– Cum ați trecut peste perioada de izolare?
– N-a fost o mare diferență! Noi suntem obișnuiți să stăm acasă împreună. Într-adevăr, pentru noi, ca părinți, a fost destul de greu. Am avut eu, cel puțin, o ușoară depresie, pentru că nesiguranța asta nu îți dă o stare de bine. Mai ales la începutul pandemiei nu se știa cât va dura, cât ne va afecta, ce va mai urma, meseria mea nu e una care să permită să intru în sistem repede și să mă orientez. Au fost niște întrebări mari la care ușor-ușor am găsit răspunsurile, dar nu fără să trec printr-o oarecare spaimă.
– Cum a fost să petreceți atât de mulți timp în patru, în ultimele luni? Cum v-ați organizat momentele de respiro, tu și soția ta?
– Noi avem deja această “problemă” de mult timp și am găsit și rezolvarea. După “program” vine și momentul nostru: se culcă balaurii și apoi avem și noi timp să ne plângem, să râdem, să ne uităm la serialele preferate, ăsta e programul nostru. Timpul cu copiii, care ne ocupă practic toată ziua, și seara, iar când ei se culcă, mai avem și noi o oră-două, cât mai rezistăm, timp pentru noi. Să mâncăm ceva pe ascuns, poate, că în timpul zilei n-ai nici o șansă, copiii sunt omniprezenți, sunt peste tot și nicăieri. Atunci când îi chemi nu vin și atunci când nu vrei să vină sunt acolo. (râde)
– Sunteți o familie care iubește animalele și natura. Am mai remarcat că cei mici salvează mereu tot felul de animăluțe, unele rătăcite, altele bolnave. Cum ai reușit să-i educi în acest spirit, încă de mici?
– E o muncă pe care n-am început-o de ieri. Tedi, el fiind cel mai mare, a înțeles că animalelor le e cel mai bine în sânul naturii. Și am făcut o paralelă foarte simplă, le-am spus așa: gândește-e că ar veni într-o zi la tine un uriaș care te-ar lua de lângă noi să se joace cu tine și apoi te-ar păstra la el acasă. Așa s-ar simți și animăluțul acela pe care îl găsim noi rănit sau cine știe ce condiții. Făcând această comparație, el a înțeles că animăluțelor le stă bine în natură, lângă familia lor și atunci a fost mai ușor. Chiar erau foarte îngrijorați de momentul eliberării, să îi dăm drumul la timp, să își regăsească familia.
– Cum este școala online?
– Școala online este un chin! Un chin pe care îl împarți în familie, pentru că nu poți face comparație cu viața normală de la școală, unde copiii au ritmul lor. Sunt probleme tehnice, nu se aud, vorbesc unii peste alții, este extraordinar de frustrant pentru ei. Ei au dus greul în toată perioada asta, alături de adulți, cot la cot.
– Apropo, “La mulți ani” pentru mezinul familiei! Cum a fost petrecerea lui?
– E mititel, are 4 ani, universul lui e compus din noi trei: Tedi, mama și eu. Ar fi vrut să își vadă și bunicii, dar asta e situația, nu s-a putut. A trecut peste cu jocuri, cu dulciuri, am făcut și noi ceea ce au făcut și ceilalți părinți, nu am făcut noi nimic mai deosebit.
– Tu în fiecare an organizez tabere pentru micii exploratori. Acum, cu noile reglementări, cum se va desfășura proiectul tău?
– A trebuit să anulăm o lună întreagă de tabere. Pe noi ne-a izbit rău de tot această pandemie. La un moment dat o să reluăm tradiția, dar acum chiar nu avem cum. O să încercăm să facem un pachet online, în care copiii să mai învețe una-alta, dar una este online și alta este când ieși în natură și observi totul.