Cei mai mulți vor pe scenă, el a ales să compună. Cum a ajuns un român să fie desemnat „Compozitorul Anului” la Oscarurile muzicii clasice

• În România, lucrarea poate fi ascultată pentru prima dată vineri, 6 mai, pe scena Sălii Radio din Bucureşti, în cadrul stagiunii Orchestrei Naţionale Radio. 

Sebastian începe prin a cere scuze pentru că, la momentul discuţiei noastre, prin apel video, e într-un spa din Germania. După aproape decenii de compus excesiv (în cuvintele sale), şi la aproape doi ani de când s-a născut fiul lui, Sebastian recunoaşte că e în burnout. Această vacanţă de Paşte prelungită este prima pauză pe care el şi soţia lui, Bianca, şi-au permis-o după mult timp. 

În ciuda epuizării, atunci când începe să vorbească despre muzică, nu se mai poate opri. 

Pasiunea pentru muzică vine de la părinți 

Sebastian moşteneşte pasiunea pentru muzică de la ambii părinţi. „Tatăl meu, de etnie romă, s-a specializat pe muzica lăutărească. Până în pandemie, cânta la un restaurant de lux din Franţa. Acum cântă la metrou, tot în Franţa”. 

Părinţii tânărului compozitor s-au despărţit când el avea doar câteva lui. Mama l-a crescut singură. „Lucra ca femeie de serviciu, dar a continuat să-şi practice pasiunea, cântând la petreceri. Aşa m-a întreţinut”. În puţinul timp liber, mama îl învăţa pe Sebastian „majoritatea pieselor pe care şi ea le ştia de la tata”.

Pe la patru ani, Sebastian a început să ia lecţii de pian. În Azuga nu erau profesori, aşa că făcea naveta până în Sinaia. În aceeaşi perioadă, tatăl său a plecat definitiv din ţară, nu înainte de a insista ca fiul să-i calce pe urme. Sebastian a luat o vreme şi lecţii de acordeon, dar nu i s-au potrivit. Tot la insistenţele tatălui, a mers, din clasa a V-a, la Liceul de Artă din Braşov. Departe de casă, a stat de mic în gazdă. 

La primele ore de teorie muzicală, şi-a dat seama că dorinţa lui cea mai mare era să compună –  atipic faţă de cei mai mulți colegi, care îşi doreau să cânte pe o scenă. Lui îi plăcea să găsească structuri şi să lege formule muzicale. 

Mă uitam la portretele compozitorilor din sala de teorie şi mă gândeam: Doamne, ce onoare să fii acolo! 

„Dacă vrei să mori de foame, fă-te compozitor”

În jurul vârstei de 15 ani, când părinţii şi-au permis în sfârşit să-i cumpere un computer, a început să lucreze neîntrerupt la propriile compoziţii. „Eu aşa fac mereu, exagerez. Stăteam până la 3-4 dimineaţa, cu căştile pe urechi şi compuneam în program. A doua zi aveam ore. Dormeam doar câte patru ore”. Din cauza oboselii, avea dureri de cap foarte puternice, care nu treceau cu analgezice. De câteva ori, a ajuns la Urgenţe. 

Prima care-i asculta piesele era mama lui. Apoi le cerea opinia profesorilor de muzică din Brașov. 

„Dacă vrei să mori de foame, fă-te compozitor. Eu zic să rămâi la clarinet”, i-a spus profesorul specializat pe acest instrument. Dar lui Sebastian îi era limpede că nu va urma sfatul. Avea frică de scenă. „Am şi acum coşmaruri că mă duc pe scenă cu clarinetul şi nu ştiu piesa bine”. 

O colegă îmi zicea: instrumentul meu e o extensie a mea. Şi m-am gândit: clarinetul nu e o extensie a mea. Muzica e. Clarinetul e doar un mediu prin care mă manifest. 

„M-am lovit de faptul că ei sunt oameni şi nu pot cânta exact ce scriu eu”

În clasa a XI-a, şi-a auzit prima dată o compoziţie interpretată de altcineva: un coleg, la pian. Sebastian nu a fost impresionat. „Eram obişnuit să am perfecţiunea întruchipată prin calculator. Calculatorul cânta exact ce voiam eu. Şi m-am lovit de faptul că ei sunt oameni şi nu pot cânta exact ce scriu eu”. 

Doi ani mai târziu, la Conservator, unuia din profesori i-a plăcut foarte mult o piesă scrisă de Sebastian şi s-a oferit să o cânte în faţa unui public. „Dar vezi că e la limita interpretabilității, să vedem ce putem face”, i-a spus.

„Obişnuiam să scriu foarte greu (din perspectiva instrumentistului, n.r.). Poţi să dai vina pe acest avânt adolescentin: vrei să impresionezi”, explică Sebastian. „Mergeam în virtuozitate maximă, în schimbări de macaz foarte dese”. Când un om, şi nu computerul, încerca să interpreteze piesa, apăreau poticneli.

Cu timpul, a învăţat să lucreze mai îndeaproape cu interpreţii şi să fie mai atent la măsura în care ceea ce scrie poate fi interpretat. Dar spune că nu-i venea natural să fie sociabil. În liceu şi în facultate, a rămas cea mai mare parte a timpului izolat, ca o insulă. A fost alegerea lui, una ghidată de ceea ce percepea ca fiind ostilitate din partea celorlalţi.

Copiii sunt cruzi. Chiar şi în Braşov râdeau că sunt din Azuga: «au venit ţăranii cu plasa cu brânză». Poate că unii veneau, ai mei nici nu aveau să-mi dea. Eram un fel de paria şi nu a fost uşor. Mi-a crescut un soi de cochilie şi am fost ultra defensiv şi foarte ambiţios din cauza asta. 

Muncea mult. Căuta să compenseze toate sacrificiile materiale făcute de mama lui, dar şi pentru absenţa tatălui. „Voiam să-i demonstrez că nu trebuia să mă părăsească”. 

„Popul e oxitocină, analgezic. Muzica contemporană îţi cere mai mult”

„În Bucureşti, nu am ieşit din casă timp de patru ani. Mergeam numai de la chiria unde stăteam la Conservator şi la gară”. Sebastian îşi petrecea tot timpul studiind şi muncind. „Nu degeaba am luat 10 pe linie, chiar dacă e ciudat şi mi-e ruşine să o spun”. A terminat şef de promoţie. De ce ruşine? 

Pentru că e greu să ieşi de sub umbrela academică. M-am chinuit ani de zile. Arta nu trebuie să fie corectă. Arta trebuie să sfideze regulile, nu să le respecte. 

Sebastian e conştient că muzica pe care o face nu va ajunge niciodată la o popularitate la scară largă. Pentru că „95% din muzica contemporană e imposibil de digerat pentru publicul larg. Poate şi pentru că trebuie instalat un software, adică experienţa”. 

„Publicul se aşteaptă să se ducă la un concert şi să fie gâdilat la urechi. Asta face popul. E o doză de analgezic, de plăcere, de oxitocină. Iar muzica contemporană încearcă să fie mai mult. Îţi cere mai mult, îţi cere să fii atent”. 

„În Franţa, profesorii desfiinţează studentul, ca să-l reconstruiască apoi”

De-a lungul anilor, Sebastian a studiat în România, Marea Britanie, Franţa şi Elveţia. A luat câte ceva cu el din fiecare loc în care a ajuns. Prima dată a plecat cu o bursă Erasmus, la Conservatorul din Birmingham.

„Acolo, nivelul tehnic era mult mai scăzut decât în România, decât în Europa de Est. O spuneau şi profesorii. În schimb, studenţii au mult mai multă libertate, pot să aleagă ce li se potriveşte mai bine. În România ţi se bagă totul pe gât”. La Birmingham a făcut cursuri de muzică de film, de artă conceptuală sau de Gamelan (orchestra din instrumente din Java sau Bali). 

În Franţa, Sebastian a întâlnit un profesor care l-a forţat să-şi împingă limitele – deşi procesul nu a fost unul plăcut. „Era italian şi vorbeam în engleză, aşa că au fost şi nişte probleme de limbă acolo. Eu mă simţeam tot timpul lezat de criticile lui şi el nu-şi dădea seama că mă lezează. Aproape după fiecare oră, ieşeam plângând de la el”, povesteşte Sebastian. 

„Îmi spunea: You are not being honest. This is not you. (n.r. – Nu eşti sincer, ăsta nu eşti tu.) Şi pe mine mă deranja foarte mult la început. Apoi am înţeles că voia să caut nişte mijloace expresive mai personale, să caut mai adânc. M-a chinuit, dar cred că o făcea pentru binele meu”.

La Zürich, unde a plecat pentru un al doilea masterat, în Compoziţie pentru Film, Teatru şi Media, i-a plăcut cel mai mult. De-aceea, a rămas cu familia în Elveţia, deşi planul iniţial era să revină în România. A întâlnit un sistem educaţional foarte adaptat la nevoile studentului, fără note şi fără presiunea competitivă. „Există doar un examen final: admis/respins. Atât”. În plus, studenţii îşi pot adapta volumul de cursuri pe parcursul studiilor. „Totul e pe ore, pe minute, tu poţi să ceri cu ce profesor sau celebritate vrei, iar Conservatorul, dacă considera că merită, plătea acea persoană pentru câte minute aveai nevoie”.

Lucrul „pe comandă”, la film şi teatru

În facultate, ca să preia măcar o parte din povara financiară a mamei, Sebastian a început să lucreze şi „pe comandă”: să scrie muzică pentru teatru, film sau jocuri video. Fiecare mediu vine cu propriile încorsetări şi testează creativitatea.  

„În schimb, în muzica de teatru sau de film, regizorul îţi spune ce are nevoie şi tu eşti un pilon de susţinere”. A învăţat asta la prima colaborare, cu regizorul Theodor-Cristian Popescu, pentru un spectacol de teatru. „Ceea ce scrii, chiar dacă e bine din punct de vedere muzical, ar putea să fie rău pentru lipirea dintre ceea ce vedem, ce spun actorii şi muzică. Şi de mai multe ori, Cristi mi-a zis: muzica e fabuloasă, dar acoperă actorii. E mai dramatică decât actorii, trebuie să scrii altceva”. 

„Pământul urla de nedreptatea asta”

În alt proiect, Sebastian a creat coloana sonoră pentru podcastul Decât o revistă, „Obiceiul pământului”, despre istoria de 500 de ani de sclavie romă în România. 

„Probabil au aflat că sunt pe jumătate rom şi atunci au zis: ăsta e!”, spune, pe jumătate în glumă. „Chiar m-a afectat, nu am ştiut că avem aşa istorie. Cred că am scris muzica într-o zi sau două. Atât de tare m-a afectat, şi toată visceralitatea aia, simţeam cum pământul urla de nedreptate, ştii? Şi ce-am făcut ca să reprezint lucrul ăsta? Am lucrat la sunet, la ţesătura sunetului, nu la partitură, pe care am ţinut-o mai simplă”. 

Primul român care câștigă premiul de „Compozitorul Anului”

Până la 32 de ani, Sebastian Androne-Nakanishi (Nakanishi este numele de familie împrumutat de la soţie, pe jumătate japoneză) a scris mai mult de 100 de compoziţii originale. Lucrările sale au fost interpretate în Europa, Asia şi Australia, de muzicieni şi ansambluri cunoscute, precum BBC Singers sau Orchestra Tonhalle din Zürich. A obţinut premii la peste 20 de concursuri de compoziţie, inclusiv Concursul George Enescu 2014.

Sebastian încearcă însă să nu se gândească prea mult la premiile obţinute, să le lase undeva, într-o paranteză. „Noi, artiştii, tindem să fim oricum super-ultra-încrezători în noi, ori opusul: la pământ cu încrederea. Eu prefer a doua variantă”. A văzut la alţi oameni din domeniu delirul grandorii şi se fereşte de el. 

Juriul International Classical Music Awards a fost impresionat de versatilitatea şi creativitatea lui atât în lucrări de muzică contemporană, cât şi în coloane sonore de film şi teatru. Aşa şi-au motivat juraţii decizia de a-l numi „Compozitorul anului”. Era pentru prima dată când un român câştigă un premiu special la ICMA. 

„Muzica se face pe bani”

Cristina Comandaşu, manager Radio România Muzical şi parte din juriul ICMA, l-a sunat să-l anunţe. „Îmi pare rău să recunosc asta, dar am întrebat: cumva premiul vine şi cu bani?”, îşi aminteşte Sebastian. „Şi o spune un om care a plâns când profesorul de armonie din liceu i-a zis: Sebastian, muzica se face pe bani”. Se întâmpla în timpul unor meditaţii pe care nu îşi permitea să le plătească, aşa că muncea pentru profesor în schimbul lor. 

„La început, aveam impresia că muzica se face aşa de amorul artei. Nu pe bani. Dar sunt muzicieni care lucrează la Ikea ca să-şi întreţină familia, lucru pe care şi eu îl iau în considerare. Chiria nu se plăteşte cu «hei, iartă-mă, dar banii pe proiectul ăsta îmi vin abia peste 6 luni». Omul vrea chiria, nu?”. 

„Numeri pe degete compozitorii cărora li se cântă lucrările orchestrale. Am fost mişcat să fiu pe acelaşi podium cu Adam Fischer, ditamai dirijorul, şi cu Martin Fröst, care a fost eroul meu. E uriaş”.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE