Din telenovelistă, soția mea a devenit… microbistă

— Costi, dacă îmi mai interzici să mă uit la serialul ăsta, mă duc prin vecini, dar nici nu mai mănânci începând de azi decât dacă gătești tu! Atâta distracție am și eu, televizorul!

Așa a sunat primul reproș al soției mele, Tuți, încă din a două lună de când eram căsătoriți. în anii cât am fost împreună, până la nuntă, nu prea se gândise la emisiuni TV, fiind preocupată mai mereu de minciunile pe care trebuia să le spună alor ei ca să petrecem o noapte împreună. Dar, de cum mi-a devenit nevastă, ea a înțeles că a fi așezată la casa ei înseamnă a sta cât mai mult în fața televizorului. și cât mai credea în poveștile astea din tele-novele!

Mă exaspera când o vedeam cum plânge, cum își frânge mâinile sau cum își ține respirația, privind cu sufletul la gură ce se întâmplă cu personajele ei preferate, în anumite situații. și cu expresia asta mă înnebunea:

— Lasă-mă, Costi, nu vezi că tocmai s-a ajuns la o situație-limită? Uite, biata fată, cum toți îi vor răul și nu-i spun adevărul!

— Adică prostia asta de serial e mai importantă decât mine?! săream eu.

— Păi e, că tu nu ai o viață așa de tumultuoasă cum are fata asta… Nu pot scăpa nimic din ce se va întâmpla cu ea…

Numai Tuți putea să creadă că mai toți copiii sunt furați sau schimbați la naștere, că mai târziu ajung să se îndrăgostească de frați după tată și află asta doar în fața altarului și altele asemenea, croite după același tipar, când tragic, când siropos!

Dar, în serile în care erau meciuri,

îmi impuneam autoritatea. Tuți bătea pe la ușile vecinelor, dar și la alte case, cum e normal, soții urmăreau meciurile și, până la urmă, se potolea. De fapt, abia aștepta să ajungă a doua zi la ser-viciu, să afle de la colege ce pățiseră Luisa Fernanda, Kassandra, Clarita sau câte și mai câte, că deja le știam pe de rost numele! și cum altfel, când ascultam teleconferințele lui Tuți, când își suna prietenele ca să schimbe impresii despre episoadele alea ce nu se mai terminau, nici după ce ajungeau la peste o sută la număr!

Deh, un lucru tot era bun: Tuți era cu ochii și pe casele arătoase ale barosanilor din filme și, nu știu cum a făcut, dar cu bani puțini a decorat casa de multă lume ne poate invidia. E drept că a chemat de două ori niște tapițeri, ca să îmbrace canapelele și fotoliile în aceeași culoare pe toate, mai întâi în verde și, după vreo lună, în auriu. A observat ea că, într-o locuință mai mică, o culoare deschisă creează iluzia optică a unui spațiu mai larg, și uite că și covorul nostru în culoarea untului se asorta acum cu mobilele, cu fețele de masă și cu draperiile.

și nu știu cum făcea, dar avea grijă să fie mereu o curățenie și o ordine perfecte; deși toată casa noastră era „îmbrăcată” în culori deschise, ca în reclame, nu se vedea nici măcar o pată sau o scamă. Cel mai mult îmi plăcea să mă cufund în pernele moi și mătăsoase care domneau peste tot, chiar și pe podea, așa cum, desigur, Tuți văzuse tot în filme. Ce îi lipsea ei însă era o slujnică să o ajute la toate cele, așa cum aveau eroinele din telenovele, dar și cu asta m-a lămurit nevastă-mea:

— Prefer să fac totul singură, n-ai văzut că, de cele mai multe ori, menajerele sunt cele care își bagă nasul în viața stăpânelor și dau totul peste cap?!

— Nu, n-am văzut, deși televizorul merge tot timpul! M-am obișnuit să ig-nor filmele tale, altfel aș înnebuni. îmi ajunge că, pentru tine, eu nu mai contez deloc, în timp ce actorii ăia ți-au sucit mințile cu totul!

Ce să mai spun, anul trecut, înainte să înceapă Campionatul European de Fotbal, Tuți s-a dat peste cap, a tot trimis plicuri cu etichete de produse alimentare și a câștigat niște bani la un concurs. A cumpărat un video, deși, dacă făcea un efort, putea lua încă un televizor. Dar zicea că, în zilele când eu mă uit la meciuri, ea îi va da o casetă colegei ei, „care nu are un soț imposibil”, ca să-i înregistreze episoadele pierdute din cauza mea. și la fel urma să facă și când eram plecați în concediu sau când mergeam într-o vizită și Tuți trebuia să se dezlipească de televizor. Să râzi, nu alta! Soția mea abia se chinuia să recupereze, privind casetele video, în timp ce la TV stăteau să înceapă următoarele episoade!

și făcea un tărăboi monstru când urmărea episoadele astea siropoase, față de mine care, de câte ori se difuza vreun meci de fotbal sau o altă emisiune care mă interesa, nu scoteam niciun cuvânt, având doar ochii ațintiți pe ecran.

Mă uitam și gata, după asta eram un om bine dispus sau, dacă echipa mea pierdea, îmi înecam amarul cu o bere. Nu făceam scandal. Tuți, în schimb, îmi relata exaltată la cină povești de amor și idolatriza oameni care nu existau, deseori bărbați iubitori „pe care o dată în viață îi poate întâlni o femeie, dacă are noroc!”.

— Dar eu credeam că tu chiar ai avut norocul și fericirea să mă întâlnești pe mine, ce nevoie mai ai de poveștile și viețile altora?! Nu vezi că ai ajuns să te porți și să vorbești la fel ca sclifositele alea de artiste? Alea măcar iau bani buni pentru rolurile lor!

Asta era, zilnic filmele nevesti-mii se insinuau în viața noastră și ne certam. Trebuia însă să mă mulțumesc că, deși făceam multe drumuri și deplasări prin țară, Tuți nu făcea nazuri că lipsesc de acasă și nici nu-și făcea de cap prin oraș. Dimpotrivă, în acele zile era în lumea ei! Stătea cuminte în fața televizorului și îmi imaginam programul ei: filmul de la ora patru și cel de la ora șase, pe care le urmărea zilnic, iar seara mai erau vreo trei seriale la care se uita pe sărite, de pe un program pe altul și nu chiar în fiecare zi, doar când acțiunea filmelor se precipita.

Era clar, trebuia să rezolv cumva situația asta care mă scotea din sărite, cu o soție iubitoare de telenovele, care uita că eu îi sunt soț și visa cu ochii deschiși la masculii latino-americani. Hotărât să fac ceva în acest sens, mai întrebam în dreapta și stânga ce alte pasiuni să-i găsesc nevesti-mii, că dragostea mea, pe care o obținuse pentru totdeauna după cununie, nu mai era interesată să o mențină trează și înflăcărată ca în prima zi. Dar mai toți prietenii mei se luptau acasă cu un Orlando, un Diego sau alți… rivali. Totuși, soluții existau, și eu am încercat să le pun în aplicare.

Pentru început, am dus-o pe Tuți la o pizzerie care avea într-un colț un aparat TV și i-am promis că, dacă face acest sacrificiu pentru mine, adică să mai ieșim împreună în oraș, ca la începutul relației noastre, n-o să am nimic împotrivă să stea cu ochii în televizor în timpul mesei sau în timp ce beau și eu un păhărel. Cu greu, dar am convins-o, știa și ea că în mai toate localurile se află câte o fată la bar care urmărește acest tip de filme.

După ce i-am redeschis apetitul pentru ieșirile în oraș (altădată fugea din casa părinților ca să fie cu mine prin baruri!), am dus-o și prin discoteci, ba și în lungi plimbări pe jos sau cu mașina, deși ea se tot uita la ceas să prindă măcar reluările TV de noaptea, când acestea existau…

Dar ideea genială mi-a venit când, anul trecut, echipa României a jucat în preliminariile Euro 2016 cu cea a Greciei, pe Arena Națională. știam că meciul va scoate în stradă mulți bucureșteni cu mașini, cu drapele, strigăte, claxoane și altele asemenea.

Voiam să-i arăt lui Tuți că sportul nu e nicidecum un moft al meu, ci că mulți oameni sunt împătimiți de fotbal. Chiar dacă partida s-a terminat la egalitate, 0-0, atmosfera de pe stadion a fost fabuloasă. Tuți a mea a rămas impresionată de ce a văzut.

Nu-i venea să creadă că un meci de fotbal poate să creeze atâta patimă și emoție, și că există atâți iubitori ai sportului cu balonul rotund.

— Vezi, ce ți-am spus eu? Băieții aceia care se luptă pe teren sunt niște eroi… Chiar dacă uneori ne mai și dezamăgesc. E ca în telenovele… Uite, îți propun ceva: dacă măcar o singură dată te uiți cu mine la un meci, eu am să fac efortul să mă uit la o telenovelă de-a ta și poate ajungem să ne înțelegem unul pe altul, ce zici?

Tuți a căzut de acord, cred că

reușisem să-i stârnesc îndeajuns curiozitatea. Ca să o sprijin în efortul pe care era dispusă să-l facă pentru mine, la următorul meci pe care am rugat-o să-l urmărească, am cuprins-o în brațe în timp ce-i explicam cum stau lucrurile în teren. Nu-i proastă ea deloc, a priceput repede câte ceva și s-a uitat și la următoarele partide de fotbal. Părea derutată pe la repriza a doua, până mi-am amintit că uita-sem să-i spun că după pauză se schimbă jocul la poartă. După asta, pot să zic că nevastă-mea de-venise și ea un comentator și un suporter interesat, și chiar mai închina, la sfârșit, câte o bere cu mine!

Ei, dar mai greu mi-a fost să mă hotărăsc să urmăresc și eu o telenovelă de-a ei… Tot amânam, zicând că aștept să înceapă un serial nou și să-l văd de la început, dar n-am avut încotro, trebuia să-mi țin promisiunea! și ce chin a fost pe mine! Când lui Tuți îi venea să lăcrimeze, mie îmi venea să înjur câte o vampă din film care țesea intrigi; când nevesti-mii i se scurgeau ochii după un actor pus la patru ace, mie îmi venea să fac televizorul țăndări de gelozie!

Dar să vă spun care a fost partea bună în toată această dispută a noastră. Tuți nu mai pierdea vreme și bani la telefon cu prietenele, hotărând antici-pat soarta personajelor, în schimb, începuse să vorbească la serviciu despre fotbal, și colegii ei, bărbații adică, o ascultau surprinși și o admirau pentru asta. și cărei femei nu-i place să fie admirată de toți bărbații, chiar dacă are un soț acasă?!

Pe de altă parte, eu intrasem în grațiile colegelor mele „consumatoare” de telenovele. Eram singurul bărbat care povestea cu ele despre așa ceva și abia

așteptau să audă o părere masculină despre un film sau altul. E drept că vorbeam cam zeflemitor la adresa actrițelor de o frumusețe perfectă, dar, culmea, colegelor mele lucrul acesta le făcea plăcere în loc să le revolte. Că, deh, femeilor nu le place să le lauzi pe altele în fața lor, fie acelea și artiste…

și mai important era faptul că apucasem eu un serial cu multe bunicuțe înțelepte și mi-am dat seama că Tuți poate învăța și lucruri bune stând în fața ecranului. Acele eroine în vârstă, cărora, chipurile, le mergea mintea brici, le învățau multe pe tinerele soții: să fie blânde și înțelegătoare cu soții lor, să nu caute să îi îndepărteze de prieteni și să nu le fie frică să-i lase să iasă singuri în oraș, dar mai ales să-i ierte când greșesc… cu altele.

Să-mi înșel nevasta nu aveam de gând, o iubesc prea mult, dar am ținut să-i arăt lui Tuți că trebuie să tragă și învățăminte din toate filmele acelea (nu le mai ziceam de acum „ficțiuni ne-suferite”). Atâta i-am vorbit despre niște personaje pozitive, de obicei fe-mei, încât mi-a cerut chiar ea să nu mă mai uit și eu la telenovele! Dar era prea târziu, îi găsisem leacul să-i mai piară cheful de televizor: mă uitam și comentam în favoarea mea, câștigând teren în fața ei.

Unde mai pui că, la serviciu, fiind de-acum unicul bărbat pe care femeile îl priveau cu ochi buni, colegele au început să-mi facă mici servicii. Cum ar fi, de exemplu, să mă acopere când întârzii dimineața la lucru, fiindcă tot într-o telenovelă Tuți a descoperit ceva care ne-a îmbunătățit mult viața intimă: o dimineață romantică și pasională, la ivirea zorilor și după un somn bun, e de preferat unei seri romantice după o zi obositoare…

și nu pot să închei fără să vă spun că tot scumpa de Tuți a acceptat să mergem din nou la următorul meci al tricolorilor pe Arena Națională.

Sper doar să fie un meci tare și, de data asta, cu câștig de partea noastră, iar după asta zău că voi urmări și trei telenovele pe zi!

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE