Interviu cu unul dintre cei mai elogiați tineri actori europeni, Bartosz Bielenia: „Am înconjurat România cu autostopul timp de o lună. A fost minunat”

Are zâmbetul lui Bill Skarsgard în It. Sau al Pisicii de Cheshire din Alice în Țara Minunilor. Sau al portocalei Annoying Orange. Oricât de greu ar fi de ales varianta corectă, la el zâmbetul e ceva natural. 

Cu fața mereu pusă pe șotii, Bartosz Bielenia este imaginea reală a tânărului actor vivace și relaxat și-n afara platoului de filmare. Sau a scenei. La 29 de ani, a fost protagonistul unei pelicule nominalizate la Oscar în 2020, Corpus Christi. 

Aflat la Strasbourg, cu o seară înainte să strige în plenul Parlamentului European pentru bielorușii „care nu o pot face” în țara lor, Bielenia, născut lângă Belarus, la Bialystok, a vorbit cu reporterul Libertatea.

Recomandări

Anunț oficial. România îndeplinește criteriul privind eliminarea vizelor pentru SUA: decizia finală, așteptată anul viitor

Vechea capitală a Alsaciei, Strasbourg e un oraș unde se topesc influențele germanice și latine, unul dintre epicentrele spiritului European polemic, neîmblînzit și tolerant deopotrivă. Pe străzile înguste ale breslelor din Strasbourg, Bartosz și-a adus aminte de una dintre aventurile tinereții sale. O lună cu „ia-mă, nene!” în România, având doar câteva sute de euro în buzunar.

– Bartosz, te-am prins mai devreme spunând că ai fost cu autostopul în România. Când și cum așa?
– În 2013. Aveam 23 de ani. Dar stai așa, că n-am fost la prima ieșire. S-o luam pe rând. Pe prima am bifat-o pe la 19 ani, chiar înainte de facultate. Am mers din Bialystok, orașul meu natal, aflat aproape de Belarus, și până în Marea Britanie. La întoarcere am încheiat turul la Cracovia.

A fost ceva incredibil pentru mine, am cheltuit vreo 100 de euro într-o lună… A fost cadoul meu pentru că intrasem la școala de actorie. Eram absolut încântat. A fost o experiență uluitoare pe care o evocam mereu prin facultate. O povesteam fiecăruia în parte. Până când o prietenă mi-a tăiat-o, scurt, și a zis că în următoarea trebuie s-o iau și pe ea.

– Și ai făcut-o.
– Exact. I-am zis „hai să mergem în România!”. A fost mereu unul dintre visurile mele.

Recomandări

Arhiepiscopia Sucevei: a început cercetarea disciplinară a preoților care au făcut campanie pro-Călin Georgescu. „Au fost contactați deja de corpul de cercetare bisericească”

„Peisajele sunt minunate, e plină de oameni deschiși”

– Vis? O zici de complezență, că-s eu din România.
– Nu, nu. Am avut prieteni autostopiști care bătuseră România și am auzit că oferă o superexperiență.

– Ce anume îți spuseseră?
– Că peisajele sunt minunate, că e plină de oameni deschiși, că vremea e potrivită. Mâncarea, bună.

– Mă gândesc că ți-au indicat și niște puncte pe care să le bifezi.
– Mi-au spus de la început: toată țara! Și de-asta am vrut s-o văd pe toată. Pentru că părerile erau diferite. OK, de Transilvania, care oricum e cunoscută. Dar alții mi-au povestit despre București, un oraș deopotrivă sălbatic și frumos. Și m-am îndrăgostit de București. Știi ce mi-a plăcut?

– Ce?
– Firele. Fire peste tot. Și câini. N-am cum să uit imaginile. Minunate.

(râdem)

De multe ori stăteam la cort în zone montane și mă treceau fiori din cauza poveștilor cu urși. Era o aventură.

Bartosz Bielenia:

„Noi n-am avut un megaloman ca Ceaușescu”

-Ți-a adus aminte de vreun oraș din Polonia?
– Nuuu, complet diferit față de ce avem noi. Ceaușescu a avut atâtea influențe ciudate, n-am avut niciodată un megaloman de acest tip în țara noastră. Să vrea să transforme râul din oraș, doar pentru că orașul nu era legat la mare… E ridicol! Palatul lui? Ridicol! Nici nu mai știu. Câte biserici a distrus?

Recomandări

Vicepreședintele ANCOM Pavel Popescu cere suspendarea TikTok în România. Rețeaua socială ar putea fi interzisă până la terminarea anchetelor privind alegerile

– Câteva zeci.
– Să faci asta pentru a construi ceva monumental e o nebunie. Am auzit o grămadă de anecdote legate de el. O știi pe aia cu Michael Jackson?

– Care?
– Că a urcat în balconul lui Ceaușescu și a salutat mulțimea cu „Bună seara, Budapesta!”. (n.r. Michael Jackson chiar a făcut greșeala la unul dintre concertele susținute în București la începutul anilor ‘90).

Micii, „cârnați fără piele”

– Cum ai început călătoria de o lună?
– Stai așa, să pornesc Google Maps. Slovacia, Ungaria, apoi am intrat pe la Timișoara. De-aici, spre Sibiu. În orașul cu semnul mare, sus pe munte, ca la Hollywood…

– Brașov!
– Așa, Brașov. O fază tare, m-a luat la autostop și un preot greco-catolic, „Padresito”. El m-a dus să mănânc mici. Îi numeam cârnați fără piele. Pe-atunci mâncam carne. El m-a dus prin Transilvania. Zona Cluj – Târgu Mureș. Nu mai știu exact.

– Unde te-a dus?
– La o familie care abia făcuse un grătar. Și erau cârnații ăștia fără piele și palincă. A fost minunat, ne-au ținut câteva zile acei oameni.

– Peste vodca din Polonia?
– Nu se compară. Avem și noi ceva de genul, un alcool căruia îi spunem bimber. Nu e din prune, e din grâne, dar seamănă.

Găzduit în biserică de „Padresito”

– Ce oraș din România ai evitat?
– Constanța. N-am avut recenzii pozitive. După București, unde am făcut un tur al muzeelor, am ajuns la granița cu Bulgaria, la Vama Veche. Am apreciat ideea de a-ți pune cortul acolo, pe plajă. Am mâncat o tonă de pepeni, am văzut teatru pe plajă, ceea ce m-a impresionat profund. O viață de camping în care socializam cu toată lumea din jurul nostru.

– O spui de parcă a fost cea mai tare experiență din România.
– Stai, am ajuns apoi în „Dunai Delta”, Delta Dunării. Unde am trăit pe barcă vreo două zile. Am dormit pe o barcă a unui domn pe care-l cunoșteam drept „căpitanul Rechin”. Ne sculam de dimineață să vedem păsările din jurul nostru. Am fost fermecați, chiar dacă am stat puțin. Însă am continuat cu Moldova Veche.

– Te referi la mânăstiri, biserici?
– Exact. Am purtat o fustă pentru a evita să-mi arăt picioarele în pantaloni scurți. Pentru mine, care m-am născut și am crescut la Bialystok, aflat la granița dintre ortodoxie și catolicism, a fost o experiență.

În Moldova, să vezi urmele celor două religii împreunate înaintea schismei în acele biserici, în acele picturi, simți urmele istoriei acolo, în fața ta.

Bartosz Bielenia:

– Ai avut extrem de multe experiențe care aduc aminte de rolul din Corpus Christi, unde erai un preot wannabe.
– Ei, și la ieșirea din țară, pe lângă Satu Mare, Padresito, de care ți-am spus înainte, ne-a și găzduit. El avea casa în construcție, așa că, acolo, în curte, era și biserica, unde am dormit. Înainte de culcare, au venit niște credincioși și mi-au pus un pahar mare de pălincă în față. Și mi-au spus că, dacă o să îl beau, voi fi român.

Eram ceva de genul, „sunt aici de o lună, trebuie să o fac!”. Vreau să fiu parte din țara asta! Am lua o gură mare de aer, am expirat, am înghițit, am trântit paharul pe masă și le-am mai cerut unul. S-au uitat la mine și-au zis: „Dacă-l bei și pe ăsta, ești polonez”.

– Și l-ai băut?
– Da, în momentul ăla eram mort. Am avut o oră extraordinară. După care nu mai știu nimic. De fapt mai am crâmpeie, mai țin minte ceva: fiindcă dormeam în biserică, îmi aduc aminte niște cruci și statui care se roteau în jurul meu. Și mă rugam. Mă rugam să nu mi se facă rău.

Spiritual, nu religios

– Ești o persoană religioasă?
– Nu mai sunt. Sunt spiritual. Nu mai iau parte la viața bisericească de mulți ani de zile.

– Totuși, ai găsit atmosfera din film în România? Ceea ce telespectatorul vede în „Corpus Christi” mi se pare o atmosferă foarte est-europeană, aș zice mai bielorusă decât poloneză.
– Nu. E poloneză. N-aș numi-o nici măcar est-europeană. E o comunitate mică, regizorul Jan Komasa a zis când a creat-o că a avut o influență din Norvegia. Am creat un basm despre iubire și compasiune.

„Vă rog să continuați!”

– Ai găsit această atmosferă în România? Rurală?
– În multe locuri. Avem multe experiențe comune, în special din cauza comunismului, dar și a anilor ‘90, cei de transformare, de intrare în capitalism, apoi în Uniunea Europeană. Avem atâtea în comun. Oameni deschiși, n-am așteptat niciodată mai mult de o oră la autostop. Eram tineri, blonzi, fericiți, cum să nu ne iei?

– Ce imagine mai iei cu tine despre România?
– Acum, după Starsbourg, mă gândesc la voi, ziariștii. Sincer. Este atât de tare ce ați reușit. E o onoare pentru mine să vă cunosc și vă mulțumesc că ați continuat să faceți investigații jurnalistice, și după cele pe care l-am văzut în documentarul „Colectiv”. Unul dintre producătorii filmului regizat de Alexander Nanau, Bianca Oana, este o bună prietenă a mea.

Mă tot gîndesc că voi, ziariștii, riscați mult și n-ar trebui să fie așa. În general, n-ar trebui ca oamenii care fac ceea ce e corect să aibă riscul deasupra capetelor lor. Vă rog să continuați!

Urmărește-ne pe Google News