CORESPONDENȚĂ DE LA TIFF. Personajul Helsinki din „La Casa de Papel”, un sârb care a trăit în România, deplânge starea Bucureștiului: „Blocurile înfloresc, vilele brâncovenești decad” 

Darko Perić, în vârstă de 46 de ani, s-a născut în Cladova, un oraș mic cu vreo 9.000 de locuitori, aflat vizavi de Drobeta-Turnu Severin. De pe malul sârb al Dunării se văd zidurile cetății medievale a Severinului.

A crescut în mai multe limbi, printre care și limba română, pe care o vorbește fluent, pentru că a locuit 9 ani în România, dar și pentru că în Cladova se vorbește limba română. 

A început să joace în producții cinematografice încă din 2008, dar rolul lui Helsinki, din serialul spaniol „La Casa de Papel”, este cel care l-a făcut pe Perić faimos. Se bucură că s-a întâmplat așa, spune el, pentru că este un rol scos din zona de stereotipuri. „A fost prima dată când am făcut gay dintr-un personaj veteran de război din Serbia”, afirmă cu mândrie.

În scurtmetrajul „Patria” al regizorului Alejandro Lobo l-a interpretat pe proxenetul român Ioan Clămparu, condamnat la 25 de ani de închisoare pentru trafic de persoane și trafic de minori.

Omul cu tatuaje

Perić se autodefinește drept un nomad, iar mijlocul lui iunie îl prinde la Cluj, unde a venit să jurizeze filmele înscrise în competiția oficială de la TIFF.

Recomandări

„Prin noi înșine”, etapa pe bani. Membrii și simpatizanții PNL au contribuit cu 10,51 de milioane de lei la partid, statul a dat 74,91 de milioane de lei

Este un tip masiv, iar atunci când poartă tricou, își dezvăluie antebrațele pline de tatuaje. Ne întâlnim într-o sală de conferințe, iar discuția începe cu referințe la haosul din trafic, provocat de vremea rea de zilele astea din Cluj. La fel e și în București, îi spunem. „Anul trecut am fost pentru prima dată după 24 de ani la București și a fost un șoc pentru mine. S-a schimbat foarte mult. Nu spre bine”, răspunde.

„Nu cred că lucrurile ni se întâmplă doar așa, cred că totul se întâmplă cu un sens”

Libertatea: Ai devenit faimos în urma rolului lui Helsinki din serialul „La Casa de Papel”. Dar dacă ai putea alege un rol pe care l-ai jucat sau pe care încă nu l-ai jucat care ți-ai fi dorit să te facă faimos?
Darko Perić: Eu nu cred că lucrurile ni se întâmplă doar așa, cred că totul se întâmplă cu un sens. N-a trecut așa mult timp de la „La Casa de Papel” și cred că a fost un rol destul de ok. Eu, înainte de el, în producțiile comerciale, mainstream făceam tot timpul rolurile băieților răi din Est: proxenet român (Ioan Clămparu, condamnat la 25 de ani de închisoare, rol jucat în scurtmetrajul „Patria”, n.r.), mafiot bulgar, rus. Dar asta a fost prima dată când am făcut un personaj veteran de război din Serbia gay. Nimeni nu s-a gândit la asta, că un personaj așa, băiat rău, poate fi homosexual.

Recomandări

Culisele planului privind retragerea lui Piedone. Negocieri la cuțite între PSD și partidul lui Dan Voiculescu

Așa că sunt destul de mulțumit că rolul ăsta m-a făcut faimos.

– Apropo de rolul de mafiot rus, de bad guy din Est. Crezi că există stereotipul de a oferi roluri de est-europeni unor actori est-europeni sau se mai iese din acest tip de clișee? 
– Eu am prins faza asta în Iugoslavia, când se făceau filme de tipul „invasion films”, cum le zic eu, pe care le fac americanii când au interese într-o țară cu război. Cum se fac filme despre teroriști musulmani și actorii sunt mexicani. Când se făceau filme despre război în Iugoslavia, în „Die Hard” cu Bruce Willis, de exemplu, sârbii erau arătați ca niște neanderthalieni și actorii care-i interpretau pe sârbi erau, de fapt, polonezi, bulgari sau ruși.

Din păcate, chestia asta o să fie tot timpul, dar în prezent s-a mai schimbat.

„Nu prea se vede finalul războiului prea curând” 

– Mai ai rude rămase în Serbia? Discuți cu ai tăi despre războiul din Ucraina și conflictele destul de recente dintre Serbia și Kosovo?
– E o chestie destul de tristă.

Iarăși vedem un război civil care până acum câteva decenii a fost în aceeași țară, ce s-a întâmplat și în țara de unde vin eu.

Recomandări

Momentul în care judecătoarea Ancuţa Popoviciu îl strigă pe Sebastian, ucis la 2 Mai de Vlad Pascu: „A decedat o victimă? Vă rog să nu vorbiți” | AUDIO

Eu m-am născut în Iugoslavia și așa mă consider. Eu am plecat în ’95, încă se numea Iugoslavia. Nu mai trăiesc acolo de mai bine de 30 de ani.

– Mai ai rude acolo? Pentru ei cum e acum?
– Da, am rude și aici. Știm cum se simte lumea aici și așa e și acolo: sunt îngrijorați. Nu prea se vede finalul războiului prea curând și ne afectează pe toți mai mult decât îi afectează pe americani sau pe spanioli, de exemplu.

„M-am considerat cetățeanul lumii”

– Care este relația ta cu Serbia atunci când te gândești la război? Cum te raportezi la el?
– Cred că de mic copil am fost mai mult pacifist. În zona asta de unde suntem noi, Serbia sau România, mereu au fost războaie. În Spania a fost, de exemplu, Războiul Civil în ultimii 100 de ani, iar aici au fost Primul și Al Doilea Război Mondial, în Serbia au fost războaiele civile. Așa că pentru mine e foarte traumatizant. Numai gândindu-mă la ce se întâmplă acum în Ucraina, că se omoară oamenii care vorbesc aceeași limbă.

Eu am plecat din Serbia în ‘95, am familia acolo, nu prea merg acolo așa de des. Cumva, am pierdut sentimentul ăla, când mă duc la Belgrad, e ca atunci când mă duc oriunde, nu se mai simte ca acasă. Eu acasă mă simt la Barcelona. Acum am familia acolo, copilul. Cu toate că nu sunt de-acolo. Eu tot timpul m-am considerat cetățeanul lumii.

Eu nu cred în granițe. Sunt din Serbia, dar în orașul de unde sunt eu se vorbește românește, sunt olteni. Pentru că zona aia e vizavi de Turnu Severin, pe lângă Dunăre. Eu zic tot timpul că sunt din Balcani.

– Cu soția ta, care e româncă, ai discuții despre starea din țările amândurora?
– Bineînțeles. Astăzi suntem conectați la internet. Ascultăm radio – îmi place foarte mult să ascult Radio România Cultural, Radio Guerrilla, au muzică de pus pe gânduri. Citesc. Anul trecut am fost pentru prima dată după 24 de ani la București și a fost un șoc pentru mine.

Bucureștiul nu mai e cum era când a fost student acolo

– De ce?
– Pentru că s-a schimbat foarte mult. Nu spre bine, față de cum era când eram eu student acolo. Cinematografele erau închise, străzile care îmi plăceau, de exemplu, pe bulevardul Magheru, toate clădirile – erau în paragină.

Facultatea de Medicină Veterinară, eu acolo am studiat, era în cartierul Cotroceni, ne-am plimbat puțin pe acolo, toate vilele alea în stil brâncovenesc toate sunt… (face un semn cu mâna de prăbușire, n.r.) decad. În schimb, vezi tot ce reprezintă capitalismul, blocurile mari cresc…

Soția mea nu a fost niciodată la București și am zis „hai, mergem în Cișmigiu”. Am ajuns acolo, nu mai era nici lac, cred că îl renovau.

Dar am găsit o librărie foarte faină pe Lipscani, Cărturești. Acolo am descoperit un scriitor moldovean, Vasile Ernu. Sunt fan, am citit „Bandiții” și acum citesc „Sectanții”.

Acasă și străin peste tot

– Apropo de faptul că trăiești de 20 de ani în Spania. Acolo este o comunitate mare de români. Ai mulți prieteni români?
– Da, cum să nu! Eu datorită românilor am ajuns în Spania. Din Serbia nu se emigra în Spania la începutul anilor 2000. Sârbii mergeau în Germania, în America, Canada. Și eu, ca oricare sârb, m-am dus prima dată în Germania, am stat ceva timp în Berlin. Apoi, având prieteni în Barcelona, când am ajuns acolo prima dată, am avut un șoc.

Era înainte de smartphone, de internet 2.0 și când am văzut orașul, am rămas așa… Da, e o comunitate mare. Mi-am făcut un foarte bun prieten, un actor român care nu mai este printre noi acum, Florin Opritescu, din Timișoara, actor în Spania. Era un tip extraordinar. Mai am prieteni români.

– Tu te consideri imigrant?
– Bineînțeles. Fiul meu (în vârstă de 7 ani – n.r.) nu se consideră, pentru că s-a născut acolo, dar cine știe? Eu niciodată nu am zis că voi rămâne toată viața în Barcelona. Mă consider imigrant, în general.

Am trăit într-o zonă în estul Serbiei de unde au plecat foarte mulți. Și pe vremea Iugoslaviei, în anii 70, au plecat foarte mulți la muncă în Germania, Danemarca, Suedia.

Acum mă consider acasă peste tot și străin peste tot. Ajung în Barcelona, unde mă simt acasă, și vorbesc spaniolă și imediat sunt întrebat de unde sunt. Și îmi dau seama că sunt străin și acolo.

Cum a rămas fără bani în România din cauza ploii

– La cât de mare e inflația acum, la cât de mult s-au scumpit lucrurile, cum crezi crezi că ar arăta acum în România un jaf de genul celui din La Casa de Papel? 
– Cred că un jaf de-ăsta aici ar fi mai mult cu băieții de IT, hackeri, decât cu niște hoți înarmați. Asta ar avea mai mult sens pentru că azi, cash nu prea…

Îmi aduc aminte, acum 10 ani, veneam cu mașina din Barcelona și am făcut un tur prin Serbia și am vrut să venim în România. Dar am avut ghinion, ne-a prins o ploaie în Serbia și aveam numai bancnote de 100 de euro care s-au umezit în portofel. Aveau pete negre și nu a vrut nimeni să ni le schimbe. Cardul nu era atunci ca astăzi. Voiau bișnițarii să ne schimbe 100 de euro pe 50 de euro și rămăsesem și fără gasolină și eram… Până la urmă, ne-a trimis familia soției niște bani prin poștă, știam că dacă mă duc în Spania la bancă, mi-i schimbă.

I-ar plăcea să joace într-o dramă 

– Ți s-a propus să joci într-o producție din România?
– Am zis că după „La Casa de Papel” nu mai vreau să fac o serie de lungă durată. Și în România, și în Serbia am avut oferte, dar nu mi-au plăcut proiectele. Dacă aș face un proiect aici aș face ceva care să-mi placă, nu pentru bani.

Nu știu, poate în viitor. Aș vrea să fac un film de autor, de festival.

– Ce gen ți-ar plăcea?
– Mi-ar plăcea să fac o dramă. Regizorii români sunt faimoși acum cu dramele. La un moment dat mi-a scris un regizor tânăr, a avut o idee faină, cu mitologie dacică. Nu știu ce s-a întâmplat, am pierdut contactul.

– Când o să ieși la pensie…
– Un actor nu iese niciodată la pensie (râde).

– Te-ai vedea locuind în România?
– Noi avem o casă lângă Satu Mare unde e legătura la internet slabă, nu sunt mașini, sunt vaci, cai. Să fii deconectat este lux astăzi. Și asta încă o găsești aici. Dar e un singur inconvenient și se numește iarnă. După 20 de ani în Spania, pot să mă duc doar în sud.

Aici sunt cu ocazia festivalului, dar când vin în România sau în Serbia încerc să evit orașele pe cât mai mult posibil. La sat, calitatea vieții e mult mai mare decât în oraș, mai ales pentru că infrastructură nu e. Astăzi în fața noastră a fost un accident și s-a oprit tot traficul în oraș.

Urmărește-ne pe Google News