5 artiste pe care nu trebuie să le ratezi dacă ajungi la Bienala de la Veneția. Pe listă e și o româncă
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
A 59-a ediţie a Bienalei de Artă de la Veneţia reuneşte 213 artişti din 58 de ţări. După ce am rătăcit o zi printre picturile, sculpturile şi instalaţiile din Pavilionul Central şi Arsenale, vă recomandăm 5 artiste ale căror expoziţii nu trebuie ratate.
Cuprins:
- Andra Ursuţa (România): despre vulnerabilitatea formei umane, cu gipsuri după propriul corp
- Cecilia Vicuña (Chile): Femeia, ca stăpână a cheilor şi… crab
- Aneta Grzeszykowska, Polonia: Maternitatea, ca joc
- Simone Leigh (SUA), prima femeie de culoare care obţine Leul de Aur la Veneţia
- Paula Rego (Portugalia): De la prinţese Disney la violenţa instituţională asupra femeilor
- O catedrală a corpului - Pavilionul României
Expoziţia din acest an (23 aprilie- 27 noiembrie 2022), curatoriată de Cecilia Alemani, se numeşte „Laptele viselor”, după o carte scrisă de Leonora Carrington (1917-2011), în care artista suprarealistă descrie o lume magică în care viaţa e constant „regândită” prin prisma imaginaţiei.
Din cauza pandemiei, ediţia cu numărul 59 a Bienalei a fost amânată cu un an, lucru care nu se mai întâmplase - din 1895 până astăzi - decât în timpul celor două războaie mondiale.
„În acele luni nesfârșite în fața ecranelor, m-am gândit ce rol ar trebui să joace Expoziția Internațională de Artă în acest moment istoric, iar cel mai simplu și sincer răspuns pe care l-am putut găsi este că Bienala rezumă toate lucrurile care ne-au lipsit atât de mult în ultimii doi ani: libertatea de a întâlni oameni din toată lumea, posibilitatea de a călători, bucuria de a petrece timp împreună, practica diferenței, traducerea şi comuniunea”, spune Cecilia Alemani, prima femeie din Italia care a curatoriat Bienala.
Trei teme mari sunt în centrul expoziţiei actuale: reprezentarea şi metamorfozele corpurilor noastre, relaţia dintre oameni şi tehnologie şi, nu în ultimul rând, conexiunea dintre corpurile noastre şi Pământ.
„The Milk of Dreams” include peste două sute de artiști din 58 de țări. Peste 180 dintre ei sunt la prima lor participare la Expoziția Internațională de Artă.
Pentru prima dată în istoria sa de 127 de ani, Bienala include majoritar femei și artiști care nu se conformează cu normele de gen, o alegere care reflectă o regândire deliberată a centralității bărbatului în istoria artei.
Andra Ursuţa (România): despre vulnerabilitatea formei umane, cu gipsuri după propriul corp
Născută în Salonta (în 1979), dar stabilită în New York, Andra Ursuţa impresionează cu sculptura ei seducătoare şi neliniştită, în care creează fiinţe hibride radicale şi lasă amprenta propriului corp.
Creaţiile lui Ursuţa amintesc de filme SF şi horror americane, precum „Predator” sau franciza „Alien” (o inspiraţie asumată de artistă), în vreme ce subliniază vulnerabilitatea formei umane şi complexitatea dorinţei.
În ultimii ani, Ursuţa a început să fuzioneze gipsuri după părţi ale propriului corp cu obiecte de zi cu zi şi gunoaie salvate, combinând modelarea tradiţională în ceară cu metode mai moderne, ca scanarea şi printarea 3D.
În contururi colorate din cristal, tiparele spiralate şi suprafeţele texturate modelate prin acest proces reflectă ciocnirea dintre formele organice şi anorganice. Catarame, corsete înţepătoare şi oase trimit tot mai mult la ideea de trup cyborg.
Cecilia Vicuña (Chile): Femeia, ca stăpână a cheilor şi… crab
Operele Andrei Ursuţa se află în Pavilionul Central. În camera alăturată o găsim şi pe artista chiliană Cecilia Vicuña, cu o expoziţie hibrid care cuprinde atât picturi în centrul cărora aşază mereu femeia, dar şi o instalaţie creată special pentru Bienală.
NAUfraga (2022) - de la cuvintele latine navis (navă) şi frangere (a rupe) - este o instalaţie făcută din frânghii şi gunoaie găsite prin Veneţia, care sugerează exploatarea pământului, ce a făcut ca Veneţia să se scufunde treptat în mare.
În schimb, picturile artistei au în centru mituri şi arhetipuri feminine şi sunt tributare culturii indigene. Una dintre cele mai recente este „Virgen Puta” („Curva virgină”, 2021), pe care artista o descrie aşa: „Curva virgină există într-o curbură a spaţiului unde protejează femeile pierdute ca mine. (...) Virgina e sacră nu pentru virginitatea ei, ci pentru maternitatea ei”.
În „Llaverito”, pictată iniţial în Bogota în 1977 şi refăcută în 2019 după ce artista a pierdut originalul, ea combină două moduri de privire masculină asupra femeii. „La vremea aceea, bărbaţii din Columbia se refereau la femeile lor drept llaverito - breloc - cea care deţine cheile către plăcerea şi bucuria lor. Însă mi-am amintit că, în Chile, bărbaţii se refereau la femei cu apelativul ladilla, un crab enervant care îi sâcâie nonstop. Aşa că am decis să pictez Doamna Albastră eliberată, în aspectul ei dual, ca stăpână a cheilor şi crab deopotrivă”, explică pictoriţa, într-o explicaţie care însoţeşte tabloul.
Aneta Grzeszykowska, Polonia: Maternitatea, ca joc
Artista poloneză Aneta Grzeszykowska participă cu o serie de fotografii numită „Mama”, ale cărei protagoniste sunt fiica ei şi o păpuşă din silicon, foarte realist executată, după chipul fotografei. Rezultatul e un şir de imagini cu o poezie stranie, cu un timp şi spaţiu al lor.
Copilul o imită şi îşi asumă un rol matern: îmbrăţişează păpuşa, îi face baie, dar o tratează şi ca pe o jucărie: îi pictează faţa, îi dă o ţigară sau chiar o îngroapă în pământ. Lentila lui Grzeszykowska urmăreşte cu blândeţe felul în care evoluează relaţia dintre fetiţă şi marioneta ei bizară, iar rezultatul e o explorare a rolurilor şi normelor pe care le asociem în mod obişnuit cu maternitatea.
Simone Leigh (SUA), prima femeie de culoare care obţine Leul de Aur la Veneţia
„Să fii suveran înseamnă să nu fii subiectul autorităţii altcuiva, dorinţelor altcuiva sau privirii altcuiva, ci să fii autorul propriei tale istorii”. Aceasta este convingerea care a stat la baza creaţiilor lui Simone Leigh, reprezentanta SUA la Bienală. Leigh a primit anul acesta Leul de Aur pentru seria sa, „Suveranitate”, devenind prima femeie de culoare care obţine acest prestigios premiu.
Sculpturile sale de mari dimensiuni, din bronz şi ceramică, combină concepte din arhitectură şi despre corpul feminin, folosind materiale şi procese asociate cu tradiţiile artistice ale Africii şi diasporei africane.
Femeia jamaicană aplecată deasupra unei piscine în oglindă în „Ultima haină” („Last Garment”), o imagine pe care Leigh a descoperit-o inițial într-o carte poștală de epocă, reclamă în acelaşi timp colonialismul și stereotipurile negative pe care acesta le perpetuează.
Paula Rego (Portugalia): De la prinţese Disney la violenţa instituţională asupra femeilor
Lucrările Paulei Rego te obligă să confrunţi direct dinamica puterii sociale, sexuale și emoționale care defineşte, cel mai frecvent, relaţiile umane. Folosind elemente de parodie, teatralitate sau poveste, scenele domestice complexe ca formă și încărcate psihologic pot fi pe cât de tandre, pe atât de supărătoare, Rego - care s-a stins astăzi, 8 iunie, după o scurtă suferință, informează The Guardian - s-a concentrat pe experiențele femeilor într-o lume modelată de conflict.
Profund afectată de traiul în Portugalia sub dictatura primului-ministru António de Oliveira Salazar, artista a fost interesată de violența instituțională asupra femeilor.
În lucrările sale din anii 1990 și 2000, Rego a explorat această temă, împletind referințe la basmele portugheze, prințese Disney și satira acidă a lui Francisco Goya și Honoré Daumier cu elemente autobiografice.
O catedrală a corpului - Pavilionul României
Pavilionul României la această ediţie a Bienalei de Artă o găzduieşte pe Adina Pintilie cu proiectul „Tu ești un alt eu - O catedrală a corpului”. O continuare a filmului „Touch me not” (2018), proiectul explorează mai departe rolul central pe care intimitatea îl joacă în viețile noastre, modul în care ne raportăm la noi înșine și la ceilalți, cu ajutorul unei metodologii inspirate de diverse practici corporale și investigații psihologice, de teoria atașamentului sau terapia traumei.
