Bărbații mă ocoleau fiindcă sunt... mecanic auto
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
— Ionela, ești îngerul meu păzitor! Nu știu ce m-aș face fără tine... De cum m-a lăsat mașina, la tine m-am gândit. Ești cel mai tare mecanic auto din orașul ăsta!
Cam așa sunau complimentele pe care le primeam din partea bărbaților. Sinceră să fiu, aș fi preferat să mi se spună ceva de genul: „Ionela, îmi placi la nebunie, ești cea mai drăguță fată din oraș!".
Chiar și ultimul meu prieten mă dezamăgise în sensul ăsta. Credeam că mă dorește ca femeie, dar, de fapt, nu-l interesa decât câte-un schimb de ulei gratuit. Recunosc, era într-un fel vina mea pentru reacția pe care o stârneam. Cum să mă placă băieții în salopeta mea pătată, cu mâinile murdare, cu părul mereu zburlit, „parfumată" cu benzină?
Meseria asta neobișnuită pentru o fată nu fusese alegerea mea. Atelierul este al tatălui meu, iar eu sunt angajata lui. Poate dacă aș fi făcut gălăgie, aș fi reușit să-mi aleg o ocupație „feminină", de coafeză ori cosmeticiană, cum ar veni. Așa s-ar fi întâmplat, probabil, dacă m-aș fi jucat în copilărie cu păpuși și nu cu mașinuțele și tractorașele pe care taică-meu mi le dăruia întruna. Cu vremea, am schimbat mașinuțele de jucărie cu cele adevărate, din atelierul tatei. La vârsta de treisprezece ani, am desfăcut de una singură un motor de Dacia. și de-atunci, numai asta fac, cu multă plăcere. De fapt, chiar cu pasiune, spre mulțumirea șefului meu de tată.
La trecutul meu cugetam într-o bună dimineață cu cer mohorât. Vocea tatei m-a trezit din visare:
— Ce-ai încremenit la geam, cu cheia franceză în mână? Vezi că te caută Anca la telefon! Să nu te întinzi la taclale, că mai avem ceva treabă pe aici!
— Ce faci diseară? m-a întrebat direct amica mea, Anca.
— Nimic, ca de obicei...
— Bine. Ești invitata noastră la masă.
— Ei, dacă mă inviți atât de frumos...
— Ar mai fi o chestie, a continuat ea. Poți să vii pe la cinci? Vreau să te aranjez puțin.
— Ce să faci ?
— De fapt, vreau să-ți prezint pe cineva.
„Aha", mi-am spus, „aici e clenciul". De când se măritase, Anca își găsise menirea în viață: să mă mărite și pe mine. Lăudabilă intenție, dar eu renunțasem deja la ideea să-mi găsesc jumătatea.
— Ai să vezi, o să-ți placă tipul! Păcat că eu îl am deja pe Vlad, că altfel...
— Sunt sigură că o să-mi placă. Mai greu cu reciprocitatea...
— Ia lasă complexele astea! Vino la ora cinci fix și te vindec eu de ele! Orice refuz e inacceptabil. Pa!
Am suspinat și am închis telefonul. Mă aștepta una din serile acelea plictisitoare, în care un tembel avea să facă ochii cât cepele aflând că sunt mecanic auto. Dar aveam măcar să mă distrez cu cei mai buni prieteni, Anca și Vlad.
La cinci și zece fix, m-am prezentat la ușă. Anca arăta ca scoasă din cutie, ca pregătită pentru o recepție.
— Haide! m-a zorit ea. Avem o grămadă de treabă. Pentru început, ai să-mi vizitezi garderoba. îți trebuie o rochie veselă, cu decolteu. Pe urmă, ne ocupăm de coafură și manichiură.
— N-ar fi mai simplu să-i spui tipului că m-am îmbolnăvit brusc și am murit?
— Problema ta e că te ascunzi sub salopetă și habar n-ai cât ești de drăguță. Treci în camera mea până nu mă supăr!
M-avea rost să mă cert cu Anca. Am îndurat cuminte un șir întreg de torturi: probe vestimentare, bigudiuri, fixativ, lac de unghii... Dar când am scăpat din mâinile prietenei mele, nu m-am recunoscut. Din oglindă mă privea o fată drăguță, ba chiar atrăgătoare, aș zice. Nu-mi venea să cred că aș fi eu aceea.
— Ei, așa mai merge! a concluzionat „maestra stilistă". Ai să-l dai gata pe Mihai! Efect garantat!
— Da, mai ales când am să-i spun că sunt mecanic auto!
— Păi, atunci nu-i spune!
— Cum să nu-i spun?
— Uite așa! Minte-l!
Până să-l dau gata pe „oaspetele de onoare", mi-a tăiat el respirația, de cum a intrat pe ușă. Nu mai văzusem așa un tip bine decât pe micul și marele ecran. Dar ceea ce m-a făcut să mă îndrăgostesc de el din prima clipă a fost zâmbetul lui șmecheresc. Părea un puști pus pe șotii.
După ce s-au făcut prezentările, ne-am așezat la masă. N-a durat mult până ce Mihai a pus întrebarea de care-mi era mie frică.
— Tu cu ce te ocupi, Ionela? Anca mi-a spus că lucrezi pentru tatăl tău.
— Tata are un atelier auto, am răspuns laconic, evitând pe cât posibil minciuna.
Pe Mihai nu l-a mulțumit însă răspunsul meu.
— și ce faci tu într-un atelier auto? Repari mașini sau ai grijă de partea contabilă?
— Contabilitate, am îngânat în grabă, în vreme ce roșeam.
Fără să-mi dau seama, o scosesem la capăt. Anca zâmbea mulțumită. Simțea că operațiunea „lipeala" reușise. Restul depindea în mare măsură de mine. Nu era lucru ușor, trebuia să am mare grijă cum arăt și cum mă port, ca să nu mai dau greș de astă-dată. Mi-era atât de frică de o nouă dezamăgire, încât speram pe undeva să nu fiu nevoită să trec prin proba asta „de foc". Așa că am încercat să mă dau dispărută, ca Cenușăreasa.
Dar prințul m-a găsit după doar trei zile și am fost nevoită să intru în joc. Au început ieșirile de seară, la film sau la restaurant, plimbările romantice, discuțiile în care se strecura un flirt din ce în ce mai fățiș. Am descoperit în Mihai un om deschis și vesel, fără complexe, fără gânduri ascunse și prefăcătorii. Când se uita în ochii mei și-mi spunea că sunt frumoși, simțeam că e sincer.
Mincinoasa eram eu. Trebuia să inventez din când în când câte o „problemă" de care mă lovisem, vezi Doamne, la lucru, ca să nu pară ciudat dacă n-aș fi pomenit nimic de ocupația mea zilnică. în plus, când Mihai mi-a cerut numărul de telefon de la atelier (nu i-l dădusem decât pe cel de acasă), i-am spus că n-avea rost să-și încarce deocamdată memoria cu el, fiindcă telefonul de-acolo era temporar stricat. Dar într-o vineri după-amiază, pe când verificam o tobă de eșapament, tata m-a chemat la telefon.
— Ai uitat să-mi spui că s-a reparat telefonul din atelier, m-a mustrat Mihai. Am fost nevoit să-ți aflu numărul de la Anca. Sper că nu te deranjez...
— Nu, deloc, am bâiguit, teribil de încurcată.
— Uite de ce te-am sunat: am terminat mai devreme treaba la birou și mă gândeam să te invit la masă. Ce zici ?
Nu puteam accepta invitația. Pe de-o parte, mai aveam mult de lucru, pentru un client grăbit, iar pe de alta, eram murdară din cap până în picioare.
— îmi pare rău, dar sunt cufundată în hârțoage. E sfârșit de lună și sunt în urmă cu registrele. Mai bine ne vedem diseară...
0 clipă, Mihai a tăcut.
— Refuz refuzul tău, a spus apoi, ferm. Dă-mi adresa atelierului, vin să te iau peste o oră. Te rog, Ionela! Pentru mine, asta e o zi specială. Dă-le-ncolo de hârțoage!
N-aveam încotro. I-am dat adresa, apoi m-am năpustit spre ușa atelierului.
— Alo, domnișoară! Unde te grăbești? ți-ai terminat treaba? m-a oprit tata din drum.
— Vine Mihai să mă ia... Trebuie să mă schimb...
— Bine, bine, a zis el, îngăduitor. Văd eu cum mă descurc...
Era în temă cu „problema", îi povestisem totul. Am executat un adevărat tur de forță. într-o biată oră, am izbutit să obțin un look decent, performanță dificilă, și să ajung înapoi, la atelier. Dar am rămas afară, în fața ușii, să nu care cumva să-l apuce pe Mihai curiozitatea de a-mi vizita biroul de contabilitate, care era, de fapt, masa din bucătăria noastră de acasă. Acolo-i plăcea mamei să se instaleze seara, să pună hârțogăraia în ordine.
Văzându-mă afară, în stradă, Mihai n-a mai coborât din mașină. Mi-a deschis portiera și a făcut un gest teatral de invitație, cu mâna. Atât am așteptat ca să țopăi înăuntru. Atunci am remarcat că el arăta altfel ca de obicei: îi pierise obișnuitul zâmbet ștrengar, care-mi plăcea atât de mult. Devenise și cam tăcut.
— Unde mă duci, bestie? am încercat eu o glumă ca să destind atmosfera.
— La masă, nu ți-am spus?
— Bine, bine, dar unde?
— Locul e surpriză...
— Spune-mi, Mihai, s-a întâmplat ceva? l-am întrebat, din ce în ce mai intrigată.
— încă nu. Dar o să se întâmple. Cel puțin, din partea mea. ți-am spus doar că e o zi specială pentru mine.
A continuat drumul în tăcere, până când am ajuns la o pădurice. Mihai a oprit mașina într-un luminiș superb, lângă un lac. Din portbagaj, a extras un coș mare, pe care l-a așezat pe iarbă, și mi-a prezentat conținutul, cu o reverență. Erau acolo tot felul de bunătăți, dar mi-au sărit în ochi o sticlă cu șampanie și două pahare adecvate, din acelea foarte înalte.
— Ce sărbătorim? l-am întrebat.
— Ziua mea. Peste o oră, împlinesc douăzeci și opt de ani.
— Vai de mine, nu ți-am adus niciun cadou...
— Ba chiar cel mai frumos cadou, Ionela! Dar nu știu câtă vreme îmi permiți să-l păstrez...
Eu eram cadoul acela, iar Mihai îmi făcea o declarație emoționantă de dragoste. Dacă nu cumva chiar mai mult de-atât. Nu-mi venea să cred.
— Tu cât ți-ai dori să-l păstrezi?
— Toată viața...
— în cazul ăsta, îți doresc să-ți aducă noroc! i-am urat și, fără să mă gândesc, am sărit fericită de gâtul lui.
Nu ne-am mai desprins unul din brațele celuilalt decât ca să desfacem șampania. Ca de obicei, Mihai mi-a vorbit deschis despre felul cum se îndrăgostise de mine, despre cum își imagina nunta noastră și viitorul. Dar, la un moment dat, mi-a mărturisit ceva care m-a pus în mare încurcătură.
— știi, Ionela, am crezut o vreme că te ferești cumva de mine, că îmi ascunzi ceva. Dar pe măsură ce te cunosc, înțeleg că e vorba de timiditate; ești fragilă, parcă ți-e frică de viață. și totuși, spune-mi, e ceva ce nu mi-ai spus?
— Nu, Mihai, am răspuns, dorindu-mi să intru în pământ de rușine, din pricina minciunii. Dar m-ai ghicit, să știi. Mi-e frică de viață...
— Lasă, că am să-ți dau eu curaj!
Nu știu cum a zburat timpul după aceea. Soarele apusese parcă de-o veșnicie când Mihai mi-a spus:
— Cred că ar fi bine să te conduc acasă, deși n-aș vrea. Dar nu vreau nici să le fiu antipatic alor tăi, înainte de-a ne cunoaște.
— Ai dreptate, ar trebui să mergem... Le-am spus că nu întârzii mult.
Am strâns coșul cu bunătăți, care se dovedise aproape inutil, și ne-am urcat în mașină. Dar când să plecăm, Loganul lui Mihai nu voia să pornească. Degeaba răsucea el cheia în contact...
— Ai destulă benzină în rezervor? am întrebat.
— Da, am făcut plinul înainte să vin să te iau.
— Poate ar trebui să te uiți puțin la motor...
— Pot să mă uit până mâine, tot n-aș ști ce să-i fac!
Am coborât amândoi și Mihai a deschis capota.
— Cum așa n-ai ști? l-am întrebat, mirată.
Era primul bărbat care mărturisea că n-are habar într-ale mașinii.
— Ăsta-i adevărul, nu pot să te mint! Să vedem însă cum ne descurcăm acuma. Doar n-o s-o luăm pe jos până acasă...
— Pot să mă uit și eu? am întrebat, fără să vreau.
— Te rog, chiar!
Dintr-o privire, am descoperit care era problema. Un cablu ieșise din locașul său și din cauza asta nu mai făcea contact. L-am pus la loc, iar motorul a pornit la prima cheie.
— Cum de ai știut unde-i buba?
— Mihai... Trebuie să-ți mărturisesc ceva, am spus, cu voce gâtuită.
— Mai există un bărbat în viața ta!
— Nu, am răspuns, fără să-mi pot înfrâna un zâmbet. E altceva... Nu sunt contabilă. Sunt... mecanic auto.
— Aha, acum îmi explic măiestria ta! Bravo! Dar ce voiai să-mi mărturisești? Nu mă mai ține cu sufletul la gură!
— Păi, asta-i. Sunt mecanic auto. M-am uitat fix la el, ca să-i văd reacția.
Vedeam nedumerire. Pe urmă, deodată, un râs puternic, sănătos.
— Ăsta-i secretul tău? a întrebat el, printre hohote de râs. De aia te ascundeai de mine?!
I-am povestit atunci despre ceilalți prieteni pe care-i pierdusem din cauza asta, despre teama că meseria mea avea darul de a-i speria pe bărbați.
— Cum ai putut crede așa ceva despre mine? N-ai decât să fii și boxeră, din partea mea!
— Adică nu te temi de o nevastă care schimbă carburatoare, în loc să facă supă și ciulama?
— Nici nu știu exact ce-i ăla un carburator...
— Cred că ne completăm unul pe altul de minune... Nici eu nu știu exact ce-i aia o ciulama!
![Raiul pe pământ! Mirela Vaida trăiește într-o casă de vis, cu 5 camere, perete de sticlă spre pădure și piscină de 30.000 €. Cum arată locuința vedetei [GALERIE FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/zgXk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlLzlocWV1SVFQTU5YSGFPdVJ5dEhmRnhFdU5tZWk1cmNRUWR1YzZzYlcuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
