Corespondență din Germania. Cel mai frumos film de la Festivalul de la Berlin poate fi văzut tot timpul

Sunt peste 10 ani de când stau în timpul Berlinalei la același hotel de pe Anhalter Straße și în drumul zilnic spre și dinspre Potsdamer Platz (unde sunt principalele săli de cinema, inclusiv Berlinale Palast), trec pe lângă un perpetuum mobile. Îi spun așa, dar nu e un perpetuum mobile pentru că cele patru tije de metal se mișcă după curenții de aer. 

E o sculptură cinetică din 1985 a inginerului-artist George Rickey (1907-2002), intitulată „Four Lines in a T”. Sunt peste 10 ani de când admir mereu în viteză această instalație lentă care mi se pare mai fascinantă ca orice film, dar pe care niciodată n-am avut răbdarea să o privesc în liniște. Mereu e ceva de scris, un film de văzut, lucruri de făcut. („Am dormit atât încât am pierdut obiceiul imobilităţii”, scria Gellu Naum într-un poem.).

Știu că probabilitatea ca cele patru brațe să repete aceeași mișcare e foarte mică, dar fascinația nu cred că vine doar de aici. Nu vine nici numai din faptul că acest mecanism „măsoară” timpul așa cum muzica, dansul ori filmul o pot face în stare de grație, topind unitățile de măsură. Amândouă explicațiile funcționează doar dacă li se adaugă amănuntul că, deși se află în același loc de atâta timp, sculptura e nouă în fiecare clipă, în vreme ce existențele noastre, ale trecătorilor curg în jurul ei ca fileurile de aer, după traiectorii care ni se par de atâtea ori redundante. (Rickey a lucrat ca inginer trei ani pentru U.S. Air Force.).

Claude Debussy, a cărui creație se aude în filmul canadian „Un été comme ça”, de Denis Côté, prezentat în Competiția din acest an, spunea că muzica e spațiul dintre note. Poeții adevărați știu că poezia e între cuvinte sau chiar în locuri unde nu te aștepți, iar marii cineaști, care sunt și ei niște poeți, știu și ei că adevăratul cinema e între cadre sau în locuri unde nu te aștepți. Cum ar fi în viața diurnă.

Marile festivaluri – Cannes-ul, Berlinul, Veneția funcționează pentru un jurnalist care participă de mai mult timp la ele ca niște orologii care bat o dată pe an. Înăuntrul lor, în cele șapte, zece sau douăsprezece zile, timpul se suspendă și nu devine vizibil decât a posteriori, uneori mult mai târziu. Ca un festival să fie reușit e suficient să fi văzut un singur film care să-ți fi plăcut mult sau să fi găsit într-un singur film câteva minute sau chiar secunde din care să extragi un distilat mai puternic decât toate filmele ediției la un loc. 

„Oraşul avea o singură casă,
casa avea o singură încăpere,
încăperea avea un singur perete,
peretele avea un singur ceas,
ceasul avea o singură limbă.

În tot acest timp copiii
creşteau şi puneau o singură întrebare,
pe când adulţii, nedumeriţi şi superbi,
scădeau, scădeau surâzând.” (Gellu Naum, „Crusta”)

Deocamdată nu am văzut la Berlinala acestui an (10-20 februarie) un astfel de film. Am văzut încercări de a da un sens trecutului și de a decupa din el momentele esențiale pentru a face pace cu prezentul. În mai multe filme ale celei de-a 72-a ediții a festivalului astfel de momente sunt însoțite de o melodie considerată importantă pentru poveste și personaje, și care strânge întreg filmul. 

În „One Year, One Night” / „Un año, una noche”, de Isaki Lacuesta, vechea melodie populară franceză „À la claire fontaine” (cu refrenul: „Il ya longtemps que je t aime / Jamais je ne t oublierai”) e o cheie de lectură pentru deznodământul relației dintre Céline (Noémie Merland) și Ramón (Nahuel Pérez Biscayart), doi supraviețuitori ai atacului terorist de la Bataclan din 2015. Filmul e inspirat din cartea „Peace, Love and Heavy Metal,” unde Ramon González povestește cum a făcut față împreună cu iubita lui undei de șoc de după Bataclan, și are o întorsătură la final care ar putea fi pe gustul lui M. Night Shyamalan, președintele juriului. Interpretările, montajul elaborat (uneori prea elaborat) și interesul de a vedea un atac terorist prin traumele supraviețuitorilor și nu doar prin reconstituirea atacului în sine ar putea duce filmul în palmares, mai ales că în acest an Competiția nu e solidă.

Clip din „Un año, una noche”:

În „Les passagers de la nuit”, de Mikhael Hers, despre care am scris în precedenta corespondență, mama (Charlotte Gainsbourg), copiii ei adolescenți și necunoscuta pe care au adoptat-o dansează la final pe „Et si tu n existais pas” a lui Joe Dassin, scenă concluzivă pentru povestea lor urmărită timp de câțiva ani (scoate la iveală toată căldura relației lor), dar nostalgică pentru spectatorii care au prins anii 80. Un concentrat de timp.

Hitul lui Haddaway „What Is Love? ” e melodia pe care dansează la nuntă eroii din „A Piece of Sky” / „Drii Winter” de Michael Koch, prezentat ieri în Competiție. Inspirat dintr-un caz real, filmul e o prea cuminte melodramă despre un cuplu de locuitori din Alpi care se rupe când soțul e diagnosticat cu tumoră pe creier și, înainte de a muri, devine tot mai irațional și abuzează fetița adoptivă. Deși s-a documentat mult timp pentru al doilea său lungmetraj, chiar în preajma adevăratelor personaje din dificilul lor mediu natural, elvețianul pare timorat de realitate și ezită să le dea eroilor prea multă viață ori să-i mute pe tabla de joc după mișcări ferme. 

Clip din „A Piece of Sky”:

„Here Comes the Sun” cu Nina Simone e melodia care consfințește atracția dintre actrița sexagenară și adolescentul din „AEIOU – A Quick Alphabet of Love” de Nicolette Krebitz, dar în contextul acestui romance forțat, melodia mizează pe o armă care nu cuplează. Cu cât îți place Nina Simone mai mult, cu atât îți va displace scena perușilor care zboară cu încetinitorul prin cameră. 

Nu există vreo melodie-madlenă sau cârlig în „À propos de Joan”, de Laurent Larivière, proaspătul film al lui Isabelle Huppert care va fi proiectat în această seară la ceremonia unde actrița va primi Ursul de Aur pentru întreaga carieră. Din păcate, Huppert s-a trezit cu Coronavirus la testarea de dinaintea plecării din Paris, așa ca va intra în direct cu publicul prin internet (măcar e asimptomatică.). „À propos de Joan” nu e printre cele mai bune filme ale lui Huppert, dar cine mai stă să le judece?! Din 1972 până acum actrița a jucat în peste 120 de filme și la aproape 69 de ani continuă să facă mai multe filme pe an. 

În al doilea lungmetraj al lui Laurent Larivière (cineast care a debutat la Cannes 2015, în secțiunea Un Certain Regard, cu „Je suis un soldat”), Isabelle Huppert e un editor literar care își rememorează viața începând cu primul amor din Irlanda și copilul venit pe neașteptate. O întorsătură la final care și ea ar trebui să fie pe placul lui M. Night Shyamalan (deși filmul nu e în Competiție) face ca tot ce s-a întâmplat până atunci să se rescrie cu alt font (la fel ca în filmul lui Isaki Lacuesta, vezi mai sus.). Asta mai adună puțin filmul, dar nu-l salvează. „À propos de Joan” e un film cu Isabelle Huppert și atât.

Clip din „À propos de Joan”:

Mai rămân de văzut trei filme din Competiție: „Leonora addio”, primul film pe care nonagenarul Paolo Taviani l-a realizat fără fratele său, Vittorio (decedat în 2018), noua creație a lui Hong Sangsoo, „The Novelist s Film”, și filmul spaniol (catalan) „Alcarràs”, de Carla Simón, despre care producătoarea Ada Solomon mi-a spus în drumul de la aeroport spre oraș că a auzit că merită. O să le vedem și pe acestea. 

Asttare premiera mondială, în secțiunea Berlinale Shorts, și documentarul lui Radu Jude și Adrian Cioflâncă „Amintiri de pe Frontul de Est”. Puteți citi aici un interviu cu Jude și un altul cu Adrian Cioflâncă.

Dar dacă Berlinala se va încheia în acest an fără recolta minimă de câteva secunde de frumusețe, rămâne oricum sculptura vie de lângă Gropius Bau. Cum noi scădem surâzând de la an la an, limbile ei care se pun de acord atât de rar vor răspunde poate, până la urmă, singurei întrebări pe care ne-o punem cu toții.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE