De ziua mea am aflat că sunt fiica șefei mele

De îndată ce am terminat Facultatea de Filologie, secția de engleză, m-am și angajat în învățământ, fiindcă ăsta a fost visul meu din copilărie. Am pătruns în liceul unde fusesem repartizată, în urma concursului național, cu drag, dar cu ușoară teamă, fiindcă nu știam la ce să mă aștept.

La secretariat, m-a întâmpinat o doamnă prietenoasă, care m-a întrebat:

— Pe cine căutați dumneavoastră?

— Pe doamna directoare presupun că ar trebui să o caut, am fost repartizată pe postul de profesoară de engleză din acest liceu.

— Bine ați venit la noi în școală! Doamna directoare vă primește imediat, trebuie să așteptați câteva minute. Luați loc pe canapeaua din hol, vă chem eu când doamna va fi liberă, acum are o discuție telefonică cu cineva de la minister.

— Mulțumesc! Aștept!

M-am îndreptat îhspre canapeaua de pe holul liceului bucuroasă că am scăpat pen-tru o clipă de emoția întâlnirii cu o persoană necunoscută care reprezenta autoritatea în școală, viitoarea mea șefă.

Mă frământam gândindu-mă ce atitudine să adopt, cum să zâmbesc, cum să țin mâinile… Gânduri care mai de care mai nepotrivite cu situația și mai năstrușnice. N-am apucat să duc niciunul la bun sfârșit, că m-am pomenit strigată de secretara directoarei:

— Domnișoară, doamna directoare vă așteaptă!

Am intrat cu emoție într-un birou mic și elegant; m-am trezit dintr-odată în fața unei femei minione, cu păr blond-închis, drept și despărțit cu o cărare pe mijloc, o ființă micuță și fragilă, pe care în nicio altă împrejurare nu aș fi văzut-o în postura de director al unei instituții. Inima mi-a revenit în lăcașul ei, din stomac, unde ajunsese de emoție.

— Domnișoară sau doamnă?

— Dana Stanciu mă numesc, nu sunt căsătorită. Nici nu aș fi avut când, m-am ocupat mai ales de școală.

— Eu m-am măritat la 23 de ani cu băia-tul cu care eram împreună din clasa a VlII-a. Asta demonstrează că poți face mai multe lucruri deodată, dar nu trebuie să încerci asta numai fiindcă o spun eu. în fine, cred că am spart gheața, cu ce treburi pe la noi?

— Sunt noua profesoară de engleză, am fost repartizată la liceul dumneavoastră în urma concursului național, am formulat eu răspunsul învățat pe de rost.

— Mă bucur să te cunosc, pe mine mă cheamă Clara Sterian, sunt profesoară de română. îmi pare bine că ești așa de tânără, persoanele tinere interacționează foarte bine cu elevii, mai ales că nu vă despart mulți ani. Ești bine-venită la noi! Secretara o să-ți spună ce trebuie să faci, a mai adăugat ea, după care s-a ridicat și mi-a strâns mâna cu fermitate.

Am salutat și am ieșit încântată de faptul că fusesem primită cu așa de multă simpatie. Secretara mi-a spus ce acte să aduc în următoarele zile, apoi am fost condusă prin școală de o colegă amabilă și foarte vorbăreață. în timp ce deschidea uși și prezenta săli și laboratoare, îmi dădea sfaturi:

— Directoarea e foarte cumsecade, înțelegătoare, dar trebuie să fii și tu serioasă, să-ți vezi de treabă. Dacă îți faci treaba cum se cuvine, nu te bate nimeni la cap. Nu e ca în alte școli, regim de teroare, ore tăiate pentru motive imaginare, chestii de-astea. E ca într-o familie, tu să fii om! Ai grijă, ferește-te de profa de chimie, doamna Hogaș, care e dusă rău, dar cu acte, să știi. Cu elevii se înțelege, de-aia o tolerează directoarea, alt-fel e greu de suportat, i se pune pata din orice! Uite-o, aia care intră acum, cu părul roșcat și costum cenușiu!

Așa, pune-te bine și cu secretara, nu, nu cu secretara directoarei, cu aia a școlii, nu-i o tipă prea amabilă. E aspră ca un glaspapir, dar e foarte bună profesional, de aceea i se iartă multe. șefa ta de catedră, doamna Sebastian, e cea mai de gașcă din toată școala, ce mai, ai noroc! Gata, asta e școala, dar mai înveți și singură, din mers, când vin copiii. Acum, hai cu mine să mă ajuți să facem niște cataloage provizorii!

Cam asta a fost prima mea zi de școală ca profesoară și n-aș zice că a început foarte rău. Am ajuns acasă plină de entuziasm, nu-mi mai tăcea gura, dar nici mama nu se lăsa mai prejos:

— Cum a fost? Cum te-au primit? E de treabă directoarea? Ce fel de colege ai? Dar colegi?

— Ai răbdare, o să ți le spun pe rând, nu mă întreba atâtea, ai răbdare!

Când a venit tata de la serviciu, după două ore, ne-a găsit stând la taclale, lucru obișnuit pentru noi, căci eram ca două surori, deși mama nu e foarte tânără. De fapt, nu e mama mea naturală, am știut asta dintotdeauna, dar nu am simțit niciodată nevoia să aflu ceva despre părinții mai biologici. Ai mei îmi spuseseră, la o vârstă la care puteam să înțeleg, că am fost copilul unor adolescenți care aleseseră să mă dea spre adopție, fiind la vârsta la care nu-și puteau asuma răspunderea unei căsătorii sau a unui copil.

Adevărul despre originea mea nu m-a tulburat niciodată, poate și pentru că părinții mei adoptivi sunt niște oameni extra-ordinari, dar mai ales pentru că au știut când și cum să-mi spună adevărul despre mine. Pe de altă parte, la doi ani după ce mă adoptaseră pe mine, mama, deși nu mai era tânără și, în ciuda faptului că medicii o asiguraseră că nu poate face copii, a născut o fetiță. Acum e și ea studentă, la Medicină, la București. între noi nu s-a făcut nicio diferență, nu am simțit niciodată că aș fi tratată altfel, că nu sunt copilul lor biologic. Pe sora mea mai mică, Adriana, o iubesc din tot sufletul, și ea pe mine la fel.

Tata a aflat și el noutățile, apoi ne-a între-bat ce bunătăți culinare avem, fiindcă el murea de foame.

— Supă-cremă de țelină! a spus mama, iar eu m-am grăbit să pun masa, privind la ei cu drag. Tare îi mai iubeam!

Seara, înainte de culcare, am scos dintr-un sertar vechiul album cu scoarțe vișinii din catifea și l-am răsfoit cu nostalgie: eu, în brațele mamei, când aveam două săptămâni, tot eu, bolnavă de pojar, cu toată fața plină de pete de albastru de metil, noi trei la mare, mama cu costumul demodat, eu cu Adriana, la Crăciun, urlând amân-două de groază (de fapt, ea începuse, eu solidarizasem doar!).

Nu mi-am dat seama ce-mi venise, dar aveam așa o stare de bine, de dragoste pen-tru cei doi oameni extraordinari care mă crescuseră. Dimineața, m-am trezit la fel de bine dis-pusă și am plecat la școală. Mama m-a sărutat, tata mi-a dat ceva bani de buzunar.

— Lasă, tată, nu trebuie, mă descurc!

— Stai liniștită, până la primul salariu, să vezi atunci exploatare a omului de către om! a glumit el, folosind un clișeu din vre-muri de tristă amintire.

La școală, am fost întâmpinată cu aceeași atitudine prietenoasă, am cunoscut și alți colegi, cei mai mulți simpatici și prietenoși, unii mai rezervați.

Dar e greu să-ți faci o impresie despre oameni așa, doar după o strângere de mână sau un salut schițat din cap, așa că nu m-am grăbit să trag concluzii. Pe directoarea cea tânără și frumoasă, care mă impresionase atât de tare cu o zi în urmă, nu am mai văzut-o, am aflat că era la o ședință cu directorii altor școli din județ.

A început și școala și am încercat să intru în ritm: am făcut planificarea materiei, mi-am cunoscut elevii și am încercat să aplic ceea ce învățasem în facultate. Cât de bine am reușit nu cred că sunt în măsură să spun eu însămi.

Am adus actele cerute de secretariat -certificate, acte de absolvire, diplome, foi matricole -, prilej cu care am aflat de un bun obicei al școlii: fiecare angajat primea, cu ocazia zilei de naștere, un cadou: cărți de specialitate, instrumente de scris, dulciuri sau alte nimicuri. Poate că pare neînsemnat, dar eu am fost impresionată de gest.

Oricum, până la ziua mea nu mai erau decât vreo câteva zile, sunt născută pe 30 septembrie. Ardeam de nerăbdare să văd surpriza care mi se pregătea, indiferent cât de mică și de neînsemnată ar fi fost. îmi plăceau surprizele, ce mai!

A venit și ziua mult așteptată, parcă niciodată nu fusesem atât de nerăbdătoare să mai îmbătrânesc cu un an. Cum am intrat în școală, am dat nas în nas cu secretara, care mi-a spus:

— Domnișoara Stanciu, vă așteaptă doamna directoare la ea în birou!

Trebuie să recunosc că această invitație neașteptată m-a mirat puțin, fiindcă nu auzisem ca invitațiile în biroul directoarei să facă parte din ritualul zilelor de naștere ale angajaților, dar nu am avut încotro și m-am îndreptat spre biroul acesteia. Inima îmi bătea cu putere: oare ce voia să-mi spună? Greșisem cu ceva? Aveam vreo reclamație de la elevi? Mă reclamase vreun coleg? Nu reușeam să găsesc răspunsul, oricât îmi scormoneam în minte după un motiv…

— Bună ziua! Am auzit că m-ați chemat… am spus, băgând capul pe ușă cu timiditate.

— Intră, Dana! Pot să-ți spun pe nume, nu?

— Sigur că da, cum să nu?! Mă onorează, mereu mi-a plăcut să mi se spună pe numele mic, așa, când era vorba de relațiile cu profesorii. Mă simt ca pe vremea când eram elevă, adică foarte fericită.

— Aș vrea să stăm puțin de vorbă, dar nu aici, e ceva important, avem nevoie de puțină intimitate, dacă înțelegi ce vreau să spun.

— Cred că înțeleg, am spus eu, deși nu înțelegeam nimic, dimpotrivă, mă temeam să nu fie ceva rău, poate să fiu concediată, deși nu se pomenea așa ceva în învățământul de la noi, cel puțin nu pentru o vină minoră.

— Te invit după ore să luăm masa împreună. Așteaptă-mă la ieșire la două și jumătate, când termini. E bine?

— Sigur că da, ne vedem la ieșire, după ore.

Bineînțeles că nu am mai fost în stare să fac nimic la ore, nu m-am mai putut concentra, am stat ca pe ace. La două și douăzeci, eram la ușă, plină de nerăbdare să aflu ce se întâmplă. A apărut și ea, micuță și elegantă, dar vizibil emoționată.

Am urcat amândouă în mașina ei, un Hyundai roșu-metalizat. Nu am întrebat nimic, am tăcut până am ajuns în fața unui restaurant cunoscut din oraș. M-a condus înăuntru, unde un chelner ne pregătise o masă într-un separeu; se vedea treaba că eram așteptate. A început să vorbească:

— La mulți ani! Să ți se îndeplinească toate dorințele și să fii iubită!

— Credeam că, de ziua angajaților, e vorba doar de o mică atenție, nu știam că se fac și invitații la restaurant…

— E vorba despre altceva, nu prea știu cum să încep. Acum câteva zile, am aflat că ești un copil înfiat… Mi-a zis secretara mea, doamna Ioana. Asta nu mi-a stârnit mai mult interes decât ar trebui, adevărata bombă a venit când am aflat când e ziua ta: 30 septembrie.

— și? am întrebat eu, neînțelegând despre ce ar putea fi vorba.

— Acum 24 de ani, pe 30 septembrie, am născut o fetiță pe care am dat-o spre adopție. Am motive să cred că tu ești acel copil. Văd că ai rămas fără replică, îmi pare rău, n-am vrut să te tulbur, dar e foarte important pentru mine să aflu dacă ești fiica mea.

— Dar poate pe mine nu mă interesează! am spus cu răceală. Am părinți și sunt sin-gurii pe care îi vreau.

— Te rog, ai puțină răbdare să-ți explic… Eram niște copii, am regretat toată viața, dar n-am avut de ales! Părinții nu mi-au dat de ales, Dumnezeu să-i ierte, căci eu i-am iertat de mult. Aș fi dat orice să știu ce s-a întâmplat cu tine, dar nu aveam cum. Uite că, până la urmă, Cerul mi-a ascultat rugăciunile, se vede că Domnul nu m-a considerat așa de vinovată.

— Bine, bine, doamnă, încerc să înțeleg, dar nu mă luați prea repede, am nevoie de timp să mă obișnuiesc cu gândul…

— Mi-a plăcut de tine din prima clipă, ai cei mai frumoși ochi albaștri pe care i-am văzut vreodată: ochii tatălui tău! M-am căsătorit cu el când am terminat facultatea, nu ne-am despărțit nicio clipă. 0 să-ți placă de el, o să vezi!

— Sunteți sigură că sunt fiica dumneavoastră? Ar putea fi o coincidență, de ce vă hazardați?

— Vreau, dacă nu te deranjează, să facem demersurile necesare, ca să fiu si-gură. Dar ar mai fi un indiciu de verificat înainte: Radu, soțul meu, are sindactilie: două dintre degetele de la piciorul drept îi sunt lipite, la tine, nu?

Inima mi-a stat în loc: aveam aceeași problemă minoră la piciorul stâng. Cu alte cuvinte, vrând-nevrând, îmi regăsisem mama și se pare că nu era ființa cea mai odioasă de pe lume, așa cum îmi imaginam uneori în visurile copilăriei. Mai rămânea o mică problemă: s-o anunț pe mama, să-l anunț pe tata, fără să-i rănesc.

Lucrurile au mers mai bine decât s-ar putea crede: după ce am aflat oficial adevărul despre nașterea mea, mi-am anunțat părinții adoptivi, care au fost încântați, nu au manifestat niciun fel de resentimente, dimpotrivă: i-au invitat pe Clara și pe Radu să ia masa împreună cu noi și cu sora mea.

Timpul a trecut, eu m-am îndrăgostit de un coleg de catedră, mai exact de profesorul de franceză, cu care urmează să mă căsătoresc. Tata și mama i-au invitat și pe Radu, și pe Clara să ia parte la nunta fiicei lor.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE