„Am trăit atât de puțin”, de Eva Heyman

Cărți din care noi am învățat să fim curajoși. Recomandări de lectură pentru iarna lui 2022

Pandemia a schimbat, vremelnic, ideea de erou. În discursul general, devenea erou oricine avea curajul să meargă la supermarket. Erau eroi și cei care stăteau cu săptămânile în casă, cu un ochi pe vizor după curier și cu altul la serialul de pe Netflix. 

Trăim alte vremuri. Poate că, luat la virgulă, nici între un erou din al Doilea Război Mondial și unul din teatrele de operații de astăzi nu mai poate fi pus semnul egal. La fel cum nu poți pune alături faptele eroinelor din cărți cu cele ale cititorilor de pe canapea. 

La fel cum nu poți pune în aceeași linie – prima, de preferat – un medic de la terapie intensivă cu un vânzător de la un centru comercial. Ambele profesii sunt necesare și nobile, dar cu diferite grade de risc.

Și totuși, dacă pui alături statisticile despre cât de puțin mai citesc românii, un licean care a făcut un club de lectură poate fi un erou, nu? Mai bine că n-am intrat în această polemică (sic!) și am ales să-mi trăiesc eroismul citind. Lumea cărților este plină de minunății, protejată de pandemie și plină de viteji. 

Cred că cea mai potrivită carte pentru tema curajului este „Am trăit atât de puțin”, de Eva Heyman. Este jurnalul de captivitate al unei fetițe evreice care a trăit în Oradea, în anii ‘40. Un copil de 13 ani care scrie povestea familiei sale și a evenimentelor din 1944, când au fost duși în ghetou. Jurnalul se încheie brusc, la fel ca al Annei Frank, cu care a fost, de altfel, comparată. O lectură sfâșietoare și necesară.

Eva e cea care m-a învățat, la 77 de ani de la moartea sa, în al doilea an al pandemiei, că dramele nu se compară, suferințele nu sunt despre câștigători și perdanți, sunt despre oameni și atât. În oricare linie s-ar afla. (Andreea Archip)

„Eseu despre luciditate”, de José Saramago

Cărți din care noi am învățat să fim curajoși. Recomandări de lectură pentru iarna lui 2022

Eseu despre luciditate” este o continuare a volumului „Eseu despre orbire”, poate cel mai cunoscut roman al scriitorului portughez José Saramago, laureat al premiului Nobel în 1998.

În orașul fără nume al lui Saramago, unde, în urmă cu patru ani, avea loc o misterioasă orbire în masă, iar rațiunea și umanitatea erau puse la încercare, o nouă molimă pare că-i atinge pe locuitori: votul în alb. La scrutinul general, aproximativ 70% dintre oameni votează în alb – fără abțineri, fără voturi nule. O situație fără precedent, deci. 

Duminica următoare, oamenii sunt chemați din nou la vot, iar numărul de voturi în alb depășește 80%. Vedem, așadar, cum sute de mii de oameni prind curajul, parcă peste noapte, să-și exprime neîncrederea față de orice opțiune politică, dar și cum această revoltă pașnică va avea consecințe mult mai mari decât ne-am fi imaginat că ar fi posibil într-o democrație. 

Ni se-aseamănă povestea, căci, privind la alegerile din ultimii ani din România, vedem cum cetățenii se simt tot mai puțin reprezentați de partidele politice și cum suntem nevoiți, cu fiecare scrutin, să alegem „răul cel mai mic”. 

Îi blamăm pe cei care aleg să nu meargă la vot. Dar câți dintre noi nu ne-am dorit să punem în urne, de fapt, o hârtie albă, când nu aveam pe cine pune ștampila? 

Ce s-ar întâmpla, în România, la alegerile viitorului președinte al țării, de pildă, dacă românii s-ar simți deodată cuprinși de o rațiune revelatoare și ar vota masiv în alb, asemenea personajelor lui Saramago? Și cum ar reacționa politicienii noștri în fața unui asemenea gest de protest? 

În orice caz, romanul lui Saramago, deși o critică la adresa fragilității democrației, mi-a dat mie curajul (și poate și altora) să-mi exprim opțiunea politică chiar și atunci când am simțit că nu am una. Să sperăm că în 2022 vom avea curajul, noi toți, să-i tragem mai mult la răspundere pe cei cărora le-am pus în mâini puterea, printr-o foaie care nu era albă. (Adelina Mărăcine)

„Probe de empatie”, de Leslie Jamison

Cărți din care noi am învățat să fim curajoși. Recomandări de lectură pentru iarna lui 2022

Citisem undeva că oamenii vor uita ce le-ai spus, dar vor ține minte mereu cum i-ai făcut să se simtă. Nu știu dacă era chiar așa, dar așa a rămas cu mine. 

Anul trecut, cartea de nonficțiune „Probe de empatie”, semnată de geniala Leslie Jamison, mi-a dat curajul să duc la capăt un eseu personal despre cel mai important om din viața mea, pe care îl pierdusem cu puțin timp înainte. Mămaia. 

Anul acesta, sentimentele pe care le-am avut când am citit cartea erau încă vii, dar cuvintele se amestecaseră cu uitarea. Așa că m-am întors la ea, să am curaj să scriu mai departe despre ce mă doare și doare. 

Este o carte a căror litere ies din pagini și devin sentimente în miniatură, care ne călăuzesc să ne ascultăm mai bine, unii pe alții și noi pe noi înșine. 

Vă las cu un fragment al autoarei:

„Scriitura confesivă se pricopsește adesea cu o reputație proastă. Oamenii o cataloghează drept egocentrică, solipsistă, alintată. Cine are chef să mai audă încă o femeie de 30 de ani turuind încontinuu despre rănile ei? Însă, în primăvară, când am publicat colecția de eseuri confesive «Probe de empatie», ticsită de material personal (un avort, o operație pe inimă, un pumn în față din partea unui străin), am început să cred că, totuși, confesiunea ar putea fi opusul solipsismului. Confesiunile mele au stârnit niște răspunsuri. A luat naștere un cor, întocmai precum un incendiu care se extinde într-o pădure. După ce mi-a apărut cartea, m-am trezit că, fără voie, deveneam confidenta a nenumărați străini.” (Andrada Lăutaru)

„De ce peștii nu există”, de Lulu Miller

Cărți din care noi am învățat să fim curajoși. Recomandări de lectură pentru iarna lui 2022

„Să nu uiți niciodată că, oricât de specială te-ai simți, nu ești mai brează decât o furnică. Poate doar un pic mai mare, dar nu și mai însemnată.” Asta a auzit, la vârsta de 7 ani, jurnalista Lulu Miller de la tatăl ei, om de știință. Tot el i-a spus că nu există un sens al vieții și că lumea este guvernată doar de haos. Aceste cuvinte au rămas cu ea și i-au plantat sămânța neîncrederii în sine, un sol fertil pentru depresie. 

La maturitate, Lulu a auzit o frântură din povestea lui David Starr Jordan, taxonomist care a descoperit și clasificat aproape o cincime dintre peștii pe care îi știm azi. Colecțiile sale cu specimene au fost distruse, pe rând, de un fulger, de un incendiu și de un cutremur. De fiecare dată însă, în mijlocul haosului, Jordan nu s-a lăsat pradă disperării, ci a luat-o de la capăt. Această istorisire a rămas cu ea și a sădit sămânța speranței. 

Pe măsură ce bagajul cu suferințe îi devenea tot mai neîncăpător – după o tentativă de suicid, o despărțire dureroasă și sentimentul constant că totul e în zadar -, Lulu s-a întors la Jordan și la determinarea lui de a merge mai departe, în ciuda haosului din jur. A început să-i disece întreaga viață, sperând că va găsi ceva de care să se agațe, ceva care să o învețe cum să meargă mai departe când totul în jur se năruie. La început, îl admiră pe Jordan, iar reziliența lui îi devine model, dar în final descoperă lucruri care îl fac dezgustător și chiar odios. 

Biografia unui taxonomist poate că nu sună foarte seducătoare pentru un cititor, dar vă asigur că „De ce peștii nu există” este mai mult decât atât. Este un amestec nepretențios de biografie, memorii, investigație, psihologie, știință, filosofie și istorie – cu frumusețile și ororile ei. 

Cred că este o carte care îți dă curaj în foarte multe feluri: să fii vulnerabil, să recunoști că ai greșit și că niciodată nu o să știi totul despre lume și oameni, să nu-ți fie teamă să te iei la trântă, pentru interesul public, de cei mai mari și mai puternici decât tine. 

Dar cel mai important e că te ajută să renunți la minciunile pe care ți le spui despre tine pentru a te convinge că ești așa cum îți imaginezi – un om de toată isprava, un genial. Uneori, ne place sau nu, suntem doar niște oameni foarte mici, ca niște furnici. (Ada Constanda)

„Conversație la Catedrală”, de Mario Vargas Llosa

Cărți din care noi am învățat să fim curajoși. Recomandări de lectură pentru iarna lui 2022

La Catedrală se bea mult și se fumează. Din când în când, gesturi obscene taie fumul gros și mesenii înjură birjărește. Așa merg lucrurile cam în orice crâșmă de la periferia capitalei Peru-ului, Lima. Aici se întâlnesc Santiago Zavala, un ziarist blazat, de vreo 30 de ani, și Ambrosio, fostul șofer al familiei. Discuțiile dintre ei construiesc întregul roman, care acoperă temporal perioada anilor ‘50, adică dictatura militară a lui Manuel Odria, după înlăturarea lui José Luis Bustamante.

Așa începe romanul: de Peru se alese praful – cândva, nu se știe când – și nu mai era nimic de făcut. Au fost înfrânți toți inocenții – și Santiago era unul dintre ei. Visurile și elanurile lui, ca ale multor altora, au fost strivite de corupție, sărăcie, criminalitate și minciună. 

Și Santiago pare că nu mai luptă. La ziar lasă știrile locale pentru editorial. „Pagina editorială e sfârșitul, Zavalita”, i se zice. Santiago își zice-n gând că ar fi eșuat și el, ca Peru-ul, dar nu-i chiar așa. Te prinzi de asta încă de la început:

„- Citesc, dorm după-masa. Dar cine știe de nu mi s-o năzări să m-apuc iarăși de Drept, explică atunci când e întrebat ce face cu timpul liber.

– Ca mâine te văd avocat, lăsându-te de ziaristică. Parcă te văd ajungând un burghez, îi zice amicul lui.

– Am împlinit 30 de ani. Cam târzior să mai devin burghez.”

Și nu va ajunge, pentru că va avea curajul să refuze burghezia.

Am citit „Conversație la Catedrală” demult, să tot fie vreo opt ani. Și Santiago Zavala îmi răsare adesea în minte când știrile și realitatea o iau razna și simt că se-alege praful. Când totul se destramă, Santiago îți amintește de curajul pe care trebuie să-l ai ca să-ți păstrezi inocența. Chiar dacă n-ajută la nimic. (Alexandra Șerban)

„Recuperarea. Ce urmează după dependență”, de Leslie Jamison

Cărți din care noi am învățat să fim curajoși. Recomandări de lectură pentru iarna lui 2022

În primul an de facultate, deci acum foarte mulți ani, am mers cu un amic să ne plimbăm pe dealurile din jurul orașului în care ne-am născut. La un moment dat, am ajuns să vorbim despre speranță – habar n-am cum am trecut la tema asta. Era și el profund nefericit la acea vreme, cum eram și eu, cum erau (și sunt) mulți adolescenți/ post adolescenți, dar țin minte că mi-a zis că sentimentul de speranță nu l-a părăsit niciodată. Speranță de ce? Speranță pentru ce?, l-am tot întrebat, încercând să înțeleg ceva ce mie mi-era profund străin în momentul acela. Speranță fără un obiect anume, fără un motiv concret, a încercat el să-mi explice. N-am înțeles. 

Mi-a luat mult timp să realizez că speranța nu e ceva din afara ta, că viața nu are nicio obligație să-ți ofere motive de încredere sau chiar de credință, că speranța o construiești tu și că e al naibii de greu. 

Despre curajul de a trăi cu tine fără să te folosești de alcool sau de altceva din afara ta, despre curajul de a-ți construi o formă de speranță rămânând lucid vorbește și Leslie Jamison în „Recuperarea. Ce urmează după dependență”. 

Cartea e despre încercarea autoarei, precum și a altor oameni pe care i-a intervievat, de a scăpa de dependența de alcool, pe care au negat-o multă vreme, și de a găsi un sens în viața post alcool, în absența acelui obiect magic, din afara ta, care îți oferă iluzia că te poate scăpa de tine, că îți poate umple nevoile cele mai adânci, care se simt ca o gaură neagră în tine. Poți înlocui dependența de alcool cu orice altă formă de dependență: droguri, sex, jocuri de noroc sau chiar dragoste. 

„Mi-era mult mai greu să stau în interiorul unei stări și să o repar din interior, sau să aștept să treacă. Aceasta era alchimia instantă a alcoolului: înlocuia o stare cu alta, fără întrebări”, scrie Leslie Jamison. 

Să accepți că ești doar un bărbat printre alți bărbați, doar o femeie printre alte femei, că nu e nimic extraordinar în defectele sau greșelile tale, asta a fost cel mai greu.

Leslie Jamison, în „Recuperarea. Ce urmează după dependență”:

Cum îți găsești curajul să nu mai fugi de stările tale, să nu mai cedezi gândului că salvarea vine din afara ta, din sticla de vin, din orele de muncă extra la birou, care te fac să te simți important și special, cum renunți la obsesia că poți cumva acoperi total acel gol din tine?

Curajul, arată Leslie Jamison, e să accepți că acea gaură neagră ești tu, că nevoile tale, așa rușinoase cum le percepi uneori, sunt ale tale, în mijlocul lor ești tu. Acolo începe procesul de recuperare, de împrietenire cu tine, de acceptare a propriei vulnerabilități. 

Curajul e și să ceri ajutor și să înveți să fii parte dintr-o comunitate, mai spune autoarea. Povestește cum începe să meargă la întâlnirile Alcoolicilor Anonimi și cât de mult o enervează inițial că poveștile lor, deși asemănătoare cu ale ei, par banale, repetitive. Înțelege atunci că suferința ei, care părea mai mare decât a tuturor, atât de mare încât justifica consumul de alcool, e doar o suferință, greu de dus, ca orice suferință, dar nu specială. 

Își găsește „salvarea” în acceptarea că nu e cu nimic mai bună decât ceilalți alcoolici, în realizarea că nu ești cel mai special, cel mai suferind, cel mai căzut și cel mai lipsit de speranță dintre oameni, ci doar un om între alți oameni. (Diana Meseșan)

„Dumnezeu, o amăgire”, de Richard Dawkins 

Cărți din care noi am învățat să fim curajoși. Recomandări de lectură pentru iarna lui 2022

Dawkins, un genetician celebru pentru popularizarea genelor (și nu cele de la ochi), argumentează în volumul „Dumnezeu, o amăgire” de ce este extrem, dar extrem de improbabil ca Dumnezeu să existe. Practic sunt șanse nule. Totul în jurul nostru e fenomen fizic, detectabil, măsurabil în vreun fel. Și în orice formă ar fi imaginat, niciun Dumnezeu nu există. Dar nu ăsta este principalul merit al cărții. 

Deși pare surprinzător, Dawkins este primul care a adunat toate argumentele posibile ce pot fi făcute în acest sens, alcătuind practic o „Biblie” pentru atei. Curajul de a face asta i-a adus multe invective, înjurături și amenințări de la creaționiști și oameni conservatori. Dar asta nu l-a oprit să mai scrie și alte volume. 

Cartea ne mai aduce însă ceva: conștientizarea faptului că de acum totul depinde de noi. Nu mai trebuie să ne bazăm că vine vreun înger, vreun zeu, vreun Dumnezeu să ne salveze. Dacă vedem un om amărât, depinde doar de noi să facem ceva pentru el. Vrem să nu ne ia naiba de la încălzirea globală? Tot de noi depinde să facem câte un pic acolo. Cât putem fiecare. Când putem. Nu putem mereu, dar măcar să încercăm. Să avem curajul de a încerca. (Daniel Ionașcu)

„Cu ultima suflare”, de Paul Kalanithi

Cărți din care noi am învățat să fim curajoși. Recomandări de lectură pentru iarna lui 2022

Curajul vine sub mai multe forme, iar volumul „Cu ultima suflare” îți dă curajul, cred eu, de a accepta că viitorul pe care-l aștepți s-ar putea să nu mai aibă loc. Cartea e un volum autobiografic și spune povestea lui Paul Kalanithi, un neurochirurg diagnosticat cu cancer la doar 36 de ani. 

Primul său reflex a fost de a căuta statistici, așa cum făcea cu pacienții lui. Ar fi vrut să știe cât timp mai are de trăit, ca să-și poată planifica viitorul. Trei luni? Și-ar fi petrecut timpul cu familia. Un an? Ar fi scris o carte. Zece ani? Ar fi continuat să profeseze. Și-a dat seama însă că cifrele nu au nicio relevanță. Întrebarea reală pe care trebuie să ne-o punem, spune el, este nu cât timp mai avem, ci cum ne trăim timpul rămas.

În lipsa unei certitudini, Kalanithi continuă să profeseze, începe să lucreze la cartea sa și decide, împreună cu soția, Lucy, să aibă un copil. 

Un dialog care mi-a rămas în minte: „Nu crezi că ar fi mult mai dureros să-i spui adio copilului tău?”, l-a întrebat soția. Răspunsul a fost: „N-ar fi grozav dacă ar fi așa?”. 

Kalanithi a murit în 2015, la 37 de ani. Ultimul capitol este scris de soția lui. O carte care se citește ușor, dar pe care nu o poți parcurge fără să plângi. (Cristina Radu)

„How Not To Be A Football Millionaire”, de Keith Gillespie

Cărți din care noi am învățat să fim curajoși. Recomandări de lectură pentru iarna lui 2022

Citirea unei autobiografii nu presupune neapărat succes între coperți. O demonstrează fotbalistul Keith Gillespie, în „How Not To Be A Football Millionaire”.

Mai greu să auziți de el singuri, mai puțin dacă sunteți împătimiți ai campionatului englez. Nord-irlandezul, considerat star al viitorului la Manchester United la începutul anilor ‘90, coleg la juniorii clubului cu nume imense, Giggs, Beckham, Scholes, a sfârșit în anonimat. Și nu, nu din cauza carierei de fotbalist – a fost un nume decent, a prins generații OK la Newcastle și Blackburn. Însă, după ce a pierdut 7 milioane de lire sterline, Înalta Curte din Belfast l-a declarat falit în 2010. Cu un stil stângaci, însă cu destul umor și autoironie, Gillespie face recensământul sumei imense și oferă, printre rânduri, lecții anti adicție. (Răzvan Luțac)

„Porecla”, Jhumpa Lahiri 

Cărți din care noi am învățat să fim curajoși. Recomandări de lectură pentru iarna lui 2022

Curajul are forme și înțelesuri diferite pentru fiecare din noi, dar cred că oricum te-ai uita la curaj, el este un act extrem de intim cu rădăcini adânc înfipte în cine suntem. Romanul „Porecla”, poate deja vechi pentru unii dintre voi, dar pe care eu l-am descoperit târziu, la mult timp după ce autoarea sa era decorată cu medalia pentru arte și umanitate de către președintele Barack Obama în 2015, este o lecție despre înstrăinare și apartenență. 

Deși o temă călăuzitoare în cărțile autoarei provine din originile bengaleze ale familiei ei, imigranți din Calcutta în SUA, romanul „Porecla” este povestea fiecărui imigrant. Chiar și a milioanelor de români despre care astăzi vorbim aproape ca despre o țară formată dincolo: Diaspora. 

Cine a decis să plece „afară”, chiar și pentru o scurtă vreme, știe deja ce curaj implică o astfel de hotărâre, ce lasă în urmă, ce rupe în suflet, ce teamă provoacă laolaltă cu dorință și speranță.

Am fost cândva unul dintre acești imigranți și-am văzut că oamenii se luptă să se integreze, ca să aparțină noii lumi. Oamenii se luptă să-și amintească rădăcinile, ca să nu se piardă de lumea veche. Mulți însă rămân prinși între lumi. Un purgatoriu.  

În romanul „Porecla”, familia Ganguli – imigrantă din Calcutta – este povestea de curaj. Curajul de a o lua de la capăt într-o țară nouă, de te adapta, de a înțelege noua cultură, de a le oferi o libertatea necunoscută copiilor născuți în America, de a nu renunța la obiceiurile și tradițiile de acasă. De a-ți construi un nou acasă. De a te regăsi pe tine însuți.

„Porecla” se referă la numele de alint pe care o familie bengaleză i-l dă copilului. Numele bun e cel cu care copilul va fi cunoscut în lume. Dar niciodată acasă. O tradiție a unui popor aflat la peste 7 mii de kilometri depărtare, dar în care te vei regăsi chiar și din apartamentul din Berceni. 

Cred că ăsta este cel mai mare farmec al scriiturii lui Jhumpa Lahiri (Jhumpa e numele ei de alint): simplitatea cuvintelor ei care leagă cu multă compasiune poveștile fantastice ale unor oameni obișnuiți ca mine și ca tine. (Iulia Roșu)

„Păianjenul alb. Povestea feţei nordice a Eigerului”, de Heinrich Harrer 

Cărți din care noi am învățat să fim curajoși. Recomandări de lectură pentru iarna lui 2022

Heinrich Harrer este personajul principal și autorul cărții după care s-a realizat filmul „7 ani în Tibet”. De aici a decurs, pentru el, o celebritate mondială. 

Înainte de a ajunge în prezența lui Dalai Lama, Harrer a trecut printr-o încercare mult mai puțin cunoscută, dar unică în lumea alpiniștilor. E vorba de prima ascensiune pe fața nordică a vârfului Eiger, din Alpii elvețieni, reușită în 1938 de tânărul Harrer și o echipă de alpiniști mai experimentați.

Dar, până la acel moment, înfruntarea dintre slăbiciunile umane și acest traseu inuman conține o sumedenie de exemple de pasiune, rezistență, suferință și plăcere de a învăța din respect pentru natură și pentru propriile puteri.

Cartea lui Harrer se numește „Păianjenul alb. Povestea feţei nordice a Eigerului”, apărută la Polirom, în colecția Hexagon, colecție care e un fel de spirit al lui Jules Verne îmbuteliat în noul mileniu. 

Succesiunea de bărbați și femei care înfruntă condițiile indescriptibile ale muntelui rămâne memorabilă. Unii dintre ei, în alte vremuri desigur, porneau în cămașă pusă peste pulover, la minus 20 de grade și 3000 de metri altitudinea, direct pe stâncă, riscând să le cadă bucăți de gheață peste flanea. 

Astăzi, uneori nu ieșim nici până la pâine dacă nu avem flis-ul North Face potrivit. (Cătălin Tolontan)

Urmărește-ne pe Google News
Fiul lui Cătălin Zmărăndescu rupe tăcerea după ieșirile tatălui său de la Survivor. „Nu m-a crezut nimeni! Acum știe toată țara”
PARTENERI - GSP.RO
Fiul lui Cătălin Zmărăndescu rupe tăcerea după ieșirile tatălui său de la Survivor. „Nu m-a crezut nimeni! Acum știe toată țara”
Prinsă în pădure cu amantul! O celebră prezentatoare de la noi și-a spulberat căsnicia
Playtech.ro
Prinsă în pădure cu amantul! O celebră prezentatoare de la noi și-a spulberat căsnicia
EXCLUSIV. Tatăl Raisei povesteşte clipele după tragedie: "Ţipam la ei că mi-au omorât copilul. Mi-au spus să termin cu circul"
Observatornews.ro
EXCLUSIV. Tatăl Raisei povesteşte clipele după tragedie: "Ţipam la ei că mi-au omorât copilul. Mi-au spus să termin cu circul"
Horoscop 19 ianuarie 2022. Scorpionii ar fi bine, chiar de la primele ore, să încuie undeva, departe, orice impuls războini
HOROSCOP
Horoscop 19 ianuarie 2022. Scorpionii ar fi bine, chiar de la primele ore, să încuie undeva, departe, orice impuls războini
Maxim a fost răpit de lângă bunica sa. Poliția i-a găsit cadavrul îngropat într-un 'mormânt' de beton
Știrileprotv.ro
Maxim a fost răpit de lângă bunica sa. Poliția i-a găsit cadavrul îngropat într-un 'mormânt' de beton
Prezentatoare TV celebră, concediată după ce şi-a umilit o colegă. Ce a putut spune. Emisiunea ei iese din grilă
Telekomsport
Prezentatoare TV celebră, concediată după ce şi-a umilit o colegă. Ce a putut spune. Emisiunea ei iese din grilă
AZI PENTRU MÂINE. La ce să ai grijă și acum, chiar dacă sărbătorile s-au terminat
PUBLICITATE
AZI PENTRU MÂINE. La ce să ai grijă și acum, chiar dacă sărbătorile s-au terminat