De ce nu mai este Pluto considerată o planetă

Cuprins:

Legile lui Kepler și descoperirea planetei Neptun

La mijlocul secolului al XVII-lea, era în plină desfășurare o adevărată revoluție științifică. Legile lui Kepler privind mișcarea planetelor, combinate cu legea gravitației a lui Isaac Newton, au oferit astronomilor un instrument extrem de puternic. Mișcările planetelor și cometelor puteau fi calculate cu o precizie aproape absolută, iar Sistemul Solar era perceput ca funcționând asemenea unui mecanism de ceasornic. Până în 1821 apăruse deja o anomalie: planeta Uranus, care abia fusese descoperită, nu se comporta conform previziunilor, notează skyatnightmagazine.com.

Astronomul francez Alexis Bouvard a publicat tabele privind poziția lui Uranus și a observat că planeta se abătea frecvent de la traiectoria calculată. El a dedus că aceste discrepanțe ar putea fi cauzate de existența unui corp masiv, nevăzut, care perturba orbita lui Uranus. Atât John Couch Adams, cât și Urbain Le Verrier au prezis unde s-ar putea afla noua planetă responsabilă de acest fenomen. Acesta din urmă era, de altfel, și autorul teoriei privind existența unei planete numită Vulcan, menită să explice neregularitățile orbitei lui Mercur. Meritul descoperirii propriu-zise a revenit însă lui Johann Galle și lui Heinrich d’Arrest, care au descoperit Neptun în noaptea de 23 septembrie 1846, folosind calculele matematice trimise de Le Verrier.

Cum a fost descoperit Pluto

Ulterior, matematicienii care au definitivat parametrii orbitei lui Neptun au constatat că neregularitățile din traiectoria lui Uranus nu au fost pe deplin explicate și ceva continua să perturbe mișcarea planetei. Problema a atras interesul lui Percival Lowell, fondatorul unui observator astronomic important în orășelul de frontieră Flagstaff, Arizona, în 1894. El a concluzionat că atât Uranus, cât și Neptun erau influențate de o altă planetă, mai îndepărtată, pe care a denumit-o „Planeta X”. Lowell a început căutările în 1906, însă, după un deceniu de eforturi fără rezultat, a murit, în 1916, fără a-și fi văzut teoria confirmată.

Vesto Slipher, noul director al observatorului, a continuat cercetările, iar în 1929 sarcina a fost transferată unui tânăr, proaspăt angajat la Observatorul Lowell, pe numele său Clyde Tombaugh. Munca era laborioasă, pe timp de noapte se fotografiau cu atenție regiunile cerului în care Lowell estimase că s-ar putea afla noua planetă, iar ziua plăcile fotografice erau analizate cu ajutorul unui „comparator cu clipire”, un dispozitiv care comuta rapid între două fotografii realizate la momente diferite. Privind prin acest instrument, stelele rămâneau fixe, în timp ce o planetă în mișcare pe orbita sa își schimba poziția de la o placă la alta. Pe 18 februarie 1930, după mai multe luni de căutări, Tombaugh a făcut descoperirea mult așteptată, și anume un mic punct care se deplasa printre stelele din constelația Gemeni. Astfel, îndelungata căutare a Planetei X luase sfârșit.

Cum și-a primit numele Pluto

Planeta X a primit numele de Pluto, după zeul lumii subterane din mitologia clasică, însă îndoielile privind identitatea sa reală au apărut aproape imediat. Corpul ceresc era extrem de slab luminos, iar discul său rămânea neclar chiar și pentru cele mai puternice telescoape ale vremii. La momentul respectiv, dimensiunile reale ale lui Pluto nu erau cunoscute cu precizie, dar devenise evident că Pluto avea o masă mică, posibil de dimensiunea Pământului sau chiar a lui Marte, ceea ce făcea improbabil ca noua planetă să exercite o influență gravitațională suficientă asupra lui Uranus și a lui Neptun.

Observarea noii planete rămânea extrem de dificilă, dar un grup restrâns de astronomi dedicați a continuat cercetările. Treptat, odată cu construirea unor telescoape din ce în ce mai performante, s-a constatat că suprafața lui Pluto era probabil acoperită cu gheață de metan. În 1978, cercetările astronomului James Christy au condus la descoperirea lui Charon, care era cel mai mare satelit al lui Pluto. Charon le-a permis astronomilor să estimeze mai bine masa lui Pluto, care s-a dovedit a fi mult mai mică decât se anticipase, chiar mai mică și decât a Lunii Pământului. Dimensiunile reduse, coroborate cu orbita sa neobișnuită, au început să pună serios la îndoială statutul de planetă al lui Pluto.

Anii ’90 au marcat apariția camerelor CCD, mult mai sensibile la lumină decât filmul fotografic clasic, ceea ce le-a permis astronomilor să observe obiecte mult mai slab luminoase și să pătrundă mai adânc în regiunile îndepărtate ale Sistemului Solar. Aceste tehnologii au evidențiat existența a numeroase corpuri cerești de dimensiuni comparabile cu Pluto, situate dincolo de orbita lui Neptun. Ele fac parte din Centura Kuiper, o zonă vastă de resturi din perioada formării Sistemului Solar, în care Pluto este cel mai mare membru cunoscut, aceste obiecte fiind, în esență, niște „fosile” ale trecutului ale căror suprafețe antice funcționează ca adevărate mărturii istorice. Începând cu 2002 au fost descoperite mai multe corpuri cerești de dimensiuni considerabile, precum Quaoar, Sedna, Makemake și Eris. Aceste descoperiri au reaprins dezbaterea privind statutul lui Pluto: dacă acesta era considerat planetă, ar fi trebuit ca și celelalte obiecte similare să primească aceeași clasificare?

Ce trebuie să știi despre Pluto

Situată la marginea îndepărtată a sistemului nostru solar, la o distanță de aproximativ 5,9 miliarde de kilometri de Soare, Pluto este cea mai mare planetă pitică, potrivit space.com. Statutul său de planetă a fost un subiect controversat multă vreme din cauza dimensiunilor sale reduse și a orbitei elipsoidale, puternic înclinată.

Cu un diametru de doar 2.300 de kilometri, Pluto este considerabil mai mic decât Luna, iar orbita sa, care durează 248 de ani tereștri, intersectează traiectoria lui Neptun. Aceste caracteristici au contribuit, în timp, la punerea sub semnul întrebării a statutului său planetar. Pluto este cel mai voluminos obiect trans-neptunian cunoscut, deși nu este și cel mai masiv, titlu care îi revine lui Eris.

Ca și celelalte corpuri din centura Kuiper, Pluto este compus în principal din gheață și rocă, având doar o șesime din masa Lunii și o treime din volumul acesteia. Orbita sa este moderat excentrică și înclinată, distanța față de Soare variind între 30 și 49 de unități astronomice (UA), echivalentul a 4,5-7,3 miliarde de kilometri. Această traiectorie face ca, periodic, Pluto să se afle mai apropiat de Soare decât Neptun însuși. La distanța sa medie de 39,5 UA (cca. 5,91 miliarde de kilometri), lumina solară are nevoie de circa 5,5 ore pentru a ajunge pe suprafața planetei pitice.

În privința sateliților, Pluto are cinci luni confirmate: Charon, care este cea mai mare dintre ele, cu un diametru echivalent cu puțin peste jumătate din cel al lui Pluto, plus Styx, Nix, Kerberos și Hydra. Datorită dimensiunilor comparabile ale celor două corpuri, Pluto și Charon sunt considerate uneori un sistem binar, întrucât centrul comun de masă al orbitelor lor nu se situează în interiorul niciunuia dintre ele.

De ce Pluto nu mai este o planetă

În cele din urmă, în cadrul celui de-al 26-lea Congres al Uniunii Astronomice Internaționale (IAU) care a avut loc la 24 august 2006, la Praga, în urma votului membrilor uniunii, au fost stabilite criterii clare pentru definirea unei planete. Actul care a determinat această modificare a fost Rezoluția IAU 5A, intitulată „Definiția unei planete în Sistemul Solar”.

Astfel, conform noii definiții din rezoluția IAU, o planetă este considerată o planetă dacă se află pe o orbită în jurul Soarelui, dacă are o masă suficient de mare pentru ca propria gravitație să îi confere o formă aproape sferică (stare de echilibru hidrostatic) și dacă a reușit să-și curețe din vecinătatea orbitei sale orice alte obiecte de dimensiuni comparabile ce ar putea-o intersecta. Tocmai această ultimă condiție este cea pe care Pluto nu o mai îndeplinește, motiv pentru care a fost exclus din categoria planetelor și a primit o nouă clasificare, și anume cea de planetă pitică. Decizia nu a fost, însă, scutită de critici.

Chiar dacă a fost „retrogradat”, Pluto continuă să joace un rol esențial în înțelegerea condițiilor care au marcat formarea timpurie a Sistemului Solar. Pentru celelalte corpuri cerești, IAU a introdus două noi categorii de clasificare. Prima dintre ele este cea de „planetă pitică”, care include obiecte de formă sferică ce orbitează Soarele, dar care nu au eliminat din jurul lor celelalte corpuri aflate pe orbite apropiate, asteroidul Ceres și obiectul din Centura Kuiper 2003 UB313, cunoscut astăzi sub numele de Eris, fiind exemple în acest sens. Lista planetelor pitice este, de altfel, probabil să se extindă în viitor, deoarece alte corpuri cerești candidate așteaptă încă o clasificare oficială.

De asemenea, cea de-a doua categorie nou-creată de IAU este cea de „corp mic al Sistemului Solar”, în care sunt incluse obiectele cerești nesferice care orbitează Soarele, aflăm de pe cnes.fr. Luna Pământului își păstrează, în schimb, statutul de satelit natural. În urma acestor schimbări, Sistemul Solar este format acum din opt planete: Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun.

Argumente în favoarea lui Pluto ca planetă

Mulți susțin că, dacă Pluto ar fi reclasificat drept planetă, același statut ar trebui acordat și numeroaselor alte obiecte din Centura Kuiper, ceea ce ar duce la o creștere semnificativă a numărului de planete din Sistemul Solar. De altfel, există suficiente argumente solide în favoarea recunoașterii lui Pluto ca planetă. Un prim argument este de natură istorică și sentimentală.

Pluto a fost considerat planetă încă de la descoperirea sa, astfel că unii consideră firească păstrarea acestui statut. Un al doilea argument privește inconsecvențele din formularea Rezoluției 5A. Deși este adevărat că Pluto nu și-a curățat complet orbita de alte corpuri. Unii critici ai definiției IAU consideră că acest criteriu poate fi discutabil, deoarece și planetele considerate fără echivoc, precum Pământul și Jupiter, au numeroase obiecte în vecinătatea orbitelor lor. Pământul are numeroși asteroizi care se apropie de orbita sa, în timp ce Jupiter este însoțit de o populație importantă de asteroizi troieni. Prezența acestor obiecte nu înseamnă însă că planetele nu și-au curățat vecinătatea orbitală, deoarece criteriul se referă la dominația gravitațională a planetei asupra regiunii respective, nu la absența totală a altor corpuri.

Unii astronomi propun o definiție alternativă, conform căreia orice obiect care orbitează Soarele și are un diametru mai mare de 1.000 de kilometri ar putea fi considerat planetă. Dacă o astfel de definiție ar fi adoptată, atât Pluto, cât și Eris ar fi reclasificate planete.