașov și l-am regăsit, evident, schimbat, străin, cunoscut mai mult prin amintiri și prin exagerarea plină de nostalgie și de artificial care vine cu aceste amintiri. Dintr-un punct de vedere, cartea de față se dorește un fel de punte între oraș și mine, între copilăria mea și prezentul meu. Mi-a fost clar de la bun început că Brașovul real va exista în carte doar ca umbră, ca punct de pornire, și că se va transforma în funcție atât de cerințele textului, cât și de nevoia mea de a suprapune, de a inventa, de a evada. Să zicem că am păstrat sufletul orașului, așa cum îl percep eu, dar i-am modificat trupul.

Există totuși câteva ancore pe care nu le-am alterat în totalitate: Biserica Neagră, muntele Tâmpa („Căprioara“, în carte), o legendă sau două. Restul sunt aluzii, amintiri distorsionate, istorii inventate, jocuri. „Kronburg“ mi s-a părut numele cel mai potrivit pentru această iluzie. M-am simțit în siguranță construind și locuind în acest burg cu aer săsesc, mai puțin descompus decât Brașovul. Niciodată nu m-am împăcat cu realitatea și nu m-am adaptat decât parțial la ea. Ficțiunea Kronburgului m-a conținut un an, cât timp am scris cartea. Ulterior, ceva din această ficțiune a alunecat în viața adevărată și m-a ajutat să simt altfel Brașovul, să mi-l apropii din nou. Când mă plimb pe străzile lui, mă plimb simultan prin Brașov și prin Kronburg. Uneori, las confuzia de moment să mă domine, e un sentiment foarte plăcut.

„Orice limitare poate da naștere unei idei noi”

– Ești ilustratoare la bază. Cum este să-ți ilustrezi propriul roman? Simți că ai mai multă libertate sau, dimpotrivă, mai multă responsabilitate?
– Ca și scrisul, ilustrația de carte s-a întâmplat în viața mea aproape accidental: o carte urmată de alta, un bulgăre care a crescut după voia lui, până când m-am trezit cu eticheta de „ilustrator“, pe care încerc să mi-o asum. Teoretic, am într-adevăr mai mult control asupra imaginilor atunci când este vorba de propriul text (deși adevărata libertate există doar alături de responsabilitate), în sensul că înțeleg exact ce transmite povestea și știu cu precizie ce am de făcut. Din alt punct de vedere însă, intervin aspecte practice, constrângeri editoriale sau financiare la care trebuie să mă adaptez, ca orice alt ilustrator. Însă orice limitare poate da naștere unei idei noi, unei abordări inedite, la care poate că n-aș fi ajuns dacă dispuneam de „libertate“ absolută.

– Cum vezi rolul ilustrațiilor într-o carte, mai ales în cele destinate copiilor?
– Am crescut în anii 80, cu câteva cărți splendide, pe care le am și astăzi în bibliotecă și la care revin cu regularitate. Simbioza text-ilustrație era perfectă, nu-mi puteam imagina povestea lipsită de acele desene. Dincolo de aventurile personajelor, orizonturile infinite oferite de ilustrații (și de stilurile foarte diferite ale artiștilor) m-au făcut să mă cred invincibilă. Mi-e greu să descriu în cuvinte bucuria și uimirea totale care mă cuprindeau. Pe lângă rolul concret al ilustrației de a completa sau de a descifra povestea, aspectul acesta subtil, dar infinit de puternic, al declanșării imaginației copiilor mi se pare esențial. Imaginația vine cu încredere, cu speranță, cu superputeri.

Între aventură și valori: ce rămâne în urma unei povești

– Povestea lui Peter este plină de aventură, dar ascunde și teme precum prietenia, empatia sau alegerile morale. Cât de important este pentru tine ca o carte pentru copii să transmită astfel de valori?
– Foarte important. Cu menționarea faptului că în felul în care sunt transmise aceste valori constă diferența între o carte bună și una mai puțin bună. Dacă autorul reușește să țeasă firesc în text principii sănătoase de viață, valori morale și așa mai departe, e bine. Dacă însă cartea devine un manual plicticos, nicio aventură strecurată printre lecții de bună-purtare nu va salva povestea.

– Cum vezi rolul cărților în dezvoltarea copiilor? Ce crezi că rămâne, cu adevărat, după ce o poveste este citită?
– Mi-ar plăcea să cred că, după terminarea unei cărți, rămân suficiente întrebări și mirări încât copiii să-și dorească să citească și cartea următoare, și apoi încă una, și încă una, și tot așa, până când viața fără cărți li se va părea de neconceput. Gândirea critică, imaginația, empatia, dorința de a înțelege sunt doar câteva dintre aripile pe care le primesc copiii când citesc.

– Dacă ar fi să le descrii părinților universul acestei cărți, pentru a-i convinge să o ofere copiilor lor, ce le-ai zice?
– Nu cred că mă pricep să conving oamenii. Cât despre părinți, cred că mi-ar fi cu atât mai greu, fiindcă nu mi-e tocmai la îndemână să înțeleg nevoile și dorințele pe care le proiectează fiecare asupra copilului său. Mă pot raporta doar la vocea copilului care a rămas într-un colț al făpturii mele, și care exultă la ideea de aventură, de căutare, de mister. Nu pot decât să sper că atracția aceasta spre necunoscut, spre încercările din care ieșim mai buni, mai curajoși și poate mai înțelepți, va fi suficientă pentru părinții curioși. Universul cărții este pretext pentru temele pomenite mai sus. Un copil, o fantomă din trecut, un burg cu aer medieval, a quest, o împrietenire, mai ales.

„Mă bazez doar pe copilul din mine și scriu ca să-l mulțumesc”

– Nu este ușor să scrii pentru copii. Cum reușești să te apropii de universul lor și de felul lor de a înțelege lumea?
– Sunt la noi autori de cărți pentru copii care excelează în dialogul cu aceștia, găsind tonul potrivit, subiectele de interes și așa mai departe. Uneori, acest lucru se datorează (și) faptului că au ei înșiși copii sau lucrează cu copiii și ajung astfel să facă parte din lumea lor și să învețe de la ei. Apoi este vorba, desigur, despre talent și despre disciplina scrisului. Eu cred că posed doar ultimul dintre aceste aspecte. Neavând în preajma mea copii, mă bazez doar pe copilul din mine și scriu ca să-l mulțumesc, sperând că, printre cititori, se vor găsi măcar câțiva care să să-i semene. Aș fi vrut să scriu cu mai mult umor, asta ajută întotdeauna. Poate la povestea următoare, când îi voi da un bobârnac saltimbancului care face tumbe prin mintea mea.

– Cum vezi generațiile de copii și adolescenți de astăzi, care cresc cu internetul și tehnologia la îndemână? Ce crezi că îi mai atrage, totuși, la o poveste?
– Probabil sunt idealistă, dar cred că ideea de poveste nu va muri niciodată. Suntem ființe sociale, iar unul dintre lianții vieții sociale este actul de a povesti. Cu tot avansul tehnologic pe care-l experimentăm și care pare să ne copleșească, cred că unele gesturi și unele nevoi esențiale vor rămâne, sub o formă sau alta, peste secole. Dar, după cum ziceam, sunt idealistă și nu prea racordată la realitate, așadar s-ar putea să mă înșel.

„Inspirația vine mereu, de peste tot, însă subtil”

– Ai o imaginație foarte vizuală și vie. Cum îți cultivi creativitatea și acest univers interior din care se nasc poveștile tale?
– Mulțumesc pentru compliment. Cred că sunt două ramuri mari care ajung să se întrepătrundă la un moment dat: pe de-o parte, este vorba de căutarea activă, constantă, de conștientizarea stimulilor din mine și din afara mea – un vis nocturn, un dialog auzit pe stradă, felul în care se schimbă lumina pe peretele unei case, o mierlă în zori, iar pe de altă parte, probabil e vorba de o compensare de care sunt doar parțial conștientă: faptul că viața mea din prezent este oarecum searbădă și se echilibrează printr-o efervescență interioară care se cere ulterior canalizată într-un desen sau într-o poveste.

– Ce citești în această perioadă? Există cărți recente care te-au captivat sau te-au inspirat?
– Din varii motive, am revenit la prostul obicei de a citi mai multe cărți în același timp – probabil încă o oglindă a haosului înstăpânit peste lume în ultimii ani. Zilele acestea mă împart între Tatiana Țîbuleac („Când ești fericit, lovește primul”), Matei Vișniec („Povestea regelui supărat pe clovn”, cu ilustrațiile Andrei Bădulescu) și Maria Turtschaninoff, („Tangled Roots”). Dintre cărțile pentru copii citite recent, „O buclă în timp”, de Madeleine LEngle, mi-a plăcut mult de tot și m-a surprins. Cât despre inspirație, ea vine mereu, de peste tot, însă subtil. Distilarea ideilor și a trăirilor se petrece altfel în perioada aceasta, poate tot din pricina lumii agitate și fără contururi clare în care trăim.

– Ți-ar plăcea ca, după ce închid cartea, copiii să rămână cu o anumită idee sau lecție? 
– Cea mai mare bucurie ar fi să știu că povestea aceasta le va stârni copiilor dorința de a citi mai mult, mai variat, cu bucurie, de a descoperi lumi sau posibilitatea unor lumi. M-aș bucura să știu că unii dintre ei vor prinde curaj și vor începe să scrie sau să deseneze, să-și exploreze lumea interioară, visele, dorințele. Cât despre lecții, sunt sigură că manualele școlare acoperă din plin acest aspect.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro